luni, 22 martie 2021

Prezentare de carte - VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE - de Sever Meșca

Scriitorul Sever Meșca prezentându-și cartea
(Articol apărut în revista Luceafărul din 19 ianuarie 2019 - vezi aici.)

Prin această nouă carte, Sever Meșca și-a propus să dezvolte, de bună voie, o nouă temă dificil de abordat, cea a istoriei mai mult sau ai puțin îndepărtate, mai mult sau mai puțin corect descrise. O temă dificilă datorită atât trecerii timpului (deci, supusă uitării), cât și a dificultății descoperirii dovezilor de netăgăduit. Căutare în arhive, găsire de documente, copiere, arhivare, sintetizare. Se observă însă, din parcurgerea textului, că întreprinderea este apropiată sufletului autorului, dorința de aflare a adevărului și patriotismul constituind motoare determinante în scriere, fără a-i dilua discernământul.

Dacă în primele apariții editoriale tema principală a fost una politică (vezi: https://florinmesca.blogspot.com/2017/01/trei-carti-politice-surprinzatoare.html), de data aceasta, după ce și-a desfăcut povestea (istoria) în două părți, autorul, folosindu-se de două personaje reale – Nicu Meșca, aviator în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl său, în Cartea I-Vulturi/un volum – și Sever Meșca, el însuși, în Cartea a II-a-Șoimi și caragațe/trei volume, ne-a purtat prin vremurile tulburi ale istoriei începând de la Războiul de Independență din 1877 și până în zilele noastre. În total, patru volume în format B5, cu un număr de aproape 1700 de pagini, scrise într-o manieră autobiografică, din perspectiva tatălui său – Cartea I, și a sa proprie – Cartea a II-a, apărute la Editura SEMNE, București, 2018.

În Cartea I, plecând pe biografia tatălui – Nicu Meșca, un fiu de țărani rămas orfan încă din primele luni de viață, dar iubitor de carte și visător tenace ce-și urmărește visul până la împlinirea lui – autorul reușește să recreeze atmosfera timpului, așa cum a fost ea și, din fericire, nealterată de note de subiectivism. Lucru care, ținând cont de relația tată-fiu, nu i-ar fi fost întrutotul imputabil.

Nicu Meșca, figura principală a Cărții I și prezență constantă în celelalte trei volume, s-a născut într-o familie de țărani care dau dovadă, încă de la începutul vieții lor comune, de caractere puternice și de hotărâre: el o răpește pe ea și ea se lasă răpită de el. Istoria noului cuplu își urmează cursul firesc (și obligatoriu) determinat de regulile stricte și sănătoase ale satului românesc: înțelegerea între noile neamuri, căsătoria și... fiul.

Urmează, pentru nou născutul Nicu, propria istorie, o istorie în care realul prezintă uneori aspecte de fantastic, fără a și fi.

Faptele:

  •  la câteva luni de la naștere, tatăl său, subofițer artilerist, cade pe câmpul de luptă undeva, în Ungaria;
  •  mama sa, țărancă fără carte, dar hotărâtă și tenace, cu el de mână, ia drumul Bucureștiului pentru a-și găsi dreptatea, aceasta traducându‑se printr-o pensie pentru micul orfan – o obține;
  •  după un start școlar ratat, copilul prinde gustul pentru carte și începe să aibă aspirații diferite de cele ale celorlalți consăteni de vârsta lui – apare dorința de a părăsi spațiul limitat al satului, de a cunoaște lumea;
  •  Nicu Meșca, orfanul de război, are o întâlnire crucială cu prințul Bâzu Cantacuzino, aviator de renume care, după ce îl invită la conacul său din Tescani și-l tratează cu condescendență, îi devine idol și model – completând VISUL;
  •  bunica copilului, analfabetă, dar înțeleaptă fiind, văzând apetența nepotului pentru carte, o convinge și pe fiica ei, care și l-ar fi dorit gospodar în sat, și fac împreună eforturi deosebite pentru a-l putea trimite și întreține la școală;
  •  orfanul își vede visul împlinit și, ajungând aviator, are o ultimă întâlnire cu idolul său, prințul Bâzu Cantacuzino;
  • face războiul pe Frontul de Răsărit, ca pilot pe performantele avioane de bombardament Ju88; numeroasele misiuni încheiate cu succes, dar și tragediile războiului îl marchează pe tânărul zburător; se prăbușește de două ori cu avionul în flăcări și este decorat cu „Virtutea aeronautică” și „Crucea Serviciului Credincios”;
  •  din cauza unor complicații de sănătate, nu luptă și pe celălalt Front, motiv pentru care, mai târziu, ocupanții ruși și noua orânduire îl vor eticheta în consecință și vor forța scoaterea lui din armată;
  •  se căsătorește la Brașov, din dragoste și i se naște un fiu;
  •  în urma unor neînțelegeri familiale divorțează, lui fiindu-i încredințat copilul, care nu împlinise nici trei ani;
  •  Nicu Meșca, noaptea, pe tren, obosit, dezamăgit, trădat, disperat (dar cu acea doză sănătoasă de optimism, de acel vag „va fi mai bine”), cu fiul de mână, se întoarce în satul părintesc, la origini, pentru un nou start în viață.

De ce am luat în considerare aspectul aproape fantastic? Pentru că, plecând cu un handicap uriaș în viață – pierderea tatălui imediat după ce s-a născut – sămânța încolțită a fost nevoită să lupte, să reziste la toate vicisitudinile vieții pentru a ajunge la maturitate și a-și împlini destinul. Și l-a împlinit: a învățat carte, s-a desprins de pământul acaparator al satului natal, a zburat asemenea păsărilor, și-a făcut datoria față de țară și i-a apărat fruntariile, s-a asigurat de urmași.

Tatăl lui Nicu, Dumitru Meșca, erou căzut la datorie pentru țară în pusta maghiară, prin sacrificiul său a atins sublimul și-ntr-un alt plan, cel subtil: i-a permis puiului să spargă singur coaja oului protector, să-și încerce aripile și... să zboare!

Ce-a reușit Sever Meșca prin acest demers? Mai multe:

-- redă fragmente inedite din istoria românilor de la 1877 până la venirea comuniștilor, analizată prin istoriile înaintașilor săi;

- schițează satul românesc (arhitectura, ocupațiile, obiceiurile și educația) folosind aceleași instrumente de mai sus;

- aduce un omagiu tatălui său, prin relatarea dramaticei lui povești, de la naștere și până în primii ani de după al Doilea Război Mondial, cu aspirațiile, împlinirile, iubirile, trădările și dezamăgirile aferente unei vieți trăite la turație maximă – un gest de reparație necesară, chiar dacă postumă, adusă unui erou al neamului românesc.

După cum scrie generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru în prefața la Cartea I:

... Cartea este și biografia unui sat românesc din poala Carpaților. Deopotrivă a vectorului ostășesc constitutiv al românității. Bunicul căzut în Ungaria ororilor lui Bela Kuhn, subofițer artilerist în Primul Război Mondial. Tatăl, adjutant aviator în al Doilea Război Mondial. El, autorul, nepotul și fiul de ostași, la rândul lui ostășind în războiul atipic dus zi de zi și secol după secol spre a păstra și fructifica românitatea...

... fac observația altui plus al acestui demers biografic: solidaritatea familială... motiv al unei încântătoare reveniri la matcă, adică în satul tatălui său, revenire colorată cu dulcea limbă locală, cu țărani autentici nu confecționați la masa de scris, cu viață sătească autentică, memorabile fiind mai ales femeile: bunica și mama tatălui, sat și familie care, la un moment de dramă personală se dovedesc a fi nodul existențial și energetic care permite realimentarea psiho-spirituală necesară unei noi decolări spre frontul de luptă cu viața...

(Fragmentul de mai sus a fost inclus pe coperta IV a Cărții I-Vulturi.)

.....................

Cartea a II-a-Șoimi și caragațe urmează, se poate spune, același curs:  destinul unui alt copil care pornește cu un handicap asemănător în viață, doar că, de această dată, este vorba de pierderea mamei, nu a tatălui, și nu într-un război purtat cu armele pe câmpul de luptă, ci într-altul al vechii trădări în dragoste.

Este autobiografia autorului, a lui Sever Meșca, una extrem de pigmentată, cu povești grozave, inedite, unele greu de crezut, dar... adevărate, verificabile. Povestea lui s-ar potrivi perfect, asemenea aceleia a tatălui său, romantismului, curentul literar în care personaje excepționale sunt puse în situații excepționale.

Structura Cărții a II-a este ușor de recunoscut, fiecare volum urmărind o anumită etapă a evoluției autorului, dar, în același timp, dezvoltând o temă anume, la care, se observă fără efort, autorul ține în mod deosebit.

Astfel, primul volum este dedicat școlii românești (elementară, gimnaziu și liceu), acelei școli în care performanța este la mare preț, în care profesorul este recunoscut pentru cunoștințele sale și pentru rolul său în societate (de formator de caractere), iar elevul este educat în spiritul respectului pentru cel de la care primește cunoașterea, pentru dascălul și mentorul său. Îmi permit o remarcă, aparent inutilă: este și firesc, atâta timp cât unul numai dă și celălalt numai primește! Cunoștințe!

Am scris aceste cărți și pentru a onora un anume sistem de învățământ făcut de adevărați apostoli, o anumită morală, un adevărat cult al valorilor… au existat chiar oameni remarcabili, cum am vrut să rezulte din această carte. Au existat vulturi, șoimi, dar și coțofene, cărora românii le mai zic „caragațe”. Oameni ai aspirațiilor înalte, dar și oameni de nimic, impostori, oportuniști, hrăpăreți, venali și delatori.

(Sever Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul I)

Cu acest paragraf inclus pe coperta IV autorul îi deslușește cititorului și sensurile ascunse ale titlului cărții. Evident, în această simbolistică, de apreciat sunt „vulturii” și „șoimii”. Cât despre „caragațe”... le veți mai întâlni pe parcursul cărții.

Într-adevăr, pe parcursul primului volum, performanțele atinse în cei unsprezece ani de școală sunt explicate nu numai prin calitățile native ale subiectului, ci și prin eforturile și pasiunea profesorilor cu care s-a intersectat și care i-au marcat evoluția ulterioară. Cultura generală, baza intelectualului de mai târziu, temelia acumulărilor profesionale ulterioare, doar într-o astfel de școală se poate forma. Matematică, fizică, literatură română, limbi străine, sport, istorie, geografie, anatomie, biologie... nimic nu era neimportant pentru cineva care dorea performanța. Iar profesori competenți și dedicați, din fericire, existau. Întâlniri remarcabile cu oameni remarcabili, determinanți.

Impresionantă este și descrierea relației pe care o are cu mama sa vitregă, Zanzi, cea de-a doua soție a tatălui său, care îl îndrăgește din prima clipă și care-l crește ca pe propriul fiu. Calitățile mamei (așa o numește tot timpul)? Duioasă, maternă, protectoare, luptătoare când era vorba de a-și apăra copilul, frumoasă, talentată, spirit de sacrificiu. Dragostea aceasta nu se va dilua patru ani mai târziu, odată cu apariția unui nou membru în familie, Florin, cum nu se va estompa niciodată pe parcursul vieții. O dragoste reciprocă.

Probabil că volumul al II-lea va fi cel care va incita cel mai mult imaginația cititorului. De ce? Pentru că suntem introduși într-o lume secretă, cea a spionilor. A spionilor veritabili (fantomelor), a celor recrutați pentru inteligența, cunoștințele, patriotismul și spiritul de sacrificiu pentru țară. Nu avem de-a face cu o poveste de tip „James Bond”, ci cu una adevărată, contemporană, cu personaje cât se poate de reale, cu care poate ni s-au  intersectat pașii pe stradă sau am stat, vreodată, alături, vara, la o bere, pe terasă. Oameni aparent obișnuiți, dar care pot rămâne neobservați chiar atunci când făptuiesc lucruri mărețe. Mai ales atunci.

Sever Meșca ne povestește „pas cu pas” – ăștia-s alți pași! – felul în care a fost observat și analizat, recrutat și instruit și apoi trimis în lumea mare în marele război invizibil, cel al obținerii de informații utile pentru țară. Ne dezvăluie secrete (reținerile sunt evidente), în măsura în care acestea pot fi devoalate, de recrutare, de instruire, de infiltrare, de filaj și contrafilaj, de îndeplinire de misiuni, de „scoatere”.

De asemenea, nu evită un subiect delicat, cel al „defectărilor”, mult mediatizat fiind cel al generalului Mihai Pacepa. Pentru că mulți, în necunoștință de cauză (ca și mine, de altfel, până acum), îl considerau un erou, autorul/spionul Sever Meșca, om din interior (deci, cunoscător fidel al sistemului), descrie în detaliu împrejurările în care s-a petrecut „defectarea” și prejudiciile imense aduse țării și poporului român. Una dintre repercusiunile imediate: retragerea de urgență a tuturor agenților aflați în misiuni și de care generalul ar fi putut avea cunoștință, spionul din povestea noastră fiind și el afectat.

Cartea aceasta nu este destinată unui succes de piață sau de critică, ea este, parțial, un gest de admirație pentru oameni care, în pofida circumstanțelor, au făcut ceva bun pentru ei și pentru țară, parțial un gest de protest față de dispariția criteriilor de valoare etică-morală, față de desconsiderarea patriotismului, a hărniciei, a spiritului critic… am lăsat într-un anume moment ingineria pentru care mă pregătisem și am apucat‑o pe calea unei activități pe cât de utilă pentru țară, oricând, în orice regim, pe atât de periculoasă pentru practicant – ofițer de informații externe – pe scurt, spion. O meserie apreciată (a „domnilor” spun nemții, a „inteligențelor superioare” spun anglo-americanii și francezii, a patrioților, a oamenilor curajoși, spun mulți) sau detestată (a imoralilor sau chiar a amoralilor, a mincinoșilor, a agenților dubli, tripli, sau cvadrupli, a oamenilor fără nimic sfânt, spun alții). Cei care mă cunosc și cititorii mă vor așeza, desigur, în categoria care mi se potrivește.

(Sever Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul al II-lea)

Gen. (r.) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja
Ca să ajungi un sportiv de performanță trebuie să-ți cultivi calitățile fizice și aptitudinile pentru un anumit sport. Pentru a ajunge inginer, profesor, medic etc. este suficient să studiezi câțiva ani și, gata, activezi în domeniul tău. Dar, ca să ajungi spion... atâtea calități sunt necesare! Plus un IQ peste cel mediu. Spirit de aventură, curaj, patriotism, versatilitate... Versatilitatea, în contextul subiectului (spionaj) cărții, devine o calitate des evocată de autor.

Nu, nu oricine are calitățile de a deveni spion – un spion eficient și util țării sale! Păcat că un spion rămâne încorsetat pe viață de jurământul dat la recrutare. Un jurământ în care, exceptând dragostea de țară și spiritul de sacrificiu, discreția rămâne o condiție sine qua non. Ca și în Cartea I-Vulturi, istoriile aproape fantastice chiar s-au petrecut, nouă, cititorilor, nerămânându-ne decât să ne folosim imaginația și să construim, bazându‑ne pe acest minimum de relatări, noi scenarii pentru franciza James Bond.

Volumul al III-lea, la fel de interesant și de incitant, urmărește cariera de politician a autorului. De ce „interesant și incitant”?! Pentru că, în România post-decembristă, cu un popor încă needucat în spiritul  democrației, să fii membru (fondator) al P.R.M. nu era o... povară tocmai ușor de dus. Etichete de „naționaliști”, „extremiști” sau „naziști” se puneau foarte ușor și era dificil de găsit interlocutori onești al căror discernământ să funcționeze astfel încât noțiunile de „patriot”, „corect”, „incoruptibil” să rămână ceea ce sunt, adică calități.

Am spus că acest capitol este „interesant” și „incitant”. De ce? Chiar dacă te expui ca erou de roman, nu înseamnă că toate îți merg din plin, că ai parte doar de bogății, de funcții înalte, de femei superbe și ești primit în cele mai înalte cercuri. Să nu uităm că eroul cărții este un om obișnuit, unul care nu a încercat niciun moment să pară altceva decât ceea ce este, dar care, totodată, are conștiința propriei valori. Așadar, Sever Meșca, cum singur scoate în evidență la un moment dat (pag. 313), are și suișuri, și coborâșuri: a fost și premiant, dar și restanțier, a fost și promovat, dar și contestat, și înstărit (dar nu bogat), dar și fără surse de venit, și spion, și funcționar, și pe funcție de ministru, dar și șomer...

„Interesante și incitante” sunt relatările despre nebunia/ zăpăceala/ dezorientarea... din ministere, în general, din M.A.E., în special, pentru că aici l-a prins evenimentul din decembrie 1989 pe autor. În prim plan: „revoluționarii”. Sau aventurierii, fripturiștii, carieriștii... cum vreți să le spuneți celor tot mai mulți deținători de carnete de revoluționari (?!) și solicitanți de drepturi de... revoluționari.

Demisia din M.A.E., șomaj, respingeri la concursuri de intrare pe post pe motiv de supercalificare, vândut lucruri din casă pentru asigurarea existenței...

Ăsta-i erou?! – veți întreba.

Da, pentru că eroul, prin calitățile proprii, a depășit și acest moment dificil și și-a găsit (a câta oară?) drumul: a ales cariera politică, alăturându-se unui partid în a cărui doctrină și program credea: Partidul România Mare. Datorită pregătirii, tenacității și seriozității, a reușit, într-o primă fază ca, alături de colegii de partid, să urce formațiunea politică, în perioada de vârf, până la 20% în opțiunile de vot ale electoratului, devenind al doilea partid ca reprezentare din Parlament.

În mod firesc, a fost promovat în partid, a primit funcții în Guvern, funcții în Parlamentul României, funcții în Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei Occidentale și în Adunarea Parlamentară a NATO.

„Interesante și incitante” sunt și relatările de la Consiliul Europei și întâlnirile cu politicienii de seamă ai vremii, intervențiile de la tribuna Parlamentului României și a celui European.

Din păcate, cu cât un măr este mai mare și mai frumos, cu atât cresc riscurile ca acesta să devină și găunos. La un moment dat, și „mărul P.R.M.” s-a stricat. A urmat demisia de onoare, exact în momentul de maximă „glorie” a Partidului. După care, acesta și-a și început declinul.

-         Pentru că unul dintre membrii fondatori a părăsit corabia! – veți fi tentați la dreaptă judecată.

-         Cine părăsește corabia când aceasta este pe val? – vă dă replica chiar autorul, dând și explicațiile de rigoare.

Am făcut o vreme politică și m-am retras dezamăgit de faptul că nu am putut face mai mult decât să iau atitudine publică. Am aparținut unui partid care a deranjat pe mulți deși se baza pe idei juste. Am luat poziție față de iraționalitatea unor prevederi ale Constituției. Nu am găsit sprijin…

Scriitorul Sever Meșca acordând autografe
M-am retras din această politică, nici democratică, nici totalitară, dar oportunistă, imorală și venală. Poate se va ridica o generație spontanee de tineri politicieni cu carte, patrioți, cinstiți, intransigenți, care să schimbe actuala stare de lucruri.

(Sever Meșca, extras din coperta IV, Cartea a II-a, volumul al III-lea)

Una peste alta, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” este o istorie corectă, (de)scrisă prin ochii a doi eroi, Nicu și Sever Meșca, tată și fiu, o istorie onestă și frumoasă, dacă o citim acum, după trecerea timpului și după ce evenimentele cunoscute și dureroase s-au mai estompat în conștiința comună, și nu suntem noi, cititorii, puși în situațiile limită ale eroilor. În ce mă privește, eu, Florin, fiul lui Nicu și fratele lui Sever Meșca, am încercat, în prezentarea aceasta, să fiu obiectiv și echidistant. Nu știu dacă am reușit. Ce știu cu siguranță: cartea trebuie citită și (chiar) studiată!

 Articolul a apărut în revista Luceafărul din 19 ianuarie 2019: https://luceafarul.net/vulturi-soimi-si-caragate

 

joi, 18 martie 2021

IUBITUL MEU FRATE

Sever Meșca acordând autografe la lansarea cărții sale,
tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe”
   

Este firesc, face parte din parcursul vieții noastre ca, la un moment dat, să trecem... dincolo, adică dincolo - ce-o fi însemnând pentru unii sau alții acest ultim pas. Pentru cei dragi rămași pe drum, de regulă, se lasă cu suferințe complexe: durere, dor, ciudă, frustrări, dezamăgiri, depresii... unii ajung chiar să se certe cu Dumnezeu... 

Suferința omului poate fi mare pentru că pierde pe cineva drag, o ființă iubită care, de-a lungul a multor ani, le-a fost aproape în multe clipe de încercări, de suișuri și coborâșuri, de bucurii și dureri. Dar, când această plecare nu are loc în virtutea bunului mers al vieții, ci din motive obscure, gen Covod-19, chiar că îți vine să strigi la stele!

Astăzi, 18 martie 2021, a plecat de lângă mine, de lângă noi, iubitul meu frate, SEVER MEȘCA, inginer navalist, diplomat de carieră, scriitor, politician onest și patriot. 

Pe data de 3 martie 2021 împlinise 74 de ani.

Alături de fratele meu, la Borănești,
în curtea casei sale de țară

 A fost cu aproape șapte ani mai mare decât mine și, din această perspectivă, m-a iubit, protejat și îndrumat încă de când m-am născut. 

Atunci când mi-a fost greu la școală, m-a învățat. Când m-au chinuit/ bătut copiii afară, m-a apărat. Când am devenit adolescent, m-a învățat. Când am fost rebel, m-a domolit. M-a îndrumat spre sport și spre activitățile culte, trezindu-mi plăcerea lecturii și a audierii muzicii de calitate. M-a întors din drum atunci când am fost tentat s-o iau în direcția greșită și nu m-a părăsit atunci când am fost gata-gata s-o termin cu lumea aceasta pe caz de boală mortală. M-a îmbărbătat când am plecat în armată și mi-a redat încrederea în forțele proprii pentru a urma  aceeași facultate ca și el. Mi-a cumpărat primul costum și primii blugi. Mi-a făcut cadou primul casetofon din viața mea. M-a învățat cum să mă port cu fetele și cum să le cuceresc inimile. A fost alături de mine când m-am însurat și când mi s-a născut fetița. Am stat alături atunci când, părinții noștri, unul câte unul, au plecat la Ceruri. 
4 ianuarie 2014. Acasă la fratele meu, la București,
la aniversarea celor 60 de ani pe care tocmai îi împlinisem.
Fratele meu alături de nepot (fiul său) și de soția mea.

Da, pot afirma, fără să greșesc: fratele mi-a fost, adeseori, ca un tată! Pentru că, atunci când, părinții noștri, îmbătrânind și mai pierzând din energie, nu mai aveau autoritate asupra mea, această sarcină a devenit una din atribuțiile lui, eu acceptând-o cu mare deschidere și respect.
În virtutea acestei autorități, în ultimii ani, la propunerea sa, aniversarea zilei mele de naștere o făceam acasă la el, la București. Și, pentru că niciodată nu a uitat „marile suferințe” pe care fratele său le-a îndurat în tinerețe, la împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani, mi-a dăruit, împreună cu fiul său și nepotul meu, Sever Liviu, o... chitară! În amintirea aceleia pe care tatăl nostru mi-a spart-o în timpul liceului pe motiv de rezultate proaste la învățătură și... altele... În urma acceptării acestui cadou (cu multe lacrimi pe obraz) i-am rămas dator nepotului cu un minirecital pe care, însă, nu cred că îl voi onora vreodată.

A fost nu numai un cititor fervent de literatură bună, ci și un scriitor talentat care a abordat, în scrierile sale, teme diferite - politică, istorie, divertisment - teme bine și cu mult discerământ tratate, teme care nu sunt la îndemâna oricui. 
Astfel, a scris trei cărți ce stau mărturie frământărilor de pe scena politică românească în primii ani de după Revoluție și a căror prezentare o puteți accesa dând clic aici





Pe 12 decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului a avut loc lansarea tetralogiei „Vulturi, șoimi și caragațe”, o lucrare de mari dimensiuni la care a lucrat mulți ani pentru documentare, prelucrare de documente și fotografii și structurare. A rezultat o veritabilă saga în care istoria unei familii este foarte bine încadrată în istoria întregii Românii. Este, totodată, un omagiu adus eroilor care au luptat și mulți chiar și-au jertfit viețile în toate războaiele de independență și de întregire de neam, începând de la 1877 încoace.

O prezentare a acestei cărți pe care, personal, o consider o capodoperă (îmi dau toată silința să nu fiu subiectiv!) a genului, o puteți găsi accesând blogul aici.




Din fericire, a reușit să finalizeze o carte de suflet, Amintiri de la pescuit, carte care a apărut la Editura SEMNE în anul 2020.

În comparație cu celelalte volume scrise de fratele meu, acesta este unul pe care l-a scris mult mai relaxat, tema tratând una din marile sale pasiuni - pescuitul - și prieteniile de-o viață pe care le-a legat cu confrații pescari prin bălțile Dunării sau în Deltă. Într-un viitor apropiat îi promit (acum, în ceasul 13 - iartă-mă, frate!) fratelui meu că voi încerca să fac o prezentare demnă acestei cărți, așa cum o merită! 




Azi, 18 martie 2021, s-a stins din viață, pe motiv de Covid-19, fratele meu Sever MEȘCA. 

Dar, chiar dacă trupul, această mașinărie care, la un moment dat, se strică iremediabil, a cedat, spiritul lui rămâne nemuritor. Iar spiritul meu, acela al fratelui care încă mai este pe aici, pe Pământ, va menține permanent legătura cu spiritul lui. Acestea CONTEAZĂ! Nu o să plâng.

Preluare de pe „Facebook” de la Aldo Aldo - mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase și oneste, dragă Sanda!

LULU, FRATELE LUI FLORIN

Oh, Florine, dacă am putea să plecăm Dincolo, pur și simplu, ca păsările, deschizând aripile care în clipa aceea ni se descoperă... ce bine ar fi!... Tu, nu - dar eu, da, am plâns pentru Lulu, pentru că noi, femeile, așa știm să ne arătăm neputința și limitarea în fața implacabilității Destinului.

Eram mici, puști și puștoaice, când ne adunam într-o ceată veselă, să trecem Dunărea cu bacul, la plaja „Cocuța” și ne uitam cu o admirație vecină cu venerația la bărbatul tânăr, cu corp frumos clădit, puternic, cu un bronz strălucitor, o prezență care se remarca prin ținuta de aristocrat. Era, pentru noi, un model – modelul intelectualului realizat. Era, pentru noi, „fratele lui Florin”, iar acest „titlu nobiliar”, care îți creștea atuurile, parcă se revărsa într-un fel anume și asupra întregului nostru grup, setos de modele la trecerea din copilărie spre adolescență. În această dimineață aflu de pe blogul tău că Lulu a urcat pe curcubeu în 18 martie – iar cauza imediată nu mai are importanță; importante sunt faptele pe care le-a lăsat în urmă și ceea ce a sădit în ceilalți.

În mintea mea se țese un tablou de final în care Lulu, ca un aristocrat rus, urcă la stele în troica trasă de bidivii cerești, în sunetul răscolitor al unei chitare care se ridică peste un cor de glasuri de balalaică, în același timp jelind plecarea și onorând Spiritul care și-a încheiat periplul pământesc.

Fie-ți urcușul lin, Lulu!

Dumnezeu să te odihnească în veșnica Lumină a Iubirii Sale!

miercuri, 10 martie 2021

LA DAME BRUNE

 Muzica: Geroge Moustaki, versurile: Barbara și George Moustaki

Pentru mine șansoneta înseamnă poezie, poveste, mesaj, sentiment și... melodie. Rezonând cu toate acestea, este firesc să-mi placă acest gen și să-l cultiv.

Prin urmare vă propun (încă) o șansonetă celebră - La Dame Brune - de data aceasta în interpretarea de excepție a altor doi „uriași” ai genului: Barbara și George Moustaki

Un minunat dialog se înfiripă între poet și muză, o muză cât se poate de bine conturată în mintea sa (La longue dame brune) și care, transcendând spațiile, i se înfățișează răspunzând dorințelor și anulând îndoielile.

Pour une longue dame brune, j'ai inventé
Une chanson au clair de la lune, quelques couplets.
Si jamais elle l'entend un jour, elle saura
Que c'est une chanson d'amour pour elle et moi.

Je suis la longue dame brune que tu attends.
Je suis la longue dame brune et je t'entends.
Chante encore au clair de la lune, je viens vers toi.
Ta guitare, orgue de fortune, guide mes pas.

Pierrot m'avait prêté sa plume ce matin-là.
A ma guitare de fortune j'ai pris le la.
Je me suis pris pour un poète en écrivant
Les mots qui passaient par ma tête comme le vent.
 

Pierrot t'avait prêté sa plume cette nuit-là.
A ta guitare de fortune, tu pris le la,
Et je t'ai pris pour un poète en écoutant
Les mots qui passaient par ta tête comme le vent.

J'ai habillé la dame brune dans mes pensées
D'un morceau de voile de brume et de rosée.
J'ai fait son lit contre ma peau pour qu'elle soit bien,
Bien à l'abri et bien au chaud contre mes mains.

Habillée de voile de brume et de rosée
Je suis la longue dame brune de ta pensée.
Chante encore au clair de la lune, je viens vers toi.
A travers les monts et les dunes, j'entends ta voix.
 

Pour une longue dame brune, j'ai inventé
Une chanson au clair de la lune, quelques couplets.
Je sais qu'elle l'entendra un jour, qui sait demain,
Pour que cette chanson d'amour finisse bien.

Bonjour, je suis la dame brune, j'ai tant marché.
Bonjour, je suis la dame brune, je t'ai trouvé.
Fais-moi place au creux de ton lit, je serai bien,
Bien au chaud et bien à l'abri contre tes reins.

Dacă, de regulă, poeții suferă din cauza muzei care nu vine sau care nu-i iubește sau îi trădează... de data aceasta, trubadurul nu întâmpină nicio rezistență: el compune o melodie doar pentru ea - la longue dame brune - un cântec de dragoste, în speranța că va fi auzit, iar muza îi vine în întâmpinare:

Eu sunt înalta doamnă brunetă pe care tu o aștepți.
Eu sunt înalta doamnă brunetă și te aud.
Cântă în continuare sub clar de lună, vin spre tine.
Chitara ta, orga norocului îmi îndrumă pașii.

Similitudinea dintre scena noastră și cea din vechiul și cunoscutul cântec popular Au clair de la lune este evidentă. Pentru că, toate cuvintele de dragoste ce-i trec prin minte aievea unui vânt, sunt scrise cu pana împrumutată de la Pierrot (eroul cântecelului).

Da, se poate spune că, de astă dată, poetul/trubadurul este fericit. Muza vine și răspunde îmbrățișărilor și fanteziilor iubitului. Și îl inspiră. Silueta, vocea și jocul muzei - Barbara - se potrivesc de minune cu vocea caldă și timbrată a trubadurului - George Moustaki. 
 
Un videoclip cu un decor și o regie cât se poate de simple, dar cu o interpretare și un joc scenic excelente.

O interpretare inedită a melodiei ne este propusă,peste ani, de același trubadur (Moustaki), de data aceasta în duet cu Martine Gantier.

Șansoneta, dacă este ascultată, cucerește. 

George Moustaki a compus multe cântece de excepție, unul din cele mai cunoscute fiind Milord din repertoriul inegalabilei Édith Piaf.

Din „portofoliul George Moustaki” vă mai recomand Le métèque, comentat aicihttps://florinmesca.blogspot.com/2020/07/georges-moustaki-le-meteque.html

joi, 4 martie 2021

IONUȚ CARAGEA, un scriitor nu numai prolific, ci și valoros

 

Pentru al treilea an la rând, poetului și scriitorului Ionuț Caragea îi este confirmată valoarea prin recunoaștere internațională, adăugându-i-se la blazon un nou premiu prestigios, și anume, „Diploma de Onoare” a „Societății Poeților Francezi” (La Société des Poètes Français) pe anul 2020.

http://www.societedespoetesfrancais.net/palmares-concours-adultes-a180654298?fbclid=IwAR3XziLu-IISsPDHrtM31YHYngu0LaD8bY6ZxZeYANsD-RelqHQGUR0786s

Semnificația evenimentului devine mult mai profundă dacă reușim să descifrăm dincolo de citirea unui simplu enunț. De ce? Pentru că, dacă în țara sa natală, poetul, prin desele sale luări de poziții critice la adresa factorilor decizionali din rândul tagmei scriitorilor, a devenit incomod și... evitat, pe alte meridiane - mă refer, concret, la Franța, patria lui Voltaire, a lui Hugo, Rimbaud și toți ceilalți mari scriitori - nu numai că este recunoscut, dar, din câte se pare, este și... adoptat! 

Nu-i vorbă, n-ar fi prima oară când marii români devin mari francezi: un popor talentat, dar căpușat de valori îndoielnice își expulzează reprezentanții de frunte încredințându-i unei noi mame, în cazul de față, „Mama Franța”. „Mama Franța” îi primește cu brațele descgise, îi recunoaște ca pe proprii fii și... îi crește. Panait Istrati, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran... să fi devenit mai mult francezi decât români? În virtutea celor spuse mai sus, Franța are toate motivele să și-i revendice.

 De ce se face vinovat poetul Ionuț Caragea în țara sa? 

Conștient de propria valoare, combate cu curaj și argumentat „găștile” (formularea îi aparține) de scriitori care fac schimburi de invitații, amabilități și premii (literare), în detrimentul valorii și corectitudinii. 

M-agăț cu disperare de unii oameni mari
Și-ncerc pe cât posibil să-ndepărtez prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceștia-s tot mai rari,
Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.
(Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia)

Dar să-i ingorăm. În pofida faptului că, bănuiesc eu, au și niște „merite” de care nu sunt conștienți: în cazul acesta concret, se numără printre inspiratorii poemelor din volumul premiat: Infectat cu iubire (Infecté par lAmour). 

Chiar dacă poetul este rănit, omul găsește resursele necesare renașterii prin iubire - pentru că-i „infectat”! Sau invers: omul este „rănitul”, iar poetul, „infectatul”... 

Cert este că, în poemul care dă titlul volumului, „infecția” este acută: 

un om, alți oameni
și umbrele lor
vorbind prin semne
despre distanțele
ce ne separă
desăvârșind absența

o durere, alte dureri
și piroanele-înfipte
în inima împietrită de spaimă
pe care sufletul se cațără
pentru a ajunge
la Dumnezeu

o moarte, alte morți
și toate lacrimile
scurgându-se tăcute
sub o mie și una
de măști părăsite
de speranțe și vise

o floare, alte flori
și amintirile cu petale de foc
sperând să mai fie
măcar o dată privite
prin ferestrele
oarbe ale cărnii
pentru a resuscita
poezia din noi

o lume, alte lumi
și stelele lor căzătoare
făcându-ne cu ochiul
înainte de dispariția lor
în spitalul obscurității
universale

o pâine, alte pâini
și trupurile aburinde
cu care întâmpinăm
îngerul foamei
fără de sfârșit

o tăcere, alte tăceri
și umbra care continuă
să-mi fie alături
ca un câine care
nu-și trădează stăpânul
îndemnându-mă
să scriu, să scriu…

un cuvânt, alte cuvinte
și pixul meu care lasă
urme albastre pe hârtie
de parcă cerul ar păși
pe zăpada uitării

o zi, alte zile
și poemul acesta
limpede ca o lacrimă
prin care mă privește
moartea cu masca pe față
neîndrăznind să mă atingă
fiindcă
sunt infectat
cu iubire

Transcendența omului născut poet este evidentă. Omul este pe Pământ, dar poetul este Acolo - și știe! În condițiile acestea - a infectării cronice cu iubire - nici moartea cu mască pe față nu-l poate atinge.

Un fel de crez artistic al poetului mai poate fi descifrat și din: Un poem ordinar, cuprins în același volum premiat. De undeva, de pe culmile creației, poetul, într-un imbold al... îngăduinței, își manifestă dorința de a scrie un... „poem ordinar”. Un poem ordinar, adică unul fără valoare: o poezie să nu mai fie poezie..., să fie ordinar de dragul ordinarului. Ce urmărește prin acest experiment? O coborâre conștientă la nivelurile cele mai joase pentru a înțelege de ce unii dintre (să-i numim) confrați se complac în... mediocritate.

Întrucât nu mi-am propus să încerc să fac o cronică volumului, ci să semnalez o nouă apreciere internațională a unuia dintre cei mai mari poeți români contemporani, mă opresc aici. Volumul, de altfel, se prezintă singur: prin conținut, prin substanță, prin mesaj.

De asemenea, de remarcat din anunțul făcut de „Societatea Poeților Francezi”: din România au mai primit „Diploma de Onoare” și Manolita Dragomir-Filimonescu (Timișoara) pentru volumul Les Jours Toujours și Sonia Elvireanu (Alba-Iulia) pentru volumul Le Chant de la Mer à lHombre.