vineri, 19 iunie 2020

La Brașov, pentru Birthday Puja - 2004


A

m venit la Braşov pentru Birthday Puja cu inima pregătită pentru orice experienţă, deschisă iubirii şi saturată de amrutul primăverii, aceasta însemnând un amestec omogen de soare adolescentin cu miros de pământ reavăn, de pământ perforat de ieşirile în lume ale atât de inocenţilor ghiocei, la care se adaugă izurile de frunze uscate ale toamnei şi arse pe la porţile caselor, vrăbiuţele mai active şi mai optimiste în zbor planat după primele gâze, ameţite şi ele de lumina ce tot vine, şi vine... Nu uitaţi de muntele primenit şi pregătit pentru paleta de culori proaspete, de fundalul creat de muzica vântului şi de cea a  susurului apelor şi, bineînţeles, nu omiteţi Sahaja Yoga… Aşa veţi obţine o aproximativă părere despre starea celor ce am ocupat habitaclul autoturismului în drum spre poalele Tâmpei.

            După ce am depăşit Ploieştiul, am ales intenţionat varianta de drum mai dificilă, cea prin Cheia, tocmai pentru a ne îndestula din… amrutul descris mai devreme; acţiunea s-a dovedit a fi o reuşită, deoarece priveliştea ce ni se desfăşura dinaintea ochilor a justificat opţiunea şi a asigurat reţeta subtilei poţiuni divine. Dacă tot veni vorba de traseu cred că, din toate punctele de vedere, ar trebui luat în considerare de către sahaja yoghinii/turiștii ce au drum spre Braşov, atât pentru pitorescul lui, cât şi faptului că, vibraţiilor locurilor acestora le-am putea adăuga – fără a impieta cu nimic purităţii decorului – pe ale noastre. Vă asigur că are loc un schimb permanent de energii între om şi natură. Natura este foarte darnică cu noi, aşa că nu ne rămâne decât să întoarcem măcar parţial ceea ce primim.

            Despre Mama Natură. Meditând la acest schimb, am ajuns la concluzia că natura, în realitate, nu cere nimic de la noi. Nu doreşte decât s-o vedem/observăm/admirăm în toată splendoarea şi curăţenia ei şi să ne desfătăm. Natura se dezgoleşte în faţa noastră asemenea virginei timide ce nu-şi doreşte nimic altceva înafara îmbrăţişării logodnicului grijuliu, a iubirii care să n-o rănească în vreun fel. Adoptând atitudinea logodnicului, reuşim să întoarcem iubire iubirii, adică vibraţii vibraţiilor. Nimeni nu ne cere imposibilul, cu atât mai puţin natura, această mireasă veşnic tânără şi pură dăruită de Dumnezeu întru delectarea noastră.

Îmi vin în minte o multitudine de imagini, veritabile tablouri săvârşite de Mama Natură. De exemplu: v-aţi abandonat vreodată clipei, culcaţi în iarbă sau în fân ori poate pe un covor de muşchi undeva, prin Bucegi, pe la 2.000 de metri altitudine, cu ochii înfipţi în cer?... Sau... scăldaţi de valurile înspumate ale Mării Negre ce antrenează fire de nisip rătăcite şi sclipind pe trupurile voastre?... Aţi conştientizat atingerea delicată a algelor mătăsoase? Sau... hârjonindu-vă prin apele repezi ale Râului Doamnei din fundul curţii Taberei de muzică de la Curtea de Argeş?...

            Doamne, toate acestea reprezintă natura iubitoare, natura ocrotitoare, natura binecuvântată de Însuşi Dumnezeu, natura ce ne umple cupa inimii cu har în fiecare clipă! Primesc ca pe un drept harul acesta, fiinţa mea îl acceptă, dar... are trupul meu puritatea logodnicului timid? Cum să fac să redevin egalul naturii în faţa lui Dumnezeu când eu – eu, fiinţa umană – reprezint tocmai specia ce a făcut din distrugere şi autodistrugere o a doua natură? Cum aş putea dărui pe măsura a ceea ce primesc, dacă nu mă ridic la nivelul purităţii şi al adevărului?

            V-am vorbit cu atâta patos despre natură în încercarea de a vă transmite cât mai bine starea de spirit ce ne-a însoţit pe tot parcursul drumului spre Braşov, spre întâlnirea naţională. În ce mă priveşte, totul ar fi fost perfect dacă nu m-ar fi chinuit o răceală rebelă în toate zilele petrecute în cetate. O răceală cu puţină febră şi cu suficientă răguşeală. Aceste motive medicale mi-au diminuat trăirile vibratorii, dar nu m-au împiedicat să văd, să aud, să simt şi să mă bucur!

 

Imagine capturată din mediul online
Imagine capturată din mediul online
           Pe Lipscanii Braşovului. Coborând de la Biserica Neagră spre Teatrul Sică Alexandrescu, am împărţit invitaţii la spectacol. Am traversat Piaţa Sfatului, apoi am pătruns pe o stradă aglomerată – un fel de Lipscani braşovean – plină de magazine şi de terase ce se înşirau pe ambele părţi. Lumea pestriţă se mişca sinuos în ambele sensuri şi soarele vesel şi cald ne mângâia şi ne scălda într-o baie de lumină. Făceam echipă cu două fete din Slatina şi cu băieţelul uneia dintre ele. La vitrine doar căscam gura, căci buzunarele erau… goale! Am admirat, pentru început, o expoziţie de artă plastică în aer liber; nu, nu erau kitsch-uri! Câţiva artişti îşi mutaseră simezele direct în stradă... Erau astfel mai aproape de sufletele celor pentru care ei creaseră – îşi expuneau propriile suflete celor sensibili şi dornici de uniune spirituală. Continuându-ne traseul, ne-a surprins o frumoasă muzică de café-concert: doi cântăreţi – un acordeonist şi un contrabasist – interpretau un potpuriu de muzică franţuzească. Muzica suna bine şi întregea atmosfera de sărbătoare ce se simţea pretutindeni. Fetele au intrat într-un magazin cu articole de provenienţă indiană, iar eu am pus un bănuţ în cutia cântăreţilor şi m-am aşezat pe o bancă să-mi desfăt în tihnă şi urechile, nu numai ochii. În ce le priveşte, nările... ele fremătau demult sub imboldul izurilor inconfundabile ale începutului de primăvară. Se adăugau acestora ofertele culinare ale străzii (foaaarte îmbietoare!) – dar eu, un gurmand de felul meu – nu simţeam atunci nevoia niciunui fel de hrană pentru a-mi întregi starea de bine: în planul absolutului eram saturat, primisem deja totul, eram chiar detaşat.

Fetele au întârziat prin magazin, dar nu m-a deranjat. Timpul nici nu curgea, nici nu staţiona, iar eu intrasem în clişeu: un bărbat pe o bancă, o imagine ştearsă de pe o vedere veche...

            După ce, în echipă completă, am mai parcurs vreo 50 de metri, ne-a întâmpinat un alt cântăreţ, cu alte armonii, abordând un alt gen muzical: un chitarist sud-american interpreta o celebră piesă revoluţionară dedicată nu mai puţin celebrului Che Guevara. Contrastele se străduiau să ne surprindă şi să ne impresioneze...

Câţiva paşi mai jos, un alt grup de tineri interpreta, de data aceasta, muzică religioasă – erau tare posedaţi bieţii copii, după cum am putut să-mi dau seama! Foarte bine organizaţi, cu fluturaşi în mâini, erau înşiraţi în cordon de-a latul străzii. N-aveai cum să-i eviţi! În acest timp, unul dintre ei, cu un oarecare talent oratoric, vorbea ca un exaltat mulţimii despre inevitabila întoarcere a lui Iisus: amalgam de idei şi de credinţe, incoerent prezentate; incoerente idei! Cu toată buna lor organizare, nu ştiu cum se face că pe noi nu ne-au cadorisit cu fluturaşi – trecusem doar printre ei – se uitau la noi, prin noi, dar nu au făcut niciun gest să ne oprească. Maya i-a învăluit atât de bine... Nu aveam nevoie de fluturaşii lor!...

            Mi-a rămas întipărit în minte Lipscani-ul braşovean pentru contrastele lui: pentru lumina în care a fost scăldat într-o anumită zi de primăvară, înmiresmată de izurile naturii ce începea un nou ciclu de viaţă, dar şi de cele stradale; pentru pavilioanele urechilor alintate de sunetele corzilor sau ale clapelor – multe şi variate flash-uri. Circulam pe mijlocul străzii, mai bine-zis existam, independent de tot ceea ce mă înconjura, înafara oricărui program, cu toate că mă aflam în program. Faptele curgeau fără înfăptuire – era în preziua Birthday Puja!

            Răceala m-a necăjit mult. Am ratat plimbarea de după-amiază dinafara cetăţii.

     ...

La Brăila ne-am întors pe acelaşi traseu: doream să prelungim minunata stare de puja cu un picnic într-un decor montan şi... scăpaţi de rigiditatea mantrelor; natura era marea mantră acum: ea ne înălţa, ea ne susţinea! Mireasa şi-a primit logodnicul şi s-a oferit la fel de pur ca întotdeauna. O binecuvântată pâine mare şi rotundă de Braşov, cu salam şi kaiser dintr-un magazin sătesc, banane şi apă minerală, toate servite unor înfometaţi, pe un pământ reavăn de martie

    

        …Am ajuns acasă, seara. Maxi, căţelul meu, mă aştepta să-l plimb şi pe el… L-am plimbat şi am meditat împreună sub cerul liber. 

martie 2004


            Note de jurnal: identificarea cu natura.

            Adeseori mă surprind văzând frumuseţile ce mi se aştern pe dinainte. Folosesc italicele pentru că, de regulă, întreaga Creaţie este o minune ce ne întâmpină la tot pasul încât (pe undeva, firesc), nu o mai percepem! Conform obiceiurilor noastre de oameni ignoranţi şi nerecunoscători, ceea ce este frumos, bun şi mult devine anost, suficient şi... banal! Nu mai suntem capabili să preţuim frumosul şi am uitat să ne bucurăm. Doar în vacanţe mai reuşim să ne detensionăm minţile înfierbântate de gânduri şi planuri şi să permitem mentalului nostru să observe, să vadă şi să se desfete de minunăţiile ce se înfăţişează ochilor flămânzi de puritate, de inedit.

Acestea ne însoţesc permanent; nu trebuie decât să le vedem! Unde? În piersicul pitic de la ieşirea din scara blocului (ale cărui fructe nu ajung niciodată să dea în pârg datorită nerăbdării copiilor), în agitaţia câinilor maidanezi în veşnica lor căutare de hrană prin containere, în maşinile aliniate în parcarea blocului (în care putem regăsi inteligenţele ce le-au proiectat, muncitorii atenţi la asamblarea perfectă a componentelor şi bucuria întregii familii la apariţia triumfătoare a tatălui la volanul noului autoturism)…