marți, 2 aprilie 2019

A PLECAT UN POET...

Poetul Nicolae Arieșescu la masa de lucru


- Unde? – veți întreba.
- În Ceruri – vă voi răspunde.
- Acolo? Ce să facă un poet Acolo?
- Ce n-a reușit aici, pe Pământ.
- Nu s-a-mplinit ca poet?
- Eh, credea că mai avea de lucrat...
- Dar fericit, fericit a fost?
- Se poate spune că a avut și momente din astea. Dar umbrite...
- Umbrite, de ce?
- Presupun că, pe la începutul vieții, a avut ceva necazuri cu unele ursitoare.
- Adică... l-au asistat și ursitoarele cele rele?
- Oho!
- Și cu ce l-au nefericit ursitoarele?
- Păi, dacă vorbim de cele rele, scorpiile alea, nu știu ce vorbe au bolborosit ele dar, încă din fragedă pruncie, l-a atins microbul poliomelitei.
- Adică, vrei să spui că s-a născut normal, și-apoi...
- Și-apoi au lucrat vrăjile mașterilor celor rele și l-au lăsat șchiop!
- Șchiop ca toți... șchiopii?!
- Da, șchiop, șchiop. Șchiop ca cei mai șchiopi, șchiopi!
Acesta i-a fost destinul trist al prietenului Nicu Arieșescu. Debutul în viață a fost în regulă. S-a născut normal din punct de vedere fizic, intelectual și psihic și a primit și ceva har din partea Creatorului – Iată, a mai rămas ceva din harul poeziei, ia-l tu! – ar fi tunat, din Înalturi, porunca. Însă, nu se știe cum s-au infiltrat nesuferitele, ce buruieni amare au băgat în cazan la fiert că, atunci când mamă-sa l-a dus să-l vaccineze anti-polio, sora medicală (vrăjitoare deghizată, desigur!), i-a triplat doza și... l-a nenorocit! În loc de protecție, s-a ales cu... infecție! Șchiop pe viață!
Șchiopul, șchiopule! – strigau copiii după el, pe stradă.
- Chiar așa strigau copiii după dumneavoastră, domnule Arieșescu? – îl întrebam contrariat, de câte ori îmi povestea despre necazul vieții lui. Nu-mi venea să cred cât pot fi de cruzi, uneori, copiii, în judecata lor.
- Da, domnu Florin – îmi răspundea, cu tristețe, poetul. Da știu că și eu eram al dracului! – continua el, cu o satisfacție nedisimultă în glas.
- Cum așa? – nu puteam să-mi ascund curiozitatea.
- Le trăgeam câte una cu cârja, de să mă țină minte și să nu mai strige niciodată după mine: Șchiopule!
Rămâneam tăcut și meditam. Îmi dădeam seama că, dacă bunul Dumnezeu ar fi fost mai zgârcit cu prietenul meu, acesta ar fi fost, poate, mai fericit.
- De ce? De ce credeți c-aș fi fost mai fericit, astfel? – mă chestionă nenea Nicu, citindu-mi gândurile și manevrându-și, cu dificultate, picioarele inerte, căutându-le o nouă poziție pe patul pe care rareori îl părăsea, una mai confortabilă.
- Pentru că ignoranța v-ar fi diminuat discernământul. Un om prost nu-și dă seama de defecțiunile sale.
- După cum spuneți, prostia poate deveni o binecuvântare? – înțelese el cam în ce direcție se îndrepta logica mea.
- În astfel de situații, da! Ia gândiți-vă: dacă nu ați fi primit harul poeziei și nu ați fi perceput lumea și viața în toată complexitatea ei, dacă ați fi posedat un creier neajutorat, ați mai fi fost un observator atât de fin (și chinuit) al propriei nenorociri?
- Deci, mai bine fără har!
- Nu știu dacă, neapărat, fără har. Aici mai ține și de dorința dumneavoastră de a depăși obstacolele într-un mod pașnic.
Nicolae Arieșescu și Aurel Furtună
Poetul se cufundă în tăcere. Nu putea spune că nu se bucurase de viață. Ba chiar se-nfruptase din plin din plăcerile oferite! Și-au fost, oho! Aventuri galante, petreceri până dimineața, fusese bun prieten și cu paharul... Un zâmbet fugar îi lumină fața.
- Mda, poate ar fi fost mai bine – încuviință poetul, căzut pe gânduri. Dar nu, nu fără har! La bucuria de a scrie poezii, n-aș fi renunțat pentru nimic în lume! Știți ce voluptate încercam atunci când reușeam să aștern pe hârtie ceea ce muza îmi insufla? Exact ca atunci când strângi în brațe pentru prima oară o femeie frumoasă. Nu-ți vine să crezi, dar ea, goală în brațele tale, ți se oferă în toată plenitudinea formelor ei perfecte!
- De-acord, domnule Arieșescu, la har nu trebuie renunțat! – mă racordai la sistemul lui de gândire. Cu o astfel de viziune...
Pe moment, zâmbi. Da, simțea și el că-i ieșise comparația. Fața i se înnegură, apoi. Prin minte i se perindau, de data aceasta, amintirile dureroase din perioada în care frecventa școlile specializate, bătăile între colegi, handicapați ca și el – șchiopi, ciungi, chiori, bâlbâiți și alte grozăvii din astea – înjurăturile și bătăile administrate de pedagogi... Câtă ură acumulată în sufletul unui copil!
- Da, asta da, ar fi fost mai bine să mă fi născut mama un tâmpit! – conchise el într-un târziu. Să nu înțeleg nimic, să nu simt suferința, să nu sesizez diferența între bine și rău, între iubire și ură, între confort și disconfort, între fericire și nenorocire.  
- Poete, găsesc justificare stării tale depresive, dar, nu te supăra, gândești egoist!
- Egoist?! De ce? Nu sunt eu ăla handicapatul?! Nu sunt eu ăla arestat în fundul unui pat?!
- Ba da, și te compătimesc din cauza aceasta!
Devenisem familiar. Trebuia să mă apropii de sufletul prietenului meu. Să i-l mângâi, dacă se putea. 
- Ne-ai fi lipsit de atâtea poeme frumoase! Tâmpițelul n-ar fi avut cum le scrie. Și, încă ceva, foarte important!
Făcui o pauză, apropiindu-mă de biblioteca poetului și căutând din priviri ceva anume.
- Ce? – se amuză, de data aceasta, prietenul meu, schimbându-și din nou poziția picioarelor. Aștept lovitura finală!
- Lovitura finală o vei da dumneata! Pentru că ești un tip deștept, nu tâmpițel, meditează la ideea următoare!
Găsii cartea potrivită, o extrasei din bibliotecă și mă întorsei spre poet. Nicu îmi urmărea cu interes mișcarea prin cameră. Continuai:
-  Chiar crezi că bunul Dumnezeu te-a hărăzit degeaba? Crezi că El, Atotcunoscătorul, nu era în temă și cu mișcarea ulterioară a vrăjitoarei? – finalizai, retoric, partea ipotetică, asemenea unui filosof. Expusei, apoi, și concluzia:
- Ba da, era! Dar, după ce ai fost nenorocit, niciun moment nu te-a părăsit – erai copilul Său!
- De ce-a permis mișelia?! – strigă, deznădăjduit, din domiciliul său obligatoriu, poetul.
- Asta a fost proba ta de foc – o treci sau nu o treci! Ce alegi?
Tăcere. Profitai și, deschizând cartea la întâmplare, revenii la un discurs sobru:
- Domnule Arieșescu, stimate prieten, pentru a vă ușura răspunsul la această ultimă dilemă, vă voi citi un poem dintr-unul din volumele dumneavoastră.
- Da, de acord, să vedem dacă poetul e poet! – intră în jocul meu, făuritorul de slove rimate.
Nicu Arieșescu alături de bunul său prieten, Mircea Cavadia,
trecut și el în neființă

DORINŢĂ

Aş vrea să fiu lotcă plutind
în imensitatea apelor tale,
să mă pierd în derivă cu timpul
ce se scurge-n clepsidra lumii,
să mă clipocesc până-n copilărie
cu gândurile de vorbă,
să-mpletesc poezia cu singurătatea;

în urma noastră rămâne
semnul de întrebare, dâră de fum,
malul nisipos cotropit de scoici sparte
ucise de nevrednicia vântului;

laurii s-au vestejit, harfa e spartă, poete!
poezia ta sună fals acum,
se pierde-n dizgraţia unei
eliberări înfricoşătoare
pe când noi, Maria,
rămânem întruchiparea ascunsă
a celor care nu mai pot iubi…

- Are ceva stofă de poet tipul ăsta! – conchise, zâmbind larg, prietenul meu.
- Da, are.
Poetul Nicolae Arieșescu a plecat zilele trecute. Ce-o fi, Acolo, Sus! Ce veselie, ce hore pe ei, poeții! Mai ales că șchiopii nu mai sunt șchiopi!

Ploiești, 1 aprilie, 2019

IN MEMORIAM
În înregistrarea pe care v-o propun, am ales câteva fragmente dintr-o discuție cu poetul, acasă la el, avându-l alături și pe prietenul Aurel Furtună. Bineînțeles, intervențiile poetului primează, el fiind, în acea zi (15 martie 2011), într-o vervă deosebită.
Imaginea care apare mai sus, este reproducerea unui tablou pe care, unul dintre prieteni, i l-a realizat cândva, poetului.

P.S. Despre poetul Nicolae Arieșescu am mai relatat într-o postare din trecut:https://florinmesca.blogspot.com/2014/12/nicu-ariesescu-poetul-si-prietenul_12.html