miercuri, 27 noiembrie 2013

DISCURS LA LANSAREA DE CARTE: NEVĂZUTELE CĂRĂRI - IDEI DEZVOLTATE




Volumul de faţă - Nevăzutele cărări - l-aş putea foarte bine considera o continuare a celui lansat în urmă cu doi ani – Am fost şi eu revoluţionar! De ce?
În primul rând, păstrează caracterul autobiografic al primului, doar că tratează viaţa dintr-o altă perspectivă, una spirituală şi anume, cea a căutătorului de Adevăr. Dacă în primul volum acest aspect a fost complet ignorat, spiritualitatea reprezintă motorul tuturor naraţiunilor celui de-al doilea.
Paranteză: nu doresc să aduc nicio atingere credinţei vreunui participant la această întrunire literară. Dorinţa mea nu este nici să polemizez, nici să fac prozelitism, ci doar să-mi dezvălui neliniştile interioare şi răspunsurile pe care le-am primit. În acelaşi timp, odată cu înţelegerile însuşite, mi-am dat seama că Adevărul (scris cu A) este unul singur, oricum ar fi el criptat/decriptat de o religie sau alta.
Un alt aspect care le apropie/deosebeşte: amândouă lucrările descriu locuri, oameni, fapte, obiceiuri, într-un fel de pictogramă a vremurilor, cu toate cele bune şi rele la un loc. Dacă în prima abordarea este dintr-o perspectivă absolut pământeană (formare şi evoluţie profesională, dezvoltare fizică şi aventuri galante, descrierea câtorva dintre problemele şi tarele societăţii contemporane), a doua se ocupă exclusiv de revelaţia Devenirii de Sine a omului – în general, a mea – în particular.
În ambele încercări literare mi-am permis a mă aşeza în centrul naraţiunii din mai multe motive: a) am trăit faptele descrise; b) mi-am putut însuşi aspectele critice pe care le-am evidenţiat; c) folosindu-mă de persoana I-âi, m-am simţit mai aproape de destinatarul povestirilor mele.

 
Trec la temă: NEVĂZUTELE CĂRĂRI. Atingând o vârstă ce-mi permite să cochetez cu... înţelepciunea (?!) am ajuns la concluzia că viaţa unui om se poate derula în două maniere diferite, bine definite.
Prima şi cea mai simplă modalitate: te naşti (eşti botezat), creşti, înveţi (mergi la biserică), munceşti, te căsătoreşti, ai copii, eventual o casă, o maşină, mergi prin concedii, îmbătrâneşti şi... mori. Nu acesta ar fi cursul firesc al vieţii? Ar mai lipsi ceva? Ah, da: mîncare, băutură, aventuri, bani... Artiştii, oamenii de ştiinţă (şi nu numai ei) ar mai putea lua în calcul premiile, recunoaşterile naţionale şi internaţionale. Şi ceilalţi s-ar bucura de recunoaşteri mărunte... Cam asta ar fi...
Chiar cei ce-au bifat toate elementele enumerate (exceptând, bineînţeles, decesul), nici ei, niciodată nu s-a declarat pe deplin fericiţi! De ce? Ce le-a lipsit?
Le-a lipsit... le-a lipsit acel ceva ce poate schimba un drum, un destin. Le-a lipsit revelaţia ce poate transforma un drum anost într-unul unic. Le-a lipsit motivaţia adevăratei împliniri, a adevăratei fericiri, a fericirii ce nu se cuantifică în bani, bijuterii şi aventuri galante, ci în trăiri sublime.
Când ne naştem, o facem în pielea goală, când murim... ceea ce rămâne din noi – adică un corp inert, lipsit de valoarea vieţii, un... cadavru – este înveşmântat de alţii şi abandonat undeva, la doi metri sub pământ, efectului deteriorării naturale până la identificarea completă cu... ţărâna.
Între cele două repere (între naştere şi deces), am avut parte de bani, de case, familii, bijuterii, am obţinut diplome, recunoaşteri... Toate au rămas în urmă, noi ieşind din decor la fel de nuzi ca atunci când am intrat.
Întrebare: posesiunile materiale, succesele obţinute în timpul vieţii – mai pot fi ele considerate motive de satisfacţii reale, asigurătoare de fericire? Când ele s-au dovedit atât de efemere, se pot volatiliza atât de uşor? Banii, proprietăţile, toate sunt generatoare de griji şi trebuie asigurate contra hoţilor, a cataclismelor.
Să luăm câteva exemple:
Exemplul 1: ai câştigat la loto 10 milioane de euro. Eşti fericit şi-i depui, prudent, într-o bancă, cu gândul cuminte de a trăi tu şi urmaşii urmaşilor tăi până la adânci bătrâneţi, din dobândă. Peste noapte, banca dă faliment. Indiferent din ce motive: conducere dezastruoasă, corupţie, hoţii... Întregul eşafodaj al fericirii tale se dovedeşte a fi fals!
Exemplul 2: te-ai căsătorit cu femeia visurilor tale – eşti fericit! Dar... e posibil ca femeia visurilor tale să fie femeia visurilor şi pentru cel mai bun prieten al tău. Care, cu toată prietenia, nu rezistă şi... ţi-o răpeşte! Alt eşafodaj fals al fericirii.
Exemplul 3: eşti un artist foarte apreciat, realizezi câştiguri substanţiale din opera ta, dar... nu te apreciază deloc sau – mai grav! – te dispreţuieşte, chiar muza ta, muza care te inspiră! Ea nu te iubeşte! Şi-atunci, valoarea artistică a operei tale nu-şi pierde din substanţă dacă, chiar de la bază, îi dispare suportul esenţial, cel al iubirii? Se mai poate vorbi de fericire?
Concluzie: fericirea nu este decât un apanaj relativ al vieţii materiale.
Din acest motiv, tinerii sunt atât de dezorientaţi şi apelează la tot felul de paliative – tutun, alcool, droguri, sex – fără a ajunge a fi mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Şi-atunci... mai încearcă şi altceva, alte experienţe destructive, până ajung pe la psihiatrie sau...
Nu, fericirea este un termen relativ în viaţa cotidiană.
A doua manieră a derulării existenţei este cea a omului care a trăit revelaţia cunoaşterii şi recunoaşterii lui Dumnezeu. Practic, aceeaşi viaţă anostă, supusă experienţelor cotidiene se va derula sub noi auspicii, cele divine. Orizonturile limitate ale trăitorului domestic (l-am definit astfel pe individul ce-şi trăieşte viaţa după tipicul descris mai sus: naştere, şcoală, familie...) se vor deschide instantaneu infinitului Cerurilor.
Să reprezinte botezul creştin acea revelaţie de care vorbesc?
Omul – în accepţiunea mea – nu are cum să-şi trăiasă revelaţia Devenirii de Sine la vârsta de câteva luni, atunci când el îşi primeşte botezul creştin. Cel puţin, nu la modul conştient. La acea vârstă, el este manevrabil şi chiar manevrat de către  părinţi, de societate, de biserică. El nu ştie nici să meargă, nici să vorbească, nici să mănânce... Totul se întâmplă instinctual, conform programului divin prestabilit. În ce priveşte botezul... cum ar fi avut el loc dacă s-ar fi născut în ţările arabe, sau în China, sau India?... Nu, botezul nu-i asigură omului revelaţia lui Dumnezeu, pentru că altfel, cele douăzeci de milioane de români ar forma un popor ales, fără corupţie, fără hoţii, fără prostituţie şi toate celelalte rele ce se vor anihilate de cele 10 porunci. Ar fi fost minunat să ne ducem viaţa în Eden! Ne ducem în Eden?
Eu mi-am trăit revelaţia în Sahaja Yoga, prin întâlnirea definitorie pe care am avut-o cu SHRI MATAJI NIRMALA DEVI.
SHRI MATAJI NIRMALA DEVI m-a trezit şi m-a învăţat unde să-l găsesc pe Dumnezeu şi, recunoscându-L, cum să-mi însuşesc poruncile şi cum să le manifest. Acest lucru s-a întâmplat la vârsta de 39 de ani, în deplină maturitate când, ateu convins fiind, mă consideram împlinit din toate punctele de vedere: profesional, familial, social. Dar, chiar aşa să fi fost?
Răspunsul la această întrebare l-am primit prin obţinerea Realizării Sinelui în Sahaja Yoga..
Dacă v-am trezit interesul, puteţi obţine detalii despre ce este Sahaja Yoga, ce înseamnă Realizarea Sinelui şi cum ne putem determina singuri viaţa pe www.sahajayoga.ro.


sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Lansare de carte: NEVĂZUTELE CĂRĂRI

Afișul evenimentului

Data: 14 noiembrie 2013;
Locul: Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila;
Participanţi: aproximativ 50 de persoane;
Moderator: Claudiu Brăileanu;
Referenţi: scriitorii Adelina Pop - Brăila şi Stan Brebenel - Buzău;
A cântat: Ramona Bivoleanu - elevă;
Atmosferă: intimă;
Ineditul evenimentului: Sahaja Yoga.

                                 
                                                     
              
Explicând corpul subtil



Unii şi-au primit Realizarea Sinelui
                                                         


Personajul principal: Nevăzutele cărări


Au prezentat: Stana Brebenel, Claudiu Brăileanu, Adelina Pop şi... Florin Meşca
                    
                                                     

A cântat: Ramona Bivoleanu - elevă
                                                     

Da: a mai fost nevoie de scaune!
                                                  
NEVĂZUTELE CĂRĂRI
            Când am primit cartea lui Florin Meşca, „Nevăzutele cărări” (editura PIM, Iaşi, 2013), am fost sceptic în ceea ce mă priveşte în a o descifra, considerând că nu voi putea să o înţeleg şi să mă exprim asupra ei având în vedere cunoştinţele mele, mai mult decât profane, despre yoga. Am procedat cumva atipic când am decis să o lecturez. Am studiat cu atenţie cuprinsul, mai ales că titlul mă băga cumva în ceaţă, şi m-am orientat să citesc mai întâi acea parte a cărţii ce descria vizita grupului de yoghini în India. Abia atunci m-am lămurit că este o carte despre Sahaja Yoga şi că nu are nici o legătură cu celebra şi obscura MISA. Odată ce curiozitatea a fost satisfăcută pasul următor a fost unul firesc: lectură cap-coadă. După citirea ultimei pagini rămâi mai mult ca de obicei pe gânduri. Nu ai cum să nu te gândeşti şi să-ţi pui anumite întrebări legate de experienţa prin care a trecut autorul. Cum a putut ca, prin practicarea acestor exerciţii spirituale, să devină un alt om, să se nască, aşa cum se exprimă, pentru a doua oară. Voi reveni asupra acestor consideraţii.
            De regulă, criticii literari încadrează o nouă apariţie editorială într-un anumit gen literar. Aşa am încercat şi eu, recunosc, cu o anumită teamă deoarece mă aflam în faţa unei noutăţi. Prima impresie a fost aceea că lucrarea lui Florin Meşca era una de specialitate, ce se dorea să fie de iniţiere în Sahaja Yoga. Apoi, m-am gândit că ar putea fi o carte cu note de călătorie, atât din ţară cât şi din străinătate. Nici această încadrare nu m-a satisfăcut. M-am mai gândit şi la faptul că ar putea fi un jurnal pentru că toate activităţile şi întâmplările erau datate. Concluzia finală este aceea că avem în faţa noastră o lucrare autobiografică, de o factură aparte, ce îmbină în mod fericit şi trăsăturile acelor genuri literare amintite.
Rolul meu nu este acela de a analiza şi judeca modul în care autorul a procedat corect sau nu atunci când a luat decizia de a-şi căuta un alt drum în viaţă, drum care îl va schimba profund, după propriile-i mărturisiri. L-a căutat mult, umblând pe cărări şi poteci care duceau nicăieri. Trebuie să recunoaştem că nu există fiinţă umană care să nu bâjbâie, chiar cu lanterna în mână în plină zi şi care să ajungă la drumul visat, unii atunci când trebuie, alţii foarte târziu, iar alţii, din păcate pentru ei, niciodată. Uneori şi şansa este de partea noastră. Este necesară o secundă astrală pentru a-ţi găsi calea şi mersul firesc prin viaţă. Cert este că a luat această decizie atunci când calea pe care mergea îl afunda tot mai mult, când starea de sănătate îl ducea spre pierzanie. Se întâmpla acum două decenii. Experienţele sale din această nouă viaţă ni le prezintă în această lucrare nouă, celor care nu avem preocupări ca ale sale.
Dar ce este Sahaja Yoga? Sahaja Yoga este cea mai nouă formă de yoga, la care se ajuge spontan (sahaj în lb. sanscrită înseamnă şi spontan), prin trezirea energiei Kundalini, ascensiunea ei prin corpul energetic (suprapus celui fizic) şi eliberarea prin cel de-al şaptelea centru, Sahasrara. Meditaţia este urmarea firească a atingerii stării de yoga. Fondatoarea acestei forme moderne de yoga, prin anii ´70, a fost indianca Shri Mataji Nirmala Devi.
Interesante sunt dialogurile socratice dintre un proaspăt iniţiat, adică autorul, şi un sceptic, adică ego-ul său, în număr de şapte, sau mai bine zis dintre entuziasmul învăţăcelului şi demonii interiori care îşi făceau treaba pentru care erau creaţi. Până la urmă cei doi (într-unul) au ajuns la acelaşi numitor comun, adică la armonie, acea armonie care este căutată de sahaja yoghini Şi nu numai.
Spuneam că autorul te poate duce cu gândul la o carte cu note de călătorie. Sunt foarte interesante paginile prin care face corp comun cu natura. Vede frumuseţi acolo unde alţii trec fără să le observe. Drumurile prin ţară – Braşov, Slatina, Arad, Oradea, Iaşi, Bucureşti – şi traseele parcurse, întotdeauna din Brăila, oraşul de domiciliu, sunt tot atâtea imne (cum frumos zicea poetul Ioan Alexandru) şi declaraţii de dragoste pentru frumuseţile naturii de la noi din ţară. Elementele (re)descoperite pe traseu, imaginile surprinse cu dealurile împodobite cu păduri şi livezi, sate frumoase, râuri cristaline, munţii semeţi sunt absolut fabuloase. Aici îi descoperim autorului o latură minunată: este un romantic adevărat şi, de ce nu, un patriot.
Deosebite sunt şi paginile care descriu India reală, dincolo de meditaţiile în comun săvârşite pe un imens stadion în preajma Crăciunului şi condiţiile, mai mult decât modeste în care au locuit, în tot timpul petrecut în ţara de admiraţie a lui Eliade, dar şi pe aeroportul din Moscova. Însă India, cu aglomeraţia haotică de pe străzi şi din punctele comerciale din Mumbay, te fascinează şi, în acelaşi timp, te copleşeşte. Realizăm la finalul lecturii că Florin Meşca face de fapt nişte călătorii spirituale. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Chiar şi târguielile sunt făcute după un anumit tipic, ca într-un ritual spiritual. Nimic nu te duce cu gândul că ai putea asimila meditaţia Sahaja Yoga cu şedinţele de spiritism. Cine crede aşa ceva se înşeală amarnic.
Cartea lui Florin Meşca este o carte pozitivă, scrisă cu şi din iubire pentru oameni şi natură, adică: apă, aer, pământ, soare, foc. O carte care pledează pentru armonia dintre om şi elementele naturii. Prin scrierea ei Florin Meşca arată abilităţi nebănuite în mânuirea condeiului făcându-te să fii părtaş la împlinirea lui şi să te bucuri odată cu el. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă ateul din el nu-L descoperea pe Dumnezeu, pe Dumnezeul adevărat acela care afirmă, şi noi credem acest lucru: Eu sunt Calea şi Adevărul! Iar leit-motivul cărţii, cel puţin din punctul meu de vedere, este Lăsaţi copiii să vină la Mine! Ceea ce trebuie luat şi ca un îndemn pentru cei care nu l-au descoperit încă pe Dumnezeu, să găsească imediat Calea.
                                                                                                            Stan BREBENEL










                                                                                                                                                                                           

                         
                                                                                                                                                       

luni, 14 octombrie 2013

Amazing Grace



Amazing Grace
este un imn creștin publicat în 1779, cu cuvinte scrise în 1772 de poetul și duhovnicul anglican John Newton (Wikipedia). Implicat el însuși în comerțul cu sclavi, Newton trece, la un moment dat, printr-o experiență extremă în care, viața fiindu-i pusă în pericol, Îl invocă pe Dumnezeu și-I cere ajutorul. A fost momentul trezirii sale spirituale. 
Puțin mai târziu, după ce renunță definitiv la „meseria” sa, convertindu-se la creștinism, scrie versurile care, ulterior, vor intra în conștiința colectivă, mai ales după adaptarea lor, în 1835, de către compozitorul William Walker la melodia cunoscută sub numele de „Noua Britanie”.
Amazing grace
How sweet the sound
That saved a wretch like me
I once was lost
But now I'm found
Was blind, but now I see

'Twas grace that taught
My heart to fear
And grace my Fears relieved
How precious did
That grace appear
The hour I first believed

Through many dangers
Toils and snares
We have already come
'Twas grace hath brought
Us safe thus far
And grace will lead us home

When we've been there
Ten thousand years
Bright shining as the sun…

Piesa a cunoscut foarte multe interpretări, din care, unele, au rămas memorabile. Vă mai propun James Last:

Și Celtic Woman:

Ascultați, ascultați și cu inima!


luni, 26 august 2013

NEVĂZUTELE CĂRĂRI



Am îndrăznit din nou! De data aceasta vă propun un volum care s-a născut o dată cu trezirea în mine a unei noi conştiinţe, cea de sahaja yoghin. De fapt, toţi ne-am născut sub aceleaşi stele şi acelaşi soare şi am apărut pe lume goi şi puri, urlând după micul univers placentar la care tocmai renunţasem pentru că aşa stabilise regulile... DUMNEZEU... ALLAH... SHRI SHIVA...
Numai că în programul nostru este stabilit să creştem, să ne dezvoltăm fizic, mental, raţional...
Raţional?! Ce ne-a adus nouă raţionalul? Dorinţe, ambiţii de înavuţire, de putere... dorinţe sexuale...
Obişnuim să ne împăunăm: EU SUNT CEL MAI TARE DIN PARCARE!
Asta să fi vrut Creatorul de la noi?
La această întrebare existenţială am aflat răspunsul târziu, după ce mi-am parcurs şi eu toate etapele lumeşti dictate de Domnul EGO.
Da! Şi eu am fost cândva CEL MAI TARE DIN PARCARE!
Ce am devenit şi cum am evoluat? Dar... am evoluat? Aceasta încerc să stabilesc în volumul NEVĂZUTELE CĂRĂRI ce vi-l propun şi a cărui prefaţă o găsiţi mai jos. Cât despre concluzii... trageţi-le dumneavoastră! Sau aveţi noi întrebări?

PREFAŢĂ

Individ rătăcit în această aglomeraţie planetară, doar un  simplu pion pe uriaşa tablă de şah a lumii, manevrat după legi necunoscute, de forţe nevăzute (nici măcar bănuite), mă caut permanent, inconştient de nelămuririle mele; nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau să găsesc... O agitaţie interioară mă mână... Spre ce? În ce plan se desfăşoară căutarea mea? Cât de stabil este planul căutărilor mele? Am acces, cu adevărat, la vreo cunoaştere? Mă pot considera împlinit în vreun domeniu? Unde se termină... absolutul şi unde începe relativul? Şi, cât de absolut este... absolutul? – iată motorul ce mă împinge permanent din spate sau dintr-o parte, în stare de veghe sau în vis, din interior sau din exterior.
Înţelegând la un moment dat că am ajuns la maturitate, am tras şi o tristă concluzie pentru mine: nu excelez în niciun domeniu, sunt un mediocru perfect! Adăugându-se anii, mi s-a confirmat şi întărit propoziţia de mai sus: la şcoală am fost un mediocru,  profesional mă simt neîmplinit, viaţa de familie este într-o mare suferinţă, financiar sunt permanent la minus!
Mai pot scoate ceva din mine în această viaţă?

JAI SHRI MATAJI!

Da, sunt mulţi pe planetă care înţeleg sensul celor trei cuvinte. Magice cuvinte! Sunt cuvintele ce mi-au oferit răspunsul la întrebările de mai sus, întrebările existenţei mele pământene, ale existenţei mele fizice, mentale şi materiale, ale existenţei pentru care timpul este o dimensiune, a existenţei ce debutează cu naşterea şi a cărei contorizare se finalizează odată cu moartea. Aceste trei cuvinte, revelatorii pentru mine, nu mi-au oferit doar o înţelegere imediată a barbarei existenţe umane pe Pământ, dar ele reprezintă mantra ce m-a ridicat într-un alt plan, un plan ce m-a aşezat mai aproape de Dumnezeu, mi-a arătat direcţia, mi-a aprins făclia şi m-a aşezat în conul de lumină. Dacă aş fi fost părăsit în con, sigur aş fi rămas la statutul de veşnic mediocru perfect! Dar mâna ce m-a aşezat acolo a continuat să mă ghideze, fluxurile luminoase au crescut pe măsură ce mă obişnuiam cu starea de absolut în care, pentru prima oară, mă găseam fără echivoc. Mă aflam, de data aceasta, în acel plan stabil atât de jinduit în care lumea nu se mai mişca cu mine, frumosul era frumos şi dreptul era drept, un plan în care oamenii emit acel ceva… acel ceva nedefinit ce te determină să-i iubeşti fără să ştii de ce. În acest plan toate întrebările legate de materie şi-au pierdut din substanţă, s-au diluat, iar nemulţumirile nu au mai avut suport. Am descoperit, în fine, că sunt altfel decât credeam, altceva, că sunt… altcineva... Criteriile de valoare construite cu atâta zbucium de-a lungul existenţei pământene au căzut. S-au schimbat complet şi priorităţile: nu mai sunt fiinţa schimonosită de dorinţe, ambiţii şi orgolii mărunte şi am încetat a mă mai considera… buricul universului; am aflat că sunt mai mult decât un oarecare eu muritor şi am devenit conştient de natura divină a fiecăruia dintre noi. În clipa aceea eu am devenit Eu. Adică Spirit. Dintr-o dată propria-mi încadrare de mediocru perfect a încetat să mă mai preocupe, pentru că am înţeles că statutul meu real este cu totul altul, că sunt clasificat de Altcineva, din alt plan, după alte legi şi că… am alte misiuni. Abia acum trebuie, cu adevărat, să dau măsura valorii, a valorii subtile, acum este obligatoriu să mă depăşesc, acum nu mai am voie să greşesc sau să mă irosesc! Am aflat că sunt mai tânăr decât sunt, am aflat că sunt frumos, am aflat ce iubesc cu adevărat şi de ce, am aflat adevărata esenţă a vieţii şi sensul ei. Şi, am mai aflat ceva absolut extraordinar: mă iubeşte Dumnezeu!
Aşa am ajuns la Nevăzutele cărări! Cărările căutărilor şi întrebărilor mele. Cărări ce mă conduc spre răspunsuri. Cărări pe care uneori rătăcesc ca un hăbăuc, bătătorindu-le în mod repetat, cărări pe care şi alţii le caută, cu siguranţă, le lărgesc şi le defrişează. De câte ori nu le-am găsit şi le-am pierdut din ignoranţă imbecilă, de câte ori nu m-am înjurat pentru prostie, de câte ori nu mi le-a aşternut Mama înainte, oricât de departe rătăceam! Ele erau întotdeauna aceleaşi, clare, ferme. Mă pierdeam şi mă regăseam. Cum de mă iartă, iarăşi, Mama? La aceste noi întrebări încerc să găsesc răspunsuri scriind povestirile şi exprimând gândurile ce urmează. Sunt frânturi de viaţă – nu vă supăraţi că vă fac părtaşi! – a mea lângă voi, sunt frânturi din viaţa noastră în încercarea de a ne stabiliza pe aceste cărări, de acum bătătorite, spre Absolut. Tot ce este frumos, sublim în ceea ce urmează, ne aparţine tuturor; ceea ce este îndoielnic, de la mine vine! Iar aceste gânduri ce le-am numit îndoielnice, provin de la statutul nostru de oameni ce încercăm să ne ridicăm dintr-o societate-mocirlă, să ne desprindem din starea animalică ce ne fixează la sol, prizonieri în propriul corp şi înlănţuiţi de patimi şi condiţionări. Nu pot ajunge la sublim decât ieşind din actuala stare care este un fapt material; de aici şi rătăcirile... Important este că rătăcirile au trecut – aşa îmi place să cred. Punându-vă la dispoziţie scrierile de faţă, m-am deconspirat intenţionat, pentru că am dorit să vă arăt faţa umană de la care am plecat, dar şi o alta, cea mai frumoasă, a mea, a noastră, a tuturor – cea subtilă – ce sper să transpară din povestiri.
Mi-am deconspirat frământările, luptele cu demonii din mine, victoriile şi revelaţiile. Am luat această decizie pentru că doresc să fiu sincer în faţa propriei conştiinţe înainte de a continua urcuşul spre Absolut. De fapt, scrierea în sine reprezintă, pentru desăvârşirea mea, o etapă a urcuşului.
Pornind de la aceste considerente, vă rog să continuaţi lectura sau... nu! Suntem proprii noştri stăpâni!

                                                                                                                                          Autorul          

miercuri, 7 august 2013

Am fost şi eu revoluţionar! - Lansare de carte. 25.10.2011









Ziua de luni, 24 octombrie 2011, reprezintă o dată-eveniment în viața mea: mi-am lansat, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila, prima carte, volumul de proză scurtă „Am fost și eu revoluționar!”

Moderator: Claudiu Brăileanu, șeful serviciului Relații Publice din cadrul Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila.
Au prezentat: Dumitru Anghel - scriitor și Stan Brebenel - scriitor.

Și-au dat concursul, prezentând un scurt spectacol de muzică folk, Sarah Costinaș și Ramona Bivoleanu, eleve la Liceul „Nicolae Iorga” din Brăila.

Invitați: rude, prieteni, scriitori, un grup de sahaja yoghini.

Scriitorii Stan Brebenel și Dumitru Anghel 
încadrându-l pe moderator





Claudiu Brăileanu, moderator din partea Bibliotecii Județene „Panait Istrati” din Brăila, și-a intrat în rol și, după ce a i-a informat pe toți invitații despre motivul prezenței lor în sală, a dat liber la povești.  


Scriitorul buzoian Stan Brebenel






Cuvântul primului invitat, domnul Stan Brebenel, scriitor buzoian:


„Cartea lui Florin Meşca m-a incitat până să o citesc prin titlu. Ceva îmi spunea că nu se referă la titlul de erou al revoluţiei sau la evenimentele din decembrie 1989, ci la cu totul altceva. Volumul cu proze scurte, „Am fost şi eu revoluţionar!”, este cartea de debut ce a apărut în anul 2011 la Editura Olimpiada din Brăila, având o copertă de excepţie realizată de Svetlana Potângă.
Vedeta zilei: volumul de proză scurtă 
„Am fost și eu revoluționar!”
Este structurat pe trei capitole:
I. Poveştile mele – unde sunt o serie de amintiri prin care redă întâmplări, peripeţii şi fapte din anii adolescenţei, tinereţii şi maturităţii autorului.
II. Jurnalistică – în care autorul se înhamă la o analiză pertinentă, rece, reală şi foarte concretă a unor realităţi din societatea românească actuală pornind de la evenimente ce ne marchează destinul în fiacare zi, acelea rele. M-a frapat, în proza „Aşteptându-l pe Maxi”, asemănarea dintre doi hingheri: de nume şi de atitudine. Horez de la Brăila şi Harbuz de la Bucureşti. Nume predestinate în exterminarea câinilor maidanezi.
III. 5 fantezii – aici Florin Meşca demonstrează că este o fire sensibilă, ironică, unde îşi exersează talentul şi imaginaţia realizând unele lucruri la graniţa dintre utopie şi fantezie, ca în proza „Ţara nefumătorilor”.
Revenind la capitolul întâi observăm că Poveştile lui Florin Meşca sunt scrise alert, aşa cum s-au desfăşurat evenimentele, textele au pagini emoţionante ce evocă şi figurile unor personalităţi. În pofida unor rigidităţi, a unei severităţi, a lipsei flexibilităţii autorul a găsit şi a accentuat pe calităţile sufleteşti extraordinare ale unor dascăli şi care au fost ţinute cu greu în frâu de către aceştia în relaţiile cu elevii: sensibilitate, duioşie, amiciţie. Aceşti dascăli nu erau chiar oricine. Unii dintre ei adevărate personalităţi ştiinţifice.

Florin Meşca ştie că rolul unei cărţi este să trezească în cititor sentimente vechi, păstrate în cea mai de preţ ladă de zestre din lume – sufletul, să aducă în prezent nostalgii şi să le dea viaţă, să ne facă să credem că, pentru puţin timp, avem vârsta acelor ani şi, dacă este posibil, în colţul câte unui ochi al eroilor să apară o lacrimă recunoscătoare. Citind aceste amintiri nici nu ne dăm seama cât de copii putem fi. Ce minunat!
Dragoș Neagu, directorul Bibliotecii Județene brăilene,
răsfoind cartea.
Afirmam că scrisul este alert. Scrisul mai are o calitate sau mai multe. Este fluent, este viu, este scris într-o dulce limbă românească. După lectură nu rămâi cu nici un gust alterat. Şi mai rămâi, minute bune, în visare în fotoliul de lângă veioză şi te vezi la fel de rebel, de boem, de sănătos, plin de vise şi cu aceeaşi poftă de viaţă. Adică eşti fericit!
De regulă, când se prezintă o carte nu se prea citează decât din volumele de poezii. Eu am să vă prezint câteva citate scurte ca să-mi argumentez afirmaţiile anterioare. Iată un exemplu de căldură abstractă: „Înţelegând funcţia (matematică – n.m.) ca pe un organism viu, ce poate evolua în funcţie de coordonatele pe care eu i le impun, acum operaţiile matematice de bază erau cele pe care puteam să le consider ca fiind abstracte. A fost o revelaţie pentru care a trebuit să mă umplu de 2 în catalog, să rămân corigent, să plâng, să disper, să am coşmaruri”. (În proza „Maeştrii ştiinţelor exacte”). Alt exemplu, de sabrer al cuvintelor, nu numai de îmblânzitor al cifrelor, în aceiaşi proză: „Aşa am ajuns un adevărat performer al funcţiilor, iar matematica şi-a recăpătat în ochii mei aura de regină, severă dar frumoasă, şi care mă recunoaşte la curtea ei!”. Pentru aceste cuvinte calde, felicitări şi dascălilor.
Epigramiștii sunt pe fază. Unii își iau notițe.
Viorel Frâncu, Stela Șerbu-Răducan și Păun Condruț. 
După ce prezentatorii aleși de mine vor termina cu laudele,
vor urma „săgețile”, „sulițele” și... alte vorbe de duh.

Se spune, cu destul temei, că viaţa de elev şi de profesor este periculoasă. Depinde de perioada evocată. La vremea aceea era mult mai periculoasă viaţa de elev, în sensul strict al cuvântului, mai rigidă şi mai restrictivă faţă de azi. Profesorii trăiesc în zilele noastre mult mai periculos. Sunt bătuţi de elevi, umiliţi în diferite moduri – şi de elevi şi de societate – traumatizaţi psihic.
Şi totuşi viaţa de atunci, de elev sau adolescent, avea frumuseţile ei. Iată cum redă succint autorul: „Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate, câtă încredere în sine şi lipsă de griji!” (În „Poveşti cu Remo Germani”).
Cred că sunt suficiente argumentele ca să concluzionez că volumul lui Florin Meşca este unul necesar. Este ca o invitaţie pentru cititor de a călători în trecut. Este tonic şi în sufletele fiecăruia poate să trezească acele amintiri care revigorează spiritul şi trupul.
Prin acest volum Florin Meşca îl contrazice în mare parte pe marele Petre Ţuţea care-i scria lui Emil Cioran astfel: „Erorile din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul este încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul este purtător de moarte”. Aici, la Florin Meşca, trecutul, prezentul şi, îmi place să cred, viitorul este viu.”
Scriitorul și publicistul brăilean, Dumitru Anghel
                                     








Din păcate, nu sunt în posesia transcrierii prezentării domnului Dumitru Anghel. Din fericire, ulterior, cronica a fost publicată în revista Ecouri Dunărene, nr.12/27.01.2012-Turnu Măgurele.  
Ramona Bivoleanu-chitară și voce și Sarah Costinaș-muzicuță, 
blockflote și voce, două talentate fete, 
eleve ale liceului „Nicolae Iorga” din Brăila  
                   






Emoțiile, pentru mine, erau tot mai pregnante. Se spuneau cuvinte atât de frumoase despre cartea scrisă de mine, încât nu-mi venea să cred că eu sunt cel care a scris-o! M-au ajutat să ies din impas cele două talentate fete. Cântarea lor a reprezentat pauza ce-mi era necesară pentru a mă reculege, a-mi reorganiza gândurile și a depăși emoția de moment. 


Pentru a vă bucura de farmecul interpretării celor două eleve, nu ezitați să dați clic pe link-ul de mai jos:

https://youtu.be/_VD60BApLEs

În fine, ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: am luat cuvântul. Bineînțeles, nu am prididit cu mulțumirile:

                                                 
„Mulţumesc mult pentru cuvintele potrivite pe care le-aţi folosit fără zgârcenie în vederea satisfacerii Domnului Ego! Al subsemnatului, bineînţeles! Aproape că am început să cred şi eu că acest volum ar fi o reuşită! Încercând să-mi păstrez luciditatea, eu aş spune că această carte este... subţirică. Atât la propriu, cât şi la figurat. La propriu, e simplu de explicat: cu paginile de gardă şi cuprins are vreo 230 de pagini. Doar atât! În rest, ce mare noutate aduce ea? Este ea în vreun sens novatoare?

Ideea poveştilor mele a pornit tocmai de la unicitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Trebuie să recunoaştem: marea majoritate a celor ce formăm populaţia lumii suntem nişte anonimi! Câţi pot fi un Leonardo da Vinci sau un Einstein? Sau un Henri Coandă? Dar un Eminescu sau Brâncuşi? Câţi au zburat în cosmos şi cine dintre noi a dat măcar numele unei străzi desfundate a vreunei localităţi de provincie? Suntem nişte oameni obişnuiţi care au făcut ceea ce fac toţi oamenii obişnuiţi: ne-am născut, am învăţat, am întemeiat familii, am făcut o casă, ne-am luat (sau nu) o maşină, acum îmbătrânim şi... ne ducem! Da, dar viaţa fiecăruia dintre noi este marcată de tot felul de evenimente, mărunte sau nu – nu întotdeauna plăcute! – care îi dau culoare, parfum, o fac trepidantă şi imprevizibilă. Acestea reprezintă, de fapt, ingredientele unei vieţi interesante, lipsite de monotonie, reprezintă ingredientele frumuseţii vieţii noastre, a fiecărui individ în parte.
Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă oprească un ins cunoscut pe stradă şi care – pornind de la o banală informaţie (pe care i-o cereţi sau nu) – să vă plictisească cu... povestea vieţii lui? Nu ştiţi cum să scăpaţi de el, cum să găsiţi o formulă cât mai politicoasă prin care să-l părăsiţi degrabă şi fără a-l jigni. Dar, ceea ce vi se pare cât se poate de banal, pentru cunoscutul din faţa dumneavoastră poate fi de cea mai mare însemnătate! Din acest motiv îşi şi consumă energiile pentru a vă reda cât mai fidel ceea ce el vrea să vă transmită: POVESTEA lui! Povestea care pe el îl face unic!
Don Miguel Ruiz, un înţelept toltec, a formulat un concept cel puţin interesant: VISUL. Conceptul este descris asemănător şi la asiatici (Maya) sau europeni (Iluzie). Când cineva nu percepe realitatea corect, indienii spun despre respectivul că este în Maya! Iar europenii spun despre acelaşi rătăcit că trăieşte în Iluzie!
În viziunea lui Don Miguel Ruiz, fiecare om îşi trăieşte propriul vis. Felul în care el înţelege viaţa şi şi-o asumă, felul în care reacţionează cu cei din jur şi se adaptează stimulilor din exterior, toate fac parte din VIS. De exemplu, în copilărie am vrut să devin aviator – un vis. Apoi medic, avocat... În final am devenit inginer. Aşa a curs visul meu. Am vrut să fac parte din echipa de handbal a României şi să devin campion mondial. M-am oprit la nivelul de speranţă ce nu a confirmat.
Neîmplinirea unui vis nu înseamnă neapărat ratarea în viaţă! Nu! Doar că acel vis trebuia să existe pentru că el a pregătit visele ulterioare şi toate la un loc au determinat ceea ce suntem la un moment dat. Noi suntem rodul succesiunii viselor noastre.
 În visul meu au intrat părinţii şi fratele, profesorii, soţia şi fetiţa noastră, socrii şi prietenii, colegii de serviciu, doctorii ce m-au făcut bine, diploma de inginer, casa, maşina, cei care m-au apreciat, cei care m-au detestat, poliţia, guvernul, Ceauşescu şi revoluţia, Ile Năstase şi Hagi...
Fiecare om îşi trăieşte propriul vis şi noi interacţionăm cu el doar atât cât visele coincid. În momentul în care nu mai există această corespondenţă, fiecare îşi vede de drumul (visul) său, dar aceasta nu înseamnă neapărat că este bine sau rău! Tot din vis fac parte realizările, dar şi nereuşitele, inspiraţiile sau erorile.
În acest moment visul meu este să devin scriitor: cartea aceasta este dovada. Aparte: Este visul care, poate, nu este împărtăşit de criticii mei. (Nu vorbesc aici despre cei prezenţi!) Criticii pot gândi: ăsta visează! Da, visez! Este visul meu! La fel de bine cum şi dânşii, poate, visează că sunt nişte critici respectabili! Visul dumnealor! Repet: nu fac niciun fel de referire la domnii prezenţi! Ca să ne amuzăm puţin – dar numai ca să ne amuzăm! – nenea Iancu ar fi spus: - Dânşii sunt nişte oameni onorabili!
Don Miguel Ruiz m-a făcut să înţeleg că, de fapt, aceste vise un sunt nimic altceva decât creaţia propriilor noastre minţi, a dorinţelor noastre, a... ego-ului nostru! Iar Domnul Ego – Îl rog respectuos să mă scuze! – este cel mai mare duşman al fiinţei omeneşti! El ne face să credem că suntem buni, că suntem cineva, că suntem unici...
Dar, oare, chiar nu suntem unici? Ba da! Dar de ce trebuie neapărat să fim şi genii? De ce nu ne-ar mulţumi unicitatea statutului de oameni oneşti, frumoşi în gând şi în simţire?
Ce mare lucru cartea aceasta? Ce mare lucru o carte pentru cel care a scris-o? Ego-ul lui este singurul gâdilat! Şi, credeţi-mă, chiar este! O simt şi eu, chiar dacă încerc să mă vindec. Dar o carte, chiar reuşită, nu-l face cu nimic mai bun pe scriitor, cu nimic mai aproape de Adevăr, de Spirit!
Doar atunci când te identifici cu latura ta cea mai profundă – Spiritul – doar atunci dai măsura valorii tale!
Spiritul este singurul nostru adevăr, este motorul real al devenirii noastre. Şi cel care face diferenţa dintre geniu şi... scârţa-scârţa pe hârtie!
Acum să nu mă credeţi ipocrit: chiar mă bucur că mi-a apărut această carte, că dumneavoastră sunteţi aici ca să mă susţineţi, că distinşii mei invitaţi au avut curiozitatea şi forţa necesară de a o citi până la capăt şi – extraordinar! – că au avut idei măgulitoare de exprimat! Tuturor vă mulţumesc din inimă! Prezenţa dumneavoastră mă fericeşte, aşa cum absenţa m-ar fi întristat! Deh! Tot Domnul Ego!
Acum, mulţumirile de Oscar, dar care trebuiesc luate în consideraţie la modul cel mai serios:
·        Bunului meu prieten Grigore Danciu pentru banii (cash) pe care i-a riscat în întreprinderea mea aproape sinucigaşă;
·        La fel de bunului meu prieten (ce se doreşte anonim) din Galaţi care, după ce i-am vorbit la telefon de proiectul meu, după vreo trei săptămâni m-a luat la rost: - Florine, când te-apuci de treabă? Când scoţi cartea aia? Când îmi iei banii?
·        Naşului meu, respectabilul profesor pensionar Ion Oprişanu care, încântat de trăznita mea idee, m-a întrebat: - De câţi bani mai ai nevoie, finule?/ - De vreo 500, naşule.../ - Îi ai de la mine!
·        Prietenilor mei, patronii firmei Crivalex, care au acceptat să   îndulcească cu fursecurile puse la dispoziţe special pentru acest eveniment;
·        Doamnei Violeta Ionescu, scriitoare din Galaţi, care a avut amabilitatea de a-mi făce o primă recenzie a încercărilor literare şi m-a încurajat să cred în mine şi să public;
·        Lui Aurel Furtună care m-a atenţionat prieteneşte de fiecare dată când nu o respectam pe minunata Doamnă Limba Română. Ce m-aş fi făcut dacă m-ar fi tratat ca pe un trădător?
·        Pictoriţei Svetlana Potângă care a înţeles ideea de copertă ce i-am sugerat şi a realizat-o exact aşa cum mi-am dorit;
·        Dragilor mei părinţi, făuritorii mei fizici şi morali, aşa cum mă prezint acum în faţa dumneavoastră;
·        Fratelui meu care mi-a îndrumat paşii în anii tinereţii nebune şi mi-a atras atenţia asupra unei caracteristici determinante a limbii materne: Limba română este atât de bogată în sensuri şi înţelesuri, încât nu ai cum să ratezi o exprimare corectă şi concisă, dacă o stăpîneşti cum se cuvine.
·        Fostei mele soţii, Marinela Meşca, care mi-a fost timp de treizeci de ani alături, la bine şi la greu; mi-a fost suport moral şi material permanent. Chiar şi după ce visele noastre de soţ şi soţie nu au mai coincis, ele s-au identificat într-unul de prietenie, mult, infinit mai preţios. Pentru că visul de soţi implică cu predominanţă instinctele, pe când cel de prietenie – spiritul!
·        Verilor de la Galaţi care, deşi nu au citit acest prim volum oferit încă din primăvară cu dedicaţie, au promis că mă vor sponsoriza la următorul; o să le împrospătez memoria la momentul potrivit;
·        Tuturor celor care m-aţi citit şi aţi avut amabilitatea să nu-mi spuneţi nimic; tuturor acelora care mi-aţi spus ceva şi nu au fost injurii;
·        Dumneavoastră tuturor, care v-aţi riscat preţiosul timp pentru a veni aici, în speranţa desfăşurării unui eveniment cu adevărat remarcabil;
·        Celor două eleve ale liceului Nicolae Iorga, Sarah Costinaş şi Ramona Bivoleanu, care vor susţine în câteva momente un scurt recital de muzică folk; sunt atât de multe generaţii între noi... dar eu, unul, nu mă predau!
·        Şi, nu în ultimul rând, tuturor reprezentanţilor Bibliotecii Judeţene Panait Istrati care m-au sprijinit în organizarea şi ducerea la bun sfârşit a acestui eveniment, domnului director Dragoş Neagu şi domnului Claudiu Brăileanu, care au fost receptivi la solicitarea mea şi au aprobat găzduirea acestei manifestări;
·        Domnului profesor doctor Irinel Popescu şi întregului colectiv al Spitalului Clinic Fundeni care mi-au reparat maşinăria trupului, au pus la loc o piesă nouă şi mi-au redat viaţa;
·       
Profesorul de limba română Vasile Ioan Zbarcea. 
În dreapta sa, doamna Violeta Opaiț, din partea 
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”-Galați.
În stânga, la pândă, epigramiștii Ion Negruț și Vasile Mandric.
Dacă, din neglijenţă (sau cu bună ştiinţă!), am omis ceva sau pe cineva, îmi cer iertare şi promit să stau la noapte pe coji de nuci şi să învăţ pe de rost cartea de telefoane a cetăţenilor de pe Marte.
Profit de acest fericit prilej pentru a vă prezenta un om deosebit, cu adevărat unic, cel care mi-a fost profesor de matematică în primii trei ani de liceu, ani determinanţi pentru împlinirea oricărui tânăr, cel care m-a chinuit (m-a lăsat chiar corigent!) până am înţeles rosturile funcţiilor şi mi le-am supus, cel fără de care nu mi-aş fi împlinit visul de a deveni inginer şi pe care îl evoc cu tot respectul cuvenit într-una din povestiri, excepţionalul profesor de matematică, CORNELIU NOVETSCHI!
Cu domnul profesor Novetschi nu m-am mai văzut din iunie 1972, când am terminat clasa a XI-a. 39 de ani!
Vă mulţumesc, domnule profesor pentru că aţi pus pasiune când m-aţi învăţat matematica şi nu m-aţi lăsat de izbelişte!
Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a răspunde apelului meu şi aţi venit în această seară să ne împărtăşim împreună din amrutul bucuriei!”

Din partea Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”
din Buzău, publicistul Viorel Frâncu
După depășirea emoțiilor confruntării cu publicul, a venit rândul acestuia (a publicului) să-mi dea replica. Și mi-au dat niște replici...                                                                                 

Epigrame de Păun Condruț:

Lui Florin Meșca, autorul volumului „Am fost și eu revoluționar!”


 A fost revoluționar -
Ne spune cu un strop de fală,
Dar cred că a fost în zadar,
El având pensie normală.

Referitor la 
faptele revoluționarilor

Pentru că nu avem habar
Cu cine și cât s-a luptat,
Că a fost revoluționar...
Să spună azi și ce-a furat!


Epigrame de Vasile Mandric:

Dl. Meșca, pelerin în India

Plecând din lumea cea păgână,
Spre rădăcini cătându-și ruda,
El n-a mâncat o săptămână
Și totuși s-a-ntâlnit cu... Buda.

Decât în Indii, zic, cu el,
Găsești la noi mai des, Nirvana,
Dacă deguști un Cotnărel -
Nu cu paharul, ci cu cana!

Epigrame de Ion Negruț:

Miracol românesc

După 22 de ani
E-un lucru extraordinar
Să apară printre noi, profani,
Încă un revoluționar!

Dispută între scriitori
(referire la dl. Meca)

Meșca-i peste Meca, oare?
E posibil, nu-i exclus
Mai ales că primul are
La mijloc, un „ș” în plus.

De tot râsul

După cumpăna din viață
Poate nu trecea de hop
Dacă nu ieșea din ceață
Lângă umoriști de top.

Epigrame de Alexandru Hanganu:

Referitor la titlul „Am fost și eu revoluționar!”

Cum i se poate chiar citi, pe mină,
Că are revoluția în sânge
Nu mi-ar plăcea să-l văd, acum a plânge -
De-aceea-i recomand penicilină.

La felu-n care dânsul știe
Metafora s-o folosească,
Eu cred c-a învățat să scrie
Mai înainte să citească.

Epigrame de Stela Șerbu-Răducan

Referitor la titlu

Este Meșca, așadar,
Mare revoluționar.
Cu venitul, cu plecatul...
Să-i vedem certificatul!

Unui capricorn alintat

Îl sărut și îl răsfăț,
Îl provoc la un dezmăț -
Niciodată nu-i fac fițe!
Oare... o să-i dea cornițe?!


Unui capricorn pasional

Când ploaia-n oase-ți pătrundea
Îți apăru în cale, ea.
Genunchiu', zici, că se-nmuia...
Dar care parte se-ntărea?

Epigramă de Viorel Frâncu

Celor de vârsta a III-a

Vai, ce simpatici moșnegei,
Nici timpul nu i-a mai schimbat!
Și azi mai merg pe la femei
Când la bărbați e ocupat.
Aurel Furtună a avut 
o contribuție importantă la apariția volumului







Un alt „moșnegel”: din spatele sălii, Aurel Furtună supraveghea desfășurarea „ostilităților”.










Evenimentul a fost mediatizat, printre altele, în cotidianul OBIECTIV-Vocea Brăilei din 28 octombrie 2011, sub semnătura Cristinei Dosuleanu, și încadrat într-o sintagmă inspirată: „Fenomenul flower-power în România”.

Dar, dincolo de toate intervențiile, pozitive sau negative, critice sau încărcate de umor, în sala Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila ne-am întâlnit iubitori ai cărții și ne-am simțit bine împreună. 

În ce mă privește, cu această ocazie mi-am anunțat debutul în nobila artă a scrisului: