Ionuț Caragea - O altfel de „povestea vieții”

(de la un volum la altul)

Adăugați o legendă

Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”).

L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”).

Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată.

Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).

Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).

Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).

Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).

În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi.

Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!

Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”).

În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu² = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.

Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.

Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.

Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață…

Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.

Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea

Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost.

Ploiești, 11 aprilie 2020

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)

De la nostalgiile viciate la Omul Nou

Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că “Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.

Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 

“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.

Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.

Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.

Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020

Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

DIN CAUZĂ DE COVID-19

Scriitorul Paul Goma - captură de pe net

Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice, că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis, că s-a stricat vremea…

Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani, scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel, probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.

Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!). Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai prietenos…

Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor, mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte: cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în Bărăgan.

Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat. De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…

Opera sa ar putea fi considerată un manifest politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că, modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au fost inspirate de Soljenițîn.

Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată, vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu vântul în față.

Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.

Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului: „Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.

După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19. 

26 martie 2020

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 27 martie 2020.)

CE-A FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?

Din când în când nu strică o provocare pentru a ne scoate din amorțeala minții sau din rutina cotidianului. Răsfoind o antologie de poezie universală, dar gândidu-mă și la una dintre axiomele universului sacru „la început a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu”, am început – mai în glumă, mai în serios – să mă întreb, ce-o fi fost întâi: omul sau poezia?

Și, meditând eu așa, la lume și cuvânt, am încercat să mă pun, o clipă, în postura Creatorului – că doar suntem întru „chipul și asemănarea Lui” - și, odată intrat în rol, mă trezesc, spunându-mi, mulțumit: 

Gata, în șapte zile am creat lumea - e bine! 

Creația era frumoasă, era perfectă, dar... mai departe mi-a cam dispărut „ambitusul”! ce credeți, să fi conținut și poezia în structura ei intimă? Adică Dumnezeu să fi inclus și poezia în construcția Sa? Posibil, dar nu obligatoriu!

Pentru că, persistând în scenariul de mai sus, am privit lumea în ansamblul ei și... parcă ceva nu mergea: 

Ar mai trebui ceva... ar mai trebui ceva... - mi-am spus și atunci am creat omul!

Ei, aici a apărut dilema. Am ieșit din ipostaza îndrăzneață în care mă băgasem și m-am întrebat: poezia o fi lăsat-o Atotputernicul în sarcina omului? Să observe el însuși frumusețea și să constate perfecțiunea care, apoi, să-l inspire? 

Să-l inspire?! Iată cuvântul-cheie! Păi, în cazul acesta, nu înseamnă că omul, adică Adam și muza sa, unica Eva, au adus poezia în viața lor? Dacă tot le-a dat discernământ bunul Dumnezeu...

Cred că scena s-a petrecut cam așa:

- Ați luat mărul, ați încălcat unica poruncă! M-ați dezamăgit! V-am dat totul de-a gata, dar... se pare că aici am greșit. 

Să fi greșit Dumnezeu?! Să nu fi ales „coasta” potrivită atunci când a creat femeia singuraticului (și tristului) bărbat?! - m-am întrebat în timpul meditației.

- N-ați știut să prețuiți frumusețea perfecțiunii pentru că nu v-am lăsat să vedeți și urâțenia care i se opune - a continuat Cel din Înalturi. De acum încolo... o veți vedea! - o fi tunat Atotputernicul. 

Ăștia doi, adică blegul de Adam și cu naiva de Eva, s-or fi făcut mici de tot. Șarpele... viclean (n-a văzut, n-a auzit), probabil că se hlizea, ascuns, de pe undeva, de prin frunzișuri. Dumnezeu mai avea de spus:

- Veți avea parte de muncă, de greutăți, iar frumusețea...

Aici, probabil, Șeful S-o fi scărpinat prin barbă, gânditor (Îi era milă de ăia doi și-I stricaseră și Lui toate ploile) și-o fi decis:

- ... ca să mai aveți acces la ea, va trebui să deveniți voi înșivă creatori de frumusețe, să vedeți și voi cum este! - o fi încheiat El, cu năduf. 

Apoi, după ce S-a descărcat, o fi plecat în treaba Lui și i-a lăsat pe cei doi în seama... Domnului. Abia atunci și-au dat ei seama că sunt în pielea goală și și-au tras câte-o frunză-n față, dar... asta-i o altă poveste.

Iar dacă mă întrebați pe mine, încep să suspectez chiar o stratagemă bine ticluită de către Marele Artist - pentru a se mai deroga puțin de la atribuțiile legate de acest domeniu. De partea asta să se mai ocupe și frumoșii ăia doi! - și-o fi spus El în barbă, amuzându-Se de frunzele pentru care nu găsiseră încă nicio modalitate de a le fixa în partea rușinoasă - până la realizările de mai târziu ale marilor case de modă, mai aveau de înfruntat vremurile. Cât îs de caraghioși! Apoi, uitându-se cu îngăduință la goliciunea lor - mânia Îi mai trecuse - Își spuse: Dar știi că i-ai făcut frumoși pe copiii ăștia, Moșule? 

Dacă mă întrebați pe mine, cred că acesta a fost și mobilul care L-a determinat pe Creator să-i zămislească pe oameni: era singur, n-avea cu cine să schimbe o vorbă, cu cine să se certe... și, știți și voi vorba românului: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”. 

Acum, dacă fac un salt prin timp, cred că era mai bine pe vremea „olimpienilor”. Ce-o fi fost prin „ograda” lui Zeus”! Cu-atâția zei tineri și-atâtea zeițe frumoase! Când se mai săturau de hârjoana lor comună, mai aruncau câte-o ocheadă și pe la pământeni - c-am uitat să vă zic: Adam și Eva, după ce-au depășit „criza mărului”, s-au pus pe făcut copii. Au avut urmași frumoși!  

În concluzie, ca să n-o mai sucesc și s-o învârtesc, răspunsul la care am ajuns, cam acesta ar fi: omul, prin iubirile, pasiunile, trădările, suferințele și... toate celelalte simțiri ale sale, a creat poezia. A participat, în felul acesta la desăvârșirea Creației - dorința Creatorului! 

E bine! - ar fi zis Dumnezeu.

Aceasta-i expunerea mea mai mult sau mai puțin realistă, mai mult sau mai puțin fantezistă. Acum, însă, vă întreb pe voi:

CE-A FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?

(Proză apărută în revista Luceafărul de Botoșani din 12 martie 2020.)

IONUȚ CARAGEA, O NOUĂ RECUNOAȘTERE INTERNAȚIONALĂ

Coperta volumului “J'habite la maison aux fenêtres fermées”

Motto: „Nimeni nu e profet în țara sa”

Poetului Ionuț Caragea i-a fost recunoscută din nou valoarea de către confrații francezi, prin atribuirea premiului MOMPEZAT 2019 (vezi Roger Mompezat), de către Societatea Poeților Francezi (Société des Poètes Français), pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”, publicat la Editura Stellamaris din Brest (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/09/jhabite-la-maison-aux-fenetres-fermees.html).

Originalitatea noului volum poate fi intuită încă din start, dacă ne gândim doar la înțelesurile de dincolo de titlu: „Locuiesc în casa cu ferestrele închise”. Două medii, unul limitat de niște pereți reci de beton, celălalt... având ca „limită” doar imensitatea cerului, separate de un perete transparent - fereastra - dar... de netrecut. Ce să fie dincolo? Cum ajung acolo? - pare a se întreba poetul din închistarea spațiului limitat în care se află. Să fie mânat de obișnuitele dorințe pământene sau de chemările altor dimensiuni? Poate... amândouă? Dar... chiar își dorește el să treacă granița? Dacă una din lumile de „dincolo” l-a dezamăgit cîndva și acum preferă „arestul” autoimpus până la o nouă deschidere de „fereastră”? Nu cumva, din inconștient, primește semnalele de alertă asupra unui mediu ostil, mincinos? Doar deschizând toate „ferestrele” volumului, cred c-am putea afla răspunsurile la care a ajuns autorul. Cu siguranță, nu este vorba (doar) de o casă în sens fizic, autorul, fire complexă (poate, complicată, ar sugera unii) fiind, regăsindu-se, de multă vreme, în solitudinea ființei sale spirituale (cealaltă casă).  

Ionuț Caragea, atent cu cititorii săi, a deschis, în mai multe rânduri, câte o „fereastră” spre poemele cuprinse în volum, în varianta originală, cea franceză, dar alăturându-le și varianta din limba maternă. Iată un exemplu:

"Lada de zestre"

eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ

nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
şi-atunci reuşesc să fac
un mic pas înainte

şi tot încerc… şi tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi uşor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aş scoate
lada continuă să fie grea
şi-atunci îmi vine să urlu:

nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?
de ce mai trebuie
să trag după mine
şi lada de zestre
plină cu gânduri?

iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:

şi eu aş vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheaţă ochii
şi nu mai pot să respir

tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

"Le trousseau"

je traîne après moi une ombre
un trousseau débordant de pensées
venues du monde où je vivais
avant que je m’incarne

le vol m’est impossible
car le trousseau pèse lourd
tout ce que je peux faire c’est enlever
une par une les pensées
qui deviennent mots
ainsi j’arrive à avancer
un pas, un petit pas à la fois

je m’efforce encore et encore
pour enlever toutes mes pensées
que je sois léger tel un oiseau
toutefois le trousseau reste pesant
et je crie d’impuissance:

n’était-ce assez d’être Sisyphe
poussant son coeur
en haut de la colline ?
pourquoi faut-il encore traîner
ce trousseau débordant de pensées ?

dans sa langue
l’oiseau me répond :

comme j’aimerais moi aussi
être un ange !
mais quand mes ailes
me portent trop haut
hélas, je perds mes plumes
mes yeux se font de glace
et je perds mon souffle

pendant que toi au moins
tu peux écrire de mes plumes
toi au moins tu peux voir
au-delà des nuages…

Câteva idei se extrag din acest poem. În primul rând, „transcendența”, de care este conștient: 

eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ. 

Intră și „lada de zestre” („umbra”) în simbolistica transcendenței: înzestrarea cu care a fost trimis. E dornic de zbor (spiritual vorbind), dar „lada de zestre”, plină de gânduri ce se cer a fi trasformate în cuvinte... îi taie din avânt. Tinde spre perfecțiune:

nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?

Pasărea, creația pentru care zborul nu are secrete, îl invidiază:

tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

„Tu poți, cel puțin, să vezi/dincolo de nori...” Da, așa îl percep și eu pe Ionuț Caragea: ca „văzând dincolo de nori”.

Depășind stadiul întrebărilor asupra misterului „casei cu ferestrele închise”, poetul se desconspiră parțial în poezia „Singurătate”,:

Poetul Ionuț Caragea

nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort și Cerber

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

În primul rând, nu poți să nu constați lipsa punctuației, ca semn al devălmășiei gândurilor și angoaselor care îl domină pe poet. Care se pare că-l asaltează într-un ritm și o intensitate necontrolabilă, de aici și soluția tehnică aleasă de autor. 
Întrebarea firească care s-ar pune după această observație: mai este stăpânit poetul de aceste metafore sumbre ale vieții? Sau, odată cu scrierea poemului, s-a eliberat? Cred că da, pentru că, scrierea/exprimarea suferințelor sufletești, în general, te eliberează.

Puterea angoaselor îi provoacă poetului o reacție de luptător (nota bene), astfel că poemul debutează cu avertismentul celui care este convins de autenticitatea trăirilor sale și, în același timp, oarecum neînțeles, se închide în propriul cocon („casa cu ferestrele închise”), dând dovadă chiar de agresivitate:  

nu aveți nicio idee

cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

Apoi, începe să se explice, să dea tot el răspunsul, răspunsurile, de fapt, printr-o înșiruire de superbe comparații și metafore.  

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

Singurătatea, ca un „șarpe care lenevește cu burta plină” la „focul inimii”. Șarpele (viclean, alunecos, care s-a hrănit - burta plină) lenevește (dar, de fapt, supraveghează) la focul inimii (pasiuni vechi, trădări), gata oricând să „muște”, să rănească din nou.

Apoi: 

această singurătate

ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

„Singurătatea”: „continentul negru” (inima „amară”) din mijlocul „oceanului de lacrimi toxice” - ideea este evidentă.

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

Poate cea mai dureroasă comparație: „singurătatea”, asemuită iubirii trădate a „inocentului” de către „muzele de altădată”. Comparația, descifrează, din fericire, și starea stabilă actuală a „inocentului” prin precizia specificării: „muzele de altădată”, aceasta lăsându-ne să înțelegem că, în viața poetului, există, la momentul prezent, o muză, muza de-acum - o muză, cu siguranță, puternică, având în vedere creațiile din ultimii ani ai poetului.

Cât de riscant este să iubești și să nu găsești reciprocitate!

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

Da, în astfel de situații, iubirea poate fi „nebună”, atât de „nebună” încât, adeseori, riscă să ajungă la „azil”, un „azil” în sensul fizic, concret sau... cel găzduit de o inimă rănită.

Grozăvia „singurătății” atinge apogeul atunci când e comparată cu „intrarea din Infern”, unde poetul se regăsește în ambele ipostaze: și a „mortului”, și a celui ce-l vrea intrat pentru totdeauna: „Cerberul”.

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort, și Cerber

Se va smulge poetul din această capcană? Nu ne spune nimic deocamdată.

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

După ce ne avertizează că cineva din afara „casei cu ferestrele închise” nu are cum să înțeleagă „singurătatea”, în ultimele versuri apare fanta de lumină:

și numai cel care-o cunoaște

poate deveni stăpânul
cuvântului

Da, poetul Ionuț Caragea, putem fi siguri că a devenit „stăpânul cuvântului”!

Poetul Ionuț Caragea și subsemnatul la Oradea, pe unul din
podurile ce traversează Crișul Repede

Scurt istoric autobiografic în încercarea nevinovată de a mă împărtăși din „lumina” premiantului: 
Despre scriitor am aflat absolut întâmplător în urmă cu câțiva ani când, în căsuța poștală electronică, mi-a intrat un mesaj în care eram anunțat de o nouă apariție editorială, un volum autobiografic al celui ce semna cu numele de... Ionuț Caragea. Întrucât expeditorul a fost darnic și mi-a permis să citesc paragrafe vaste din carte, am putut să-mi dau seama că mi s-a revelat un scriitor autentic, unul al cărui filon creator este caracterizat de multe, de foarte multe carate. Entuziasmat, i-am scris. Dar aceasta este o altă poveste. 

Povestea de azi, o poveste adevărată, este despre un poet valoros - Ionuț Caragea - care a primit o nouă recunoaștere internațională: Premiul MOMPEZAT pentru poezie pe 2019, premiu oferit de Societatea Poeților Francezi pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”.

Important: pe lista câștigătorilor se mai află o scriitoare română, Sonia Elvireanu, care a fost premiată pentru volumul „Le Souffle du Ciel”. 

Calde și sincere felicitări, Ionuț Caragea!

Calde felicitări tuturor laureaților!

(Apărut în revista „Luceafărul” din 27 ianuarie 2020.)

Lansare de carte - VULTURI, ȘOIMI ȘI CARAGAȚE

Vulturi, șoimi și caragațe - vedeta zilei

Miercuri, 12 decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului, a avut loc o lansare de carte inedită, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” a lui Sever Meșca, fost deputat în Parlamentul României.

G-ral de Aviație (r) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja

Invitați de marcă au prezentat/comentat cartea-document: General de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru și Profesor Ion Coja, lingvist român, publicist și scriitor.

Scriitorii Ștefan Mitroi și Radu Theodoru

Prezentând cartea, jurnalistul Ilie Neacșu

De asemenea, și-au adus aportul la deslușirea înțelesurilor subtile, scriitorul și jurnalistul Ștefan Mitroi și Ilie Neacșu, fost deputat, jurnalist și scriitor, la rându-i, de carte politică.

Sever Meșca dând obligatoriile autografe

Ilie Neacșu, ca fost coleg de partid și de Cameră cu autorul, dar și prieten în același timp, a confirmat, prin spusele domniei sale, veridicitatea câtorva dintre relatările din carte. 

La final, conform obiceiului, autorul, Sever Meșca, a dat autografe pe cărțile oferite invitaților. 

Recenzia cărții a apărut în revista „Luceafărul”, în data de 19 ianuarie 2019 și la care puteți avea acces intrând pe link-ul

revistei: https://luceafarul.net/vulturi-soimi-si-caragate.

De asemenea, vă invit să vizionați și videoclipul realizat cu această ocazie: