sâmbătă, 30 iulie 2016

În drum spre Omul Nou

http://www.luceafarul.net/in-drum-spre-omul-nou

(Fragment din prezentarea realizată de criticul și scriitorul Ionuț Caragea romanului Marea Visăreală, în revista Luceafărul din Botoșani, 5 iulie 2016.)



Cartea lui Florin Meşca (Marea Visăreală, editura Pim, 2015) nu este numai un dialog al autorului cu propria sa conştiinţă, cu scopul de a clarifica nişte probleme ale trecutului rămase la stadiul de întrebări, ci şi o împăcare cu sinele în urma unui proces dur. Genul acesta de scriere autobiografică l-am mai întâlnit la Neale Donald Walsch, cu diferenţa că Florin Meşca insistă mai mult asupra naraţiunii, încercând să-şi explice/justifice propriile fapte în funcţie de contextul în care au avut loc, iar conştiinţa este un judecător care se limitează doar la câteva întrebări şi concluzii scurte, deseori persiflatoare, în încheieri de capitole care se numesc „marile săli ale conştiinţei”. Sondarea interiorităţii pare sinceră şi lasă să se întrevadă un suflet bun care încearcă să acorde circumstanţe atenuante tuturor acelora care par a fi greşit. Totuşi, renunţările la vis reprezintă o lecţie pe care autorul şi-o asumă cu regret, dar şi cu o oarecare doză de nonşalanţă, făcându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva toate alegerile pe care le facem în viaţă au fost hotărâte dinainte. Oricum, de cele mai multe ori, ţinta spre care ne îndreptăm subtil o viaţă întreagă o conştientizăm numai după ce parcurgem un drum sinuos, presărat de obstacole. Puţini sunt aceia care sunt dotaţi cu clarviziune şi pot merge cu încredere pe harta viselor cele mai frumoase.
Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii, dar există şi tragedii care te fac să regreţi dispariţia unor personaje de care te ataşezi foarte uşor. Autoironia autorului de 60 de ani, cu părul albit prea devreme, dă mai multă culoare naraţiunii, iar considerentele pe seama relaţiilor dintre femei şi bărbaţi te fac să te întrebi în ce fel de lume nebună trăieşti. Poeziile intercalate în conţinut sunt bine scrise şi pun în valoare un suflet de poet care trăieşte drama neîmplinirii în dragoste. Ele sunt folosite ca repere, dar şi ca intensificări ale discursului afectiv. Versurile clasice, cu arome bacoviene sau minulesciene, ne arată un om care acordă poeziei un rol important în evoluţia sa spirituală.
Întrebarea cheie care declanşează procesul conştiinţei este: „Ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în urmă?” Iar lecţiile de viaţă şi visele neîmplinite încep să se succeadă. 
................................................................................................. 

Ionuț Caragea                                               5 iulie 2016