TOM - fragment

La pescuit pe malul Dunării.
În prim plan, Dorina, soția lui Tom (cu ochelari).
În dreapta imaginii, Tom

(Dați apă însetaților!)

         Ca să-şi mai scuze vinovăţia vis-à-vis de nevasta absentă, prietenul meu mă lua părtaş la păcat prin introducerea acelui plural: scumpa noastră în loc de scumpa mea. Până să reacţionez eu, după ce i-am respins mâna întinsă, Tom a şi tras câteva gâturi bune de alcool. Barca tăia valurile undeva, pe la mijlocul Dunării, într-o primă traversare istorică. Ne simţeam bine în bătaia curenţilor şi anafoarelor, ascultând turuiala zgomotoasă şi veselă a micuţului motor cehoslovac aflat în permanent dialog cu clipocitul apei. Fără să ne dăm seama, munca motoraşului ne-a dus până aproape de celălalt mal. Pescarii se uitau cam îngrijoraţi spre noi, de teama de-a nu le încurca nailoanele lansetelor sau plasele întinse pe sub apă şi ne făceau semne repetate de atenţionare. Nu-i vorbă, nici pentru elicea motorului nostru nu ar fi fost o întâlnire tocmai fericită cu vreo plasă, pericolul agăţării şi pierderii ei în Dunăre fiind unul cât se poate de real. Tom se juca fericit cu acceleraţia motorului, când turându-l la maximum, când lăsându-l la ralanti. Făcea probe! Eu mă bucuram de plimbare, de briza Dunării, de apă, de soare... Deodată motorul amuţi!

    - Stai cuminte, Florin! L-am oprit înadins, să ne bucurăm şi noi de peisaj! – mă linişti prietenul meu.

    - Bine, măi, Tomiţă, dar să nu întârziem mult; ştii că trebuie să ajung la timp acasă! – îi amintii eu.

    - Nicio grijă, amice! Suntem stăpâni pe situaţie! – mă asigură el. Şi-apoi, cine mai trage o guriţă de Wyborowa?

    - Băi, Tom! Nu te-ai săturat de atâta tărie? – încercai eu o naivă ponderare a prietenului meu.

    - Lasă, măi, Florine, că nu în fiecare zi suntem singuri în mijlocul naturii!

    Amicul meu ştia  să  îşi  trăiască clipa!  Acest  lucru l-am realizat mult mai târziu. Mie mi-au trebuit mulţi ani să-l învăţ şi să mi-l însuşesc ca o conduită de viaţă, dar pentru el aceasta era starea de normalitate, firescul existenţei lui. El se bucura din plin cu toată fibra fiinţei lui, în timp ce eu eram condiţionat de multe: de ora la care trebuia să ajung acasă, de eventuala supărare a soţiei sau de dojana tatălui meu, de indispoziţia creată prietenilor dacă nu ajungeam la timp pentru partida de canasta... Lui Tom nimic din toate acestea nu putea să-i umbrească bucuria clipei: el exista şi-atât!

    - Ei, domnu’ inginer – reveni partenerul meu de aventură pe Dunăre la binecunoscutu-i ton licenţios-miştocăresc după ce a considerat că s-a bucurat îndeajuns de apă, soare şi vodcă – să dăm din nou o sfoară, o... sforicică şi să ne întoarcem pe malul celălalt, la familiile noastreee...

    - Bagă mare, dom’… profesor! – îi răspunsei eu bine dispus, păstrând tonalitatea pe jumătate oficială.

    Nu terminasem de aprobat acţiunea când bătrânul profesor-traducător-comandant de ambarcaţiune fluvială, tacticos, înfăşură sfoara pe tambur şi trase cu încredere de ea. Nimic. La fel de calm, o înfăşură din nou, trase şi... iar nimic!

    - Ce are, măi, Tom? – îl întrebai eu neliniştit.

    - N-are nimic, Florine, trebuie s-o ia! – îmi replică acesta cu un calm mincinos în glas.

    Încă o sfoară şi încă una...

    - Sigur s-au înecat bujiile! – mă linişti el. Într-un minut decolăm!

    - Salut, Tom! – se auzi dintr-o barcă ce tocmai se oprise lângă noi. Era Titi G., un coleg de serviciu de-al nostru, posesor al unei ambarcaţiuni rapide, din fibră de sticlă, dotată cu un motor NEPTUN de 23 CP, motiv de reală mândrie printre pasionaţi.

    - Salut, Titi! Uite, mi-am segmentat motorul de barcă şi am ieşit cu domnu’ inginer să-i facem proba! – îi expuse cu semeţie amicul Tom rostul nostru pe apă. Bei cu noi o vodculiţă?  

    - Ce, sunt nebun?! Pe canicula asta?! Mai bine veniţi voi mai în amonte să ne întâlnim cu gaşca la un grătar de peşte! Şi o bere! Poate c-au prins şi ăia ceva! – veni replica lui Titi.   

Cum se pregătește masa de pește la o ieșire în natură, la Dunăre. Toată lumea participă la acțiune.

    O sfoară scurtă, motor şi... barca rapidă porni ca din puşcă cu prova desprinsă semeţ din apă. A tras şi Tomiţă de sfoară, dar a noastră s-a rupt, fără ca motorul să dea vreun semn de bunăvoinţă. Pe mal pescarii făceau mişto de noi! Eu fierbeam şi începusem să-mi pierd şi răbdarea, dar şi umorul şi vocabularul cuviincios. Nu-i vorbă, nici prietenul meu nu era mai curat la vorbire, mai ales că a desfăcut de mai multe ori motorul în principalele componente, dar degeaba. Nici cu sfoara de rezervă – pe care din fericire o poseda la bord – nu a avut succes. În fine, după aproximativ o oră de chin, de repetate demontări şi montări de motor, curăţiri de bujii înecate sau ne, sfori trase până la epuizare şi aproape de sfârşitul lor obştesc, s-a petrecut minunea: a pornit! A pornit  motorul!!! A început din nou să toarcă disciplinat, amplificându-ne mirarea pentru încăpăţânarea-i de o oră.

    - Gata! Mă duci imediat pe malul celălalt! – îmi descărcai eu nervii. Nu mai vreau să ştiu nimic!

    - Florine, hai măi până la ăia, la deal! Îi salutăm din mers aşa, la mişto, s-arătăm c-avem şi noi barcă cu motor şi mergem apoi acasă! – apelă pe un ton rugător comandantul la mândria mea de dunărean.

    Eram încă în timp şi-mi puteam permite să-i mai ţin companie cale de vreo juma’ de ceas.

   - Mergem, Tomiță, dar să nu te prind că mai faci experienţe cu motorul acum, că explodez! Îl ţii tot timpul turat la maximum! E clar?

    - S-a făcut, şefu’: turat la maximum şi cu vânt din pupa! – confirmă fericit comandantul primirea ordinului şi întorcând ambarcaţiunea cu botul spre amonte. 

Niciodată nu veți mânca o ciorbă mai bună 
ca cea făcută cu peștele  tocmai prins la lansetă

Barca s-a aşezat docilă pe direcţia impusă, în timp ce motorul îşi făcea treaba – adică torcea regulat – pentru care fusese reparat şi trebuia acum să-şi justifice investiţia şi speranţele armatorului Tom. Gaşca nu era departe, aşa că am ajuns repede. Strigăte vesele de bun venit, de bun găsit: Aţi prins peşte? / N-am prins peşte, Salut! / Salut!...  

    A murit motorul! Pur şi simplu, s-a oprit! Exact în momentul maximei noastre exaltări, mecanica ne-a trădat! Înjurături şi picioare trase cu scârbă şi obidă în toate componentele accesibile, hohote de râs stăpânite şi sfaturi tehnice de pe margine, sfori repetate trase de Tom, dar... nimic! Mort! Indisciplinat! Tâmpit! Idiot! Nenorocit! Îl arunc în Dunăre! / Lasă, că-l arunc eu! Iar înjurături într-un repertoriu vast, îmbogăţit de ambele părţi în amuzamentul – totuşi, reţinut – al prietenilor de pe mal.

(Fragment din povestirea Tom din volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, Brăila, Editura Olimpiada, 2011. Povestirea îi este dedicată colegului și prietenului Spiridon Tomulescu, un personaj romantic, binecunoscut multor brăileni ai ultimilor douăzeci de ani ai mileniului trecut și care, din păcate, a dispărut cam devreme atât din lumea aceasta, cât și din memoria colectivă. Doritorilor le pot expedia povestirea completă în format electronic.) 

PANAIT ISTRATI - Ars Poetica

Citatul complet este:

Am conceput, totdeauna, frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic.

În negura vieții, arta este singura noastră lumină și poate unica nădejde de desăvârșire universală (…) în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, fața urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale și spirituale, care stau la baza vieții superioare, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate. Ea este singura, care nu ne înșală niciodată. 

PANAIT ISTRATI

(Les Arts et l’Humanité d’aujord’hui)

Dacă îmi pot permite un comentariu, prin această definiție complexă a artei, citatul ne relevează „Ars Poetica” lui Panait Istrati. 

Este evidentă distanțarea scriitorului de „Arta pentru artă”, adică arta făcută de dragul artei în detrimentul mesajului pe care el îl consideră ca fiind obligatoriu pentru un artist care vrea (și trebuie) să spună ceva, să transmită ceva. Pentru că el, „Scriitorul vagabond”, a conceput mereu frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea - iată crezul scrisului său.

Panait Istrati - Wikipedia

Mai mult de atât, fiind un vizionar, el consideră că mesajul artistului trebuie să fie un fel de instrument pentru desăvârșirea universală, cea care poate schimba fața urâtă a lumii, arta aflându-se la baza vieții superioare (ce frumos spus: viață superioară!), acolo unde există mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.

Panait Istrati - desen de Nina Arbore

Având în vedere afinitățile sale socialiste, nu cred că Panait Istrati poate fi suspectat de vreo apropiere religioasă, cu toate că idealurile acestei „Ars Poetica” se identifică cu promisiunile creștine într-o viață viitoare mai bună, într-un alt spațiu (Rai), unde oamenii să se iubească necondiționat, într-o veșnică fericire.

A fost un idealist și din acest motiv a îmbrățișat valorile comuniste care promiteau, printr-unul din sloganurile pe care mi le amintesc bine: 

„De la fiecare după puteri, fiecăruia după necesități.”

„Fiecăruia după necesități” - alt fel de Rai (promis), dar aici și acum, pe Pământ.

Dezamăgirea a intervenit când, în urma celor două vizite făcute în Uniunea Sovietică (Raiul comunist de „acum”), a constatat că există multe disfuncționalități - să le spunem doar așa - în această nouă construcție a oamenilor.

Văd ouăle sparte, dar unde este omleta? - astfel a caracterizat socialistul Panait Istrati, dezamăgit, societatea sovietică atât de idealizată în viziunea sa anterioară.

Și atunci ce rămâne?

Rămâne „Ars Poetica” scriitorului, rămâne mesajul constructiv al artistului încrezător într-un viitor care, asemenea artei sale, 

cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.

Notă: Pentru colaj am folosit desenul Ninei Arbore, descărcat de pe Wikipedia, pe care l-am și prelucrat pentru evidențierea desenului. 

DIWALI PUJA - București, 2003

Imagine capturată din mediul online

Un an întreg fac tot felul de năzbâtii de copil: nu-mi strâng jucăriile, nu mă spăl pe dinţi, o supăr pe bunica, o necăjesc mereu pe vecina mea, fetiţa de la etajul 4, tot timpul am genunchii juliţi, mă dojeneşte mama, mă ceartă tata... toţi sunt mai mereu cu gura pe mine. Vine însă scadenţa, luna decembrie, luna mult aşteptată, cu speranţe, dar şi cu teamă: trebuie să dau socoteală, să schimb impresia pe ultima sută de metri, doar îl aştept pe Moş Crăciun! Cum va înclina balanţa de data aceasta? Va mai fi Moşul îngăduitor? Va şterge din nou cu buretele faptele rele, în speranţa că anul ce vine voi fi mai bun?

Ca de fiecare dată, după bunu-i obicei, Moşul nu lipseşte de la întâlnirea anuală. Ştie totul despre greşelile de peste an şi nici nu mă mai întreabă de ele. Ascultă doar povestirile mele frumoase, care îmi convin, bineînţeles şi, ca de fiecare dată, îşi deşartă sacul cu daruri la poalele bradului, sărbătoreşte ornat în cinstea lui şi spre bucuria tuturor. Stau umil în braţele lui primitoare şi calde şi nu-mi dau seama că, dincolo de daruri, Moşul mă încarcă cu harul Celui ce l-a trimis la mine. Iertător a toate, acesta este mesajul de fiecare dată. Mereu promit, cu sinceritatea copilului, că voi fi bun, că nu-L voi mai supăra – a câta oară Îl mint inocent? Va veni şi la anul cu aceleaşi intenţii paşnice, de iertare ori va scoate din sac focul purificator al supărării Lui?

Diwali Puja, Ploiești, 2013

Cu teamă şi cu multe speranţe am întâmpinat anul acesta sărbătoarea de Diwali: cum O aştept eu pe Mama, cum arată balanţa mea? Eu îmi ştiu – cred – toate greşelile, dar cele pe care nu le cunosc, cum le-aş putea cuantifica? Dar mai are vreun rost – greşelile sunt – Shri Lakshmi va mai veni cu iertare şi cu daruri pentru mine? Dar ceilalţi copii? Ei ce vor primi? Frământări de copil...

Diwali minunat! Copii din toată ţara şi din altele ne-am regăsit la Bucureşti, fiecare cu karma lui, cu aceleaşi speranţe de judecată îngăduitoare, dar şi aşteptând daruri. Shri Lakshmi  a fost şi de astă dată bună. Toată aspra judecată doar în noi a fost. Evident, am fost iertaţi, căci am primit o groază de cadouri: multe vibraţii, în primul rând, apoi muzică şi dans (a se citi bucurie) la concertul de la Arcub, dar şi seara la dormitor. Descătuşare de energii prin cânt, poezie, teatru, dans şi joc. Dezinhibare totală! Sărbătoarea Luminii a pus în evidenţă frumuseţea din noi, a anulat micile urâţenii şi ne-a armonizat cu noi înşine, adică cu Esenţa noastră; am rămas ceea ce suntem în fapt: Spirite!

Am dormit foarte puţin, dar eram atât de odihnit!

Diwali Puja, Vashi, Mumbay, India

Din nou mă simt neputincios în faţa măreţiei! Nu găsesc cuvintele cele mai potrivite, acele cuvinte alese pentru a descrie starea de fapt. Experienţa colectivă a unei puja nu am dreptul să mi-o însuşesc printr-o descriere personală, pentru că nu-mi aparţine doar mie; ar trebui să-şi înregistreze impresiile toţi participanţii la un astfel de eveniment. Cine sunt eu să scriu despre simţămintele altora? Am fost aproape, am fost acolo, le-am văzut bucuria şi fericirea, li se citea pe chip, aceasta – da – pot să o spun. În rest, îşi aparţin – ca şi mine – lor înşişi şi Mamei!  Sunt convins de ceea ce afirm aici. Doar Mama ne vede aşa cum suntem: Ea, singură, poate da verdicte şi judecăţi.

Am petrecut Diwali Puja la Bucureşti. A câta oară am fost primiţi în spotul de lumină al cunoaşterii pure, smuls fiind din greşelile karmei? Am fost copleşit de cadouri: divine de la Mama, simbolice şi minunate, pline de dragoste de la fraţii mei sahaja yoghini. Am plecat fericit, iertat şi purificat, înălţat şi iubit.

Moş Crăciun s-a dovedit şi de astă dată bun cu copiii, cu mine: a venit cu daruri, nu cu foc, mi-a mai dat un răgaz, mi-a şoptit răbdarea Lui. Îi sunt recunoscător, voi fi şi mai credincios? Dacă voi fi sincer şi mă veţi răbda, vă voi povesti vreodată.

Colectivitatea din Bucureşti a fost la înălţimea sărbătorii, a Luminii: adică, şi-a dat silinţa (şi a şi reuşit) în tot ce şi-a propus pentru buna înfăptuire a evenimentului dar, din nou, nu judec eu; am fost fericit acolo, m-am bucurat, m-am înălţat. A fost un instrument ce a funcţionat, un fluier fără disonanţe. De câte ori mi se va permite, mă voi folosi de acest fluier... 

Brăila, 10 noiembrie 2003 

Diwali Puja, Ploiești, 2013

   Note de jurnal: explozia forţei creatoare din noi.

            Pentru această sărbătoare a Luminii – Anul Nou după calendarul hindus – toate grupurile de sahaja yoghini din ţară au pregătit mici programe artistice, după priceperea fiecăruia. Nu avea importanţă atât acurateţea şi performanţa artistică, cât bucuria manifestării prin artă în faţa tuturor. Pentru acest eveniment, împreună cu Daniela şi Diana de la Brăila, am repetat două săptămâni şi am format un grup muzical - Leela - care a prezentat în noaptea de dinaintea pujei un program de cântece sahaj, dar şi câteva piese americane, gen gospel și un foarte frumos cântec evreiesc, Hava Nagila. Am atins cu toţii o astfel de stare, încât vibraţiile curgeau de la sine, în toate direcţiile, iar muzica emisă penetra toate inimile şi depăşea toate obstacolele fizice şi subtile! Aşa s-a experimentat  beatitudinea!

Grupul nostru s-a mai produs şi cu alte ocazii, dar atunci aş fi dorit eu să oprim timpul! Ulterior, noi am dispărut ca grup muzical, dar cui i-a păsat? Important a fost acel moment pentru sublimul lui. S-a produs sublimul – s-a consumat fapta! Gata!

👉Regret că nu am nicio fotografie de la acea sărbătoare. Dar... am postat două imagini de la Diwali Puja din Ploiești, 2013 și una de la Diwali Puja de la Vashi, Mumbay, India.

(Povestire apărută în volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013)