duminică, 25 februarie 2018

Revista A.S.L.R.Q.

Cu o întârziere determinată de probleme tehnice, a apărut numărul 9 (martie 2018) al revistei online a A.S.L.R.Q.: 

https://aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista.htm

Stimulându-vă curiozitatea, vă provoc să parcurgeți cuprinsul și, cu siguranță, veți găsi articole care vă vor reține atenția. Poezii, proză, cronici literare, interviuri, eseuri, știri, arte vizuale și traduceri.

Din nefericire, de la ultima apariție a revistei (nr. 8, aprilie 2017) și până acum, trei membri importanți ai A.S.L.R.Q. au trecut în neființă sau, mai bine spus, s-au întors acasă, adică în lumea din care au fost trimiși ca mesageri ai cuvântului bine ticluit aici, pe Pământ. 
Dragi Radu Cârneci, George L. Nimigeanu și Traian Gărduș: Drum bun în lumile infinite! Lumina fie cu voi! 




miercuri, 21 februarie 2018

SUB SEMNUL LUMINII


https://luceafarul.net/sub-semnul-luminii#respond
  
   Prietenul prietenilor din lumea largă – mă refer la amicul Facebook – ne face adeseori surpriza de a ne pune în legătură cu oameni deosebiți, oameni cu care avem multe în comun, dar de existența cărora, din nefericire, nu știm nimic. Aici intervin calitățile amicului de care vă vorbeam: descoperi un profil interesant, îl urmărești un timp și, dacă rezonezi cu postările personajului, îți încerci norocul și-i ceri prietenia. Cu șanse mari de a primi răspunsul dorit. Consider că acestea pot deveni prietenii trainice, fiind legate în mod conștient și bazate pe comunitate de idei, de aptitudini, de caractere...

  Așa am descoperit-o pe poeta Mariana Rogoz Stratulat. Publica în „literaturadeazi.ro”. Cu toate că este o revistă ce poate fi citită doar contra cost, totuși, cele trei-patru versuri/rânduri accesibile de la început de text – nada – mi-au permis să intuiesc valoarea scrisului poetei. Intuiția mi-a fost confirmată de postările complete din contul personal Fb. și din aparițiile din revista „eCreator”, revistă cu care obișnuiesc să mai cochetez și eu.
        Și cum într-o prietenie prietenii mai fac și daruri, poeta Mariana Rogoz Stratulat mi-a oferit două din cărțile sale: „Ireal” și „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”. Ieșite de sub tipar la patru ani distanță, 2013, respectiv 2017, pot afirma, cu mâna pe inimă, că sunt norocosul deținător a două bijuterii literare extrem de valoroase. 
      Mă voi opri la ultimul volum: „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”. Ce frământări o determină pe poetă să solicite o explicație (îndrăzneață întreprindere) Celui ce decide totul? Îmi este clar că retorica este urmarea unei introspecții profunde – nu oricine poate formula o astfel de întrebare, una finală, decisivă, aș îndrăzni să afirm, finală în sensul în care, până la aceasta, au fost multe alte întrebări la care autoarea nu cred c-a primit răspunsuri favorabile. Și-atunci, devine firească retorica: „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”.
       Pentru mine sunt clare câteva lucruri: ursitoarele au fost bune cu copila nou născută și au hărăzit-o cu sensibilitate, cu dragoste pentru semeni, cu harul scrisului... dar sigur a fost și una rea, una de-a dat cu bățul în baltă. Altfel... n-ar fi îndrăznit să ridice ochii spre cer și să întrebe acum, la maturitate:  „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”
       Sau poate greșesc. Poate n-a existat nicio ursitoare rea, iar retorica ar trebui interpretată într-o altă notă, una a recunoștinței. Ce-ați spune dacă participiul „pedepsit”, l-am înlocui cu „binecuvântat”? Dacă întregul volum este unul al conștientizării harului, a recunoștinței pentru acesta și, în acest caz, formularea ar deveni astfel: „Doamne, de ce m-ai binecuvântat cu mine?” Sau, ce-ați zice chiar de: „Doamne, cum de m-ai binecuvântat cu mine?!”
           Mă joc și eu cu ideile. Oricum, cred mai mult în varianta a doua.
          La așa retotrică, o adaug, firesc, și pe-a mea: Ia zi, prietene, de ce-ți place, totuși,  poezia Marianei Rogoz Stratulat?
        Vreți un răspuns? Pentru poezie. Pentru poezia poeziei. Pentru mesajul transmis cu delicatețe. Pentru optimism. Pentru acceptarea cu seninătate a matricei în care a fost încadrată de Creator. De aici și imaginile/acuarelele zugrăvite în tonuri diafane, reflectare perfectă a seninătății sufletului (și chipului) poetei.
       Avem de-a face cu un optimism conștient – doar astfel îmi explic frumusețea imaginilor pictate în cuvinte.
       Câteva teme se repetă (fără a trăda obsesia) în poezia autoarei: trezirea, lumina și întunericul, oglinda, ploaia, copacul... pentru a o ajuta să-și desăvârșească mesajul poetic.
       Încă de la începutul volumului m-a încântat (pentru plasticitatea și frumusețea tablourilor scrise) tema trezirii, momentul primului contact al spiritului ieșit din somnul eteric, înainte de a plonja în alt somn, cel al lumii materiale de zi cu zi, lume în care ne pierdem adevărata identitate – mă refer la cea spirituală.
       Exemple: Mă strecor/din neantul orelor de somn/în bucuria/luminii de dimineață. (Fericire) Sau: Lumina îmi zâmbește/în gene,/în ochii uitați/pe aripile fluturilor/pierduți în dragostea lor. (Dimineața) Sau: Prin gene se răsfiră/razele dimineții/așa cum bradul își scutură/gîndurile/peste tăcerea munților. (Clepsidra) Penelului unui pictor i-ar fi foarte ușor să reproducă tabloul.

       Lucidă, poeta este într-o permanentă conexiune cu Cel ce a hărăzit-o și își cunoaște menirea: aceea de a iubi. Ca muritoare înzestrată cu har își acceptă, în același timp, cu seninătate, firescul existenței din lumea fizică ce a îndatorat-o, încă de la naștere, cu... un sfârșit. 

Existență
Inima mea – un soare;
cuvântul meu –
ecou evadat din durerea munților;
gândul meu –
un regat în care sentimentele plutesc
deasupra timpului...

chiar dacă nu vă înțeleg,
chiar dacă nu-mi vedeți aripile,
eu vă iubesc...
Dar când ochiul vostru se va deștepta
va fi prea târziu,
și eu n-am să pot să vă iubesc!
Voi plânge însă la ofilirea voastră!

Ah, fire de iarbă
îndrăgostite de moarte!

Azi dimineață...
În adâncimea albastrului
ochiul luminii
s-a deschis.
Am răsărit ca o poveste
în strai omenesc
și am ars neobosit.

Trăiesc...

În abisul întunericului
ochiul luminii
va adormi.
Voi apune cu un sărut
în strai de cenușă
visând mocnit.

Zâmbesc...

       Nu pică în plasa defetistă a „lumii de apoi” ci, suflet luminat, știe de unde vine și unde va merge... și că se va întoarce... pentru a iubi. Iubirea ca o poruncă venită de Sus și însușită ca sarcină primordială.

Întoarcere
Să fim
și să nu știm
că-nvăluiți de iarbă
am adormit;
că ne-am abandonat
păcatelor
din stele;
că ne-am întors
lumină
pe pământ
să-nfăptuim porunca iubirii
de demult.

       Dar... „trăiește printre morți”. Conștientă de relativitatea existenței pământene, astfel îi percepe pe oameni: vii în lumea vulgară, dar morți pentru cea reală. Altă „ordine”. În felul se vede o însingurată. Și nu pare fericită.

O nouă ordine
Am uitat să zâmbesc!

Trăiesc printre morți.
Ei vorbesc despre
politică și bani,
despre facebook și fani.
Merg prin cluburi și mall-uri,
strâng mâna oamenilor vii
închiși în scorburi.

Sunt fără tine
și cocoșul cântă
a treia oară.

       Cine să fie cel care-i lipsește și care-i însoțește nopțile de insomnie? Doar pot bănui.

       Reluînd tema din Clepsidra, meditează din nou asupra trecerii timpului, a efemerității (și relativității, aș îndrăzni) frumuseții fizice.

Clipe curgând
Joc de aparențe,
oglinda
ne privește cu întreg trecutul
așezat
pe chipul din prezent.

Fără ecou,
pe obraz
se întrevede
latenta vestejire a clipei
ce curge
în direcția
ultimei oglindiri.

       Adeseori, ploaia este un martor (sau reper) al frământărilor poetei. Aleargă norii în sus și în jos.../cheamă și strigă cu glas omenesc,/dar oamenii nu-s... (Cântă ploaia și descântă...) Sau: Undeva,/un felinar pâlpâie speriat./Gust cu lăcomie picăturile/de ploaie/răzvrătită,/ploaie de vară ce amenință/cu tunete și fulgere. (Degetele ploii)

       În aventura ce a durat deja ani mulți, poeta se asemuie unei păsări nevoite să înfrunte vicisitudinile vieții. Își ia ca martor gutuiul bătrân, cel cu care a împărtășit momentele de tandrețe și lacrimile de bucurie. Ploaia nu apare, dar este acolo, o simți în atmosfera „timpului zgribulit”.

Iarăși plouă în neștire...
O pasăre trece
prin timpul zgribulit...

A-mbătrânit gutuiul,
dar ține floarea bine
pe ramurile-ntinse.
Împovărat de vise
și dus pe gânduri,
își aduce-aminte
de iernile cu vifor,
de-o-mbrățișare tandră,
de-un zâmbet și de lacrimi...
Priviri fără cuvinte...

Plouă mărunt, încet
și fără margini...

O pasăre se-ascunde
în frigul din copac...

       Da, își cunoaște menirea: Zile și nopți,/cuvintele,/au încercat să zămislească/o altă lume. ... în timp ce: Oamenii se grăbeau/să-și vândă/umbrele. (O altă lume)

       Clipa finală nu o sperie, doar știe cine este, de unde a venit și unde o să plece – o așteaptă eliberarea.

Ultima amintire, prima rătăcire
Apusul se-nchină spre
eșafodul
îmbătrânit prea devreme.
Îngenuncheată
în fața călăului
aștept
semnalul căderii în viață.
Mulțimea
își zornăie clipele
împuținate
de păcatele întunericului.

Să plece! Să plece!
- strigă scrâșnind
limbile ruginite
ale timpului atârnat
de ochii cerului.

Zâmbesc tandru
îmbrățișând
lumina nașterii mele,
îmi las aripile
pe podeaua
de douăzecișipatru de carate
și trag cortina
peste libertate.

       „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?” este o nestemată de ținut aproape și în care să te oglindești de fiecare dată când vrei să descoperi frumosul din tine.

                                           (Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 20 februarie 2018)



vineri, 2 februarie 2018

DOAMNA DIN FOTOGRAFIE

Shri Mataji Nirmala Devi

Să fi fost prin vara lui ’93… Sau, mai degrabă, a lui ’94… Nu știu dacă-i foarte importantă stabilirea cu exactitate a momentului. Cert este că eram detașat cu serviciul la Tulcea – eram directorul pe zonă al unei firme ce comercializa autovehicule noi și vechi sau cum s-ar spune mai blând, second hand. Director... cam mult spus, dar așa suna funcția. De fapt, făceam de toate: preluam comenzile de la cumpărători, aduceam autovehiculele de la Brăila (la volan, bineînțeles) și le asiguram în parcul auto, le prezentam apoi clienților, făceam actele, încasam banii și-i depuneam la bancă. Afacerea mergea bine când vindeam câte ceva și-mi scoteam banii pe-o săptămână. În rest... multe telefoane în și din toate direcțiile, pornit periodic motoarele mașinilor și multe drumuri între Brăila și Tulcea. Când cu un ARO, când cu un tractor nou-nouț, când cu vreo mașină de teren rusească propusă firmei de niște tipi dubioși, rakeții din Ucraina.

Era vară, era cald, aveam și timp liber, iar Tulcea, un frumos oraș dunărean impregnat de poezie, mă îndemna adeseori la lungi plimbări pe faleză. Singur, fără prieteni, hoinăream aparent apatic. Hoinăream și observam oamenii. În virtutea profesiei și a dragostei mele pentru fluviu, mă opream minute în șir admirând șalupele, bărcile și vapoarele trase la cheu. Gândul, poznaș, îmi fugea spre canalele pe care le străbătusem în lung și-n lat cândva, nu cu mult timp în urmă, pe vremea când lucram în Deltă – ce vremuri! În nări îmi pătrundea, ca un parfum neprețuit, mirosul familiar al apelor, populate de pești, în timp ce-i spionam pe pescarii rareori urmăriți de șansă și picați într-o stare de înșelătoare somnolență. Mai tresăreau la câte o zvâcnire închipuită a plutei sau la intervenția lipsită de decență a vreunui curios: Trage, trage? Al naibii, nu-ntreba nimeni: Dar o bere nu vrei să bei, amice? Ce-ar mai fi mers pe zăpușeala aia! Nu-i vorbă, mai zăcea câte o sticlă goală pe-alături. Dacă peștele nu pica, măcar...
Dacă prindeam vreo bancă liberă, mă așezam și mă lăsam purtat de gânduri până ce acestea... dispăreau complet. Meditam. Meditam... Știți cum îmi dădeam seama de starea de evadare din lumea înconjurătoare? Mă trezeau strigătele pescărușilor... Un strigăt ciudat au pescărușii ăștia, greu de transpus într-o interjecție, un fel de A gâtuit. Zâmbeam. Zâmbeam cu ochii închiși și mă simțeam bine. Și iar dispăreau gândurile. De multe ori mă prindea  apusul și mă întorceam la cameră pe jos, într-o benefică prelungire a stării de relaxare.

Dar povestea are un alt tâlc, la care vreau să ajung. Pentru că firma nu se angajase să-mi asigure decât casa, nu și masa, trebuia să mă ocup singur și de satisfacerea Nabhi-ului (chakra-centrul energetic din dreptul ombilicului, cea care se ocupă, printre altele, și de felul în care ne hrănim). N-aș spune că mă indispunea faptul în sine, căci efectuarea cumpărăturilor și înjghebarea unei mese cât de cât decente, îmi mai ocupa din multul timp avut la dispoziție și, în plus, îmi oferea posibilitatea de a cunoaște noi oameni, să mai schimb o vorbă cu țăranii din piețe – mă refer la cei autentici, care nu deveniseră, încă, negustori de tranzit.
 Așadar, eram în piață. Mă uitam după ceva brânză, după ouă, roșii, ceapă, castraveți, salată, ridichi... chestii din astea, ca pentru o masă frugală de bărbat aflat în probe la „Master Chef”: eu concurent, tot eu consumator. Pe post de „Master Chef”... Nabhi-ul, după cum v-am mai spus. Dacă mai intram și în magazin și mai luam un lapte, un pachet de unt, o bucată de salam și-un pate, eram aranjat.
- O, ce roșii frumoase aveți – pot să aleg?
- Sigur că da, alegeți ce vă dorește inima!
Fain vânzătorul! Prietenos, nu arțăgos, cum te-ai fi putut aștepta de la un om ce a stat o zi întreagă la tarabă. Chiar m-a surprins amabilitatea lui. Altfel, o figură prea puțin îngrijită, ce nu ieșea din tipar: obosită, nebărbierită. Am ales trei roșii mari, românești, „inimă de bou”.
- Castaveții și ridichile tot ale dumneavoastră sunt?
- Nu, sunt ale lui Nae, colegul de-alături – și omul făcu un semn amical spre vecinul din dreapta sa.
- Da, sunt aici pentru dumneavoastră! – sări și acesta, bucuros de-o vânzare nouă și-și aranjă marfa în așa fel, încât să o pot vedea mai bine. Pofitiți și alegeți!
Doamne, de ce n-or fi toți târgoveții ca oamenii aceștia?! – n-am putut să nu mă minunez în sinea mea.
În timp ce roșiile mă așteptau deja frumos aranjate într-o pungă de hârtie iar eu mă căutam de bani, cel cu castraveții rupse dintr-un ziar la modă pagina din mijloc și se pregătea să-mi împacheteze marfa aleasă. Nu m-a deranjat ambalajul ce mi se pregătea dar, probabil dintr-o curiozitate ce mă caracteriza pe-atunci, am cercetat dintr-o privire pozele colorate și... am rămas interzis! Aproape că i-am smuls omului jurnalul din mână:
- Domnule, de unde aveți ziarul ăsta? – lansai o întrebare infantilă.
- De pe-aici – îmi răspunse omul, simplu și căutându-mi privirea, întrebător. De unde-o mai fi apărut și ciudatul ăsta? – e posibil să se fi-ntrebat în sinea lui.
- Domnule, vă rog, nu vă supărați, dar nu puteți să-mpachetați castraveții în ziarul acesta! 
- De ce?!
Păream din ce în ce mai ciudat.
- Ce-are, nene, ziarul ăla, ce nu vă place la el? – și vânzătorul de roșii mi-l luă din mână pentru propria-i cercetare.
Ei, de-abia acum începe povestea ce voi a spune, de-abia de-acum urma surpriza cea mare pentru mine. Căci omul continuă, pe un ton din care nu lipsea respectul:
- Măi, nene, păi eu pe doamna aceasta din poză o știu, am fost cu ea în avion când m-am întors din Italia!
- Pe cine, Gică, ce doamnă știi tu?! – fu rândul celui cu castraveții să facă ochii mari.
- Da, Nae, am stat foarte aproape de dânsa în avion – era înconjurată de flori! Flori peste tot! Nu-nțelegeam ce spunea, dar avea o voce așa de plăcută, ca a mamei când eram mic! Amabilă cu toată lumea, amabilă cu stewardesele... vorbea frumos cu cei din jur și zâmbea, zâmbea tot timpul – ce doamnă!...
Evocând momentul, omul căzu pe gânduri – gânduri plăcute, cu siguranță, căci un zâmbet îi înflori pe figură.
- Și? Mai apoi? – vru să afle mai multe prietenul său.
- Ce să fie mai apoi? Mai apoi, când am coborât la Otopeni... a întâmpinat-o o mulțime entuziastă de oameni, toți, cântând și cu brațele încărcate de flori!
- Dar ce, măi, era vreo vedetă de cinema? – încercă Nae o ironie.
- Nu știu, măi, vedetă-nevedetă dar, așa cum am văzut-o eu atunci, parcă era o zână din cărțile de povești ale copilăriei. O zână și îngerașii ei. Dac-aș mai întâlni-o vreodată...
Tăcu. Tăcu și colegul său. Eu, prudent, recuperai foaia de ziar, cu acceptul tacit al deținătorului, am netezit-o și am împăturit-o, grijuliu.
- Dar mata o cunoști pe doamna aceasta? – vru vânzătorul de roșii să-și completeze cunoștințele.
- Da, cred că O cunosc destul de bine... – îmi începui, încurcat, răspunsul, nu tocmai convins că pot da prea multe detalii. Doar că vânzătorul de roșii românești nu renunță deloc la dorința sa de cunoaștere:
- Cine este, domnule?! – întrebă, de-a dreptul, omul, din ce în ce mai contrariat.
- Este Shri Mataji Nirmala Devi, Maestrul meu spiritual – și le arătai celor doi insigna ce o purtam la piept. Shri Mataji este o mare personalitate, cunoscută în întreaga lume, un om de o aleasă bunătate și cultură.
Consideram că le dădusem  suficiente informații, dar... mă-nșelam.
- Și de ce are punctul acela în frunte? Este cumva indiancă?
- Da, este de naționalitate indiană și a străbătut întreaga lume pentru a-și promova învățătura.
- Ce învățătură?
Cei doi vânzători uitaseră complet de obiectul muncii lor și, cu un respect nedisimulat, caracteristic oamenilor simpli și inocenți, puneau, asemenea copiilor, întrebări și așteptau răspunsuri.
- În doar două cuvinte: Sahaja Yoga.
- Sa... Saha... Yoga?! Nu cumva o fi de-aia cu fetele despuiate? – sări unul de-alături, chicotind, martor mut până atunci al discuției noastre.
- Nu, nu! – mă grăbii să anulez orice percepție greșită. Ceea ce fac ăia este orice, dar numai Yoga, nu!
Eram familiarizat cu mulțimea de afișe ce reprezentau profilul unei fete despuiate și aflate în poziție de lotus. Afișele cu pricina promiteau nu știu ce evoluție, în nu știu câte etape... În fapt, fotografia provoca mai mult imaginația bărbatului dornic de aventuri, decât să trezească dorința de evoluție spirituală. Mi-am dat seama de acest lucru pentru că... și eu eram... bărbat. Am continuat, mai convingător:
- Nu, în Sahaja Yoga învățați să vă cunoașteți propriul corp. Atât corpul fizic cât și cel... energetic.
Pauză. Oamenii ascultau.
- Lucrând pe corpul energetic, vă asigurați starea de sănătate a corpului fizic și apoi... prin trezirea energiei secrete numite Kundalini...
Făcui o nouă pauză pentru a-i observa: era asigurată empatia, rezonam cu oamenii sau vorbeam în gol? Oamenii erau ochi și urechi – nu, nu-mi pierdeam timpul.
- ... intrați în meditație.
Am tăcut. Eram încurcat. Nu-mi dădeam seama câtă informație puteam da în mijlocul pieței unui auditoriu format din trei vânzători de legume, dintre care unul O întâlnise pe Shri Mataji. Câtă informație puteam da și cât puteau ei pricepe în acel moment. M-au ajutat noii mei prieteni.
- Și mata, treburile astea le-ai învățat de la doamna din fotografie? – se arătă interesat, în continuare, cel cu roșiile.
- Da, chiar de la Dânsa.
Am fost, în mod intenționat, succint în răspuns. Consideram că le spusesem destul. Mai departe... trebuiau ei înșiși să decidă ce vor.
- Domnule, nu te supăra, m-ai răscolit complet de când cu poza asta. Doamna m-a fermecat cu totul! Spune-mi, te rog, dacă mata ai cunoscut-o, cum aș putea s-o mai întâlnesc și eu o dată? Măcar o dată! Aș vrea să-i sărut mâna și... să-i ofer câteva roșii din astea bune, de-ale noastre, românești, „inimă de bou”!
M-au topit complet bunătatea și inocența omului. Un om a cărui față radia, în pofida bărbii negre și neîngrijite. Un om simplu care voia, în semn de respect, să-I sărute mâna lui Shri Mataji și să-I ofere câteva roșii „inimă de bou”, ofranda sa. Din fericire, aveam răspunsul pregătit pentru cererea ce, trebuie să recunosc, o așteptam.
- Uitați, am o propunere pentru dumneavoastră. În cel mult o săptămână, aici, în Tulcea, o să aibă loc un program public în care va fi prezentată metoda Sahaja Yoga. Intrarea este liberă!
- Și o să vină și doamna Shri... doamna din fotografie? – întrebară, aproape la unison, cei trei.
- Nu, anul ăsta a fost – și le arătai foaia de ziar din mâna mea. Dar, din câte știu eu, la anul va reveni, mai mult ca sigur.
- Păi, în cazul ăsta... – făcu cel cu roșiile, dezamăgit.
- ... în cazul ăsta, vă sfătuiesc să veniți deocamdată la programele publice, aflați ce-i cu Sahaja Yoga și la anul vă veți întâlni și cu...
- ... cu doamna din fotografie?
- Da, cu doamna din fotografie.
Am zâmbit. Puteam spune, fără a greși, că cei trei O rebotezaseră pe Shri Mataji. Pentru ei era Doamna din Fotografie. Așa li s-a apropiat lor de suflet.

Tabloul acesta, demn de talentul unui pictor impresionist, mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie: piața de legume și fructe din Tulcea; roșii, castraveți, salate, ridichi și tot felul de fructe pe tejghele; trei vânzători de legume: Gică, Nae și-ncă unul, oameni frumoși, aplecați asupra unui ziar magic și un cumpărător apărut cine știe de unde, care le vorbește despre Shri Mataji (Doamna din Fotografie) și Sahaja Yoga.

Din păcate, programul de inițiere în Sahaja Yoga pe care-l pornisem și pentru care antamasem sala de spectacole a Casei de Cultură, nu s-a mai ținut. Din motive ce nu au ținut de mine sau de organizare, programul a fost amânat pentru o perioadă nedefinită. S-a revenit asupra proiectului după un an sau doi și a fost un succes.

I-am căutat pe prietenii mei din piață de mai multe ori, dar nu i-am mai întâlnit. De parcă n-ar fi fost reali! Dar din care realitate or fi apărut ei? Doar pagina de ziar, martor de netăgăduit, pătată și boțită, așa cum mi-o dăruiseră, rămăsese o dovadă palpabilă a lumii fizice în care mă aflasem, atunci!

Acasă am citit în liniște și articolul cu pricina. Fusese scris de către o jurnalistă dornică de wow și care nu înțelesese nimic din eveniment, din moment ce se oprise cu explicațiile, în mod tendențios, asupra unei poze ce înfățișa mulțimea  de pantofi de la intrare. Trucuri bune, pentru un ziar de scandal. Dacă ar fi fost isteață, ar fi intrat în joc, s-ar fi descălțat la rându-i, ar fi intrat și-ar fi scultat cu atenție prezentarea metodei Sahaja Yoga. Abia atunci ar fi obținut material de-un articol bun! Așa... s-a oprit la intrare.


Ploiești, 27 ianuarie 2018

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 2 februarie 2018 și în revista „eCreator” din 12 februarie 2018)

Flute Concert 2017, vol.1