ȚARA... NEFUMĂTORILOR

Caricatură semnată: Costel PĂTRĂȘCAN

Visez... visez la o Ţară a Nefumătorilor. Acum nu trebuie să vă închipuiţi că am cine ştie ce pretenţii! Doar că-mi doresc să existe o astfel de ţară în care să nu mai fiu obligat să respir aerul viciat de fumul ţigărilor mâncate de... cei din jurul meu. Îmi cer iertare pentru această intransigenţă, dar ea este rezultatul tuturor chinurilor îndurate de mine în anii de maturitate (adică cei număraţi cu strângere de inimă după împlinirea vârstei de 30 de ani) şi... anii de serviciu. Parcă-l şi văd pe fostul meu coleg de birou – bun profesionist, de altfel – care-şi aprindea ţigară de la ţigară, când îl chinuiau neuronii creaţiei, şi eliberând rotocoale de fum în mica încăpere (impregnată deja prin toate ungherele de scârboasa nicotină), acompaniindu-și viciul cu urlete în urechile ascultătorilor săi nevinovați de la telefon şi, într-un final, trântind cu o furie demnă de cauze mai bune, receptorul în furcă. Ce să mai spun de  respiraţiile duhnind a mahorcă de cea mai proastă calitate suportate în autobuzele aglomerate ce mă aduceau după-amiaza de la muncă, sau a cârciumii de cartier pe lângă care treceam în fiecare zi în drum la şi de la serviciu, cu mirosu-i caracteristic de tavernă, amestec de izuri pestilenţiale de băuturi contrafăcute, transpiraţie, WC şi Carpaţi... Naţionale... sau a hainelor mele nevinovate, îmbâcsite vinovat de toţi aceşti performeri ai tutunului. Grea viața de nefumător într-un mediu al fumătorilor! Nu exclud din această lume ce o înfierez acum, nici pe membrii propriei familii, mai ales pe acei membri fumători care mai au şi calitatea de... soacre... De aceea şi lupt acum pentru această cauză a Ţării Nefumătorilor. Aşa aş scăpa şi de... nu?

Pentru a citi întreaga povestire: https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6623%3Atara-nefumatorilor&catid=11%3Aproza&Itemid=116

(Fragment din povestirea cu același nume publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011. Povestirea a fost publicată integral în revista online „eCreator.ro” din 27 mai 2018.)

AURUL APUSENILOR

AURUL APUSENILOR

                - Dacă ne dau banii pe care îi vrem noi pe casa aceasta, plecăm imediat! Altfel, NU!

                - Aurul acestor munţi a fost exploatat încă de pe  vremea dacilor. Cuceritorii romani au venit pe meleagurile noastre atraşi tocmai de aurul dacic! Timp de o peste o sută cincizeci de ani au cărat cantităţi uriaşe în Imperiu. Construcţiile megalomane, viaţa decadentă a Romei, întreţinerea uriaşului şi bine organizatului aparat de război atât de necesar cuceritorilor – şi pe aurul dacilor s-au bazat!...

                Prezentarea ghidului ne alimenta imaginaţia tuturor cu informaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, uneori doar intuite şi adeseori vecine cu legenda. Pentru că vremurile evocate duceau cu aproape două mii de ani în urmă, chiar dacă ne găseam afundaţi la câteva sute de metri adâncime în mină, parcă tot nu ne venea să credem că avem posibilitatea de a ne întoarce atât de mult în timp şi de a călca cu adevărat pe urmele strămoşilor noştri daci şi romani.

                - Chiar acum ne găsim într-o zonă din perioada exploatării romane. Observaţi, vă rog, regularitatea pietrelor ce consolidează tunelul de acces în mină, caracteristică stilului ordonat, roman, în comparaţie cu ceea ce o să vedeţi imediat ce o să mai coborâm când, în perioada post-romană, nu se mai folosea  cioplitul manual, cu dalta şi ciocanul pe culoare, urmat de consolidare, ci se puşca în munte, se curăţa locul şi apoi se amenaja calea de acces printr-o simplă lărgire.

                Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi, întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munţii Apuseni era destul de bine redată. Ghidul mergea înaintea noastră şi ne rugase ca întotdeauna în urmă să rămână un bărbat. El lua în considerare, probabil, doza de curaj şi pragmatism tehnic ce ar fi caracteristic masculilor. Ştiu eu...

                Şi, ca să vină în întâmpinarea analizelor mele:

                - Din loc în loc o să observaţi nişte lăcaşuri săpate în pereţii laterali, exact cât să poată fi aşezată o mică lampă de ulei, un opaiţ al cărui replică o vedeţi la mine în mână acum.

                Ghidul scosese dintr-unul din buzunarele salopetei o lampă de pământ ars în cuptor – de genul celor pe care le văzusem deja în Muzeul Minei cu vreo două ore în urmă – şi o aşeză în lăcaşul din imediata noastră apropiere. Lampa se încadra perfect. Dar, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia, aş fi considerat că acele mici nişe sunt nişte imperfecţiuni ale prelucrării pietrelor de consolidare. Romanii erau mai ingenioşi decât puterea de pătrundere a minţii mele.

                - Acum două mii de ani căutările se bazau mai mult pe intuiţie, se săpa într-o direcţie şi, când se găsea un filon, el era cel care determina toată acţiunea ulterioară, până la epuizarea lui completă!... – îşi continuă ghidul prezentarea tehnicii de exploatare romane.

                - O să vă arăt când o să urcăm la suprafaţă, o hartă a tuturor galeriilor romane. Munţii au fost, efectiv, ciuruiţi în toate direcţiile! – îşi finaliză el ideea.

                Regretam că nu aveam o cameră de luat vederi. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată şansa de a intra într-o mină. Aşa că m-am mulţumit doar cu cele câteva imagini surprinse cu ajutorul telefonului mobil. Oricum, flash-urile funcţionau din toate părţile, ele adăugând un plus de lumină drumului nostru spre adâncurile muntelui. Membrii grupului vorbeau mai mult în şoaptă, emiteau exclamaţii, mici strigăte de frică feminine, pipăiau pereţii umezi în speranţa descoperirii vreunei pepite mici, micuţe, nedetectate de ochii vigilenţi ai şefilor minei.

                - O lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur. Şi mie mi-a atras atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!

                Într-adevăr, în zona de exploatare post-romană, zona puşcatului munţilor, arhitectura tunelului era una neregulată. După apusele ghidului, s-a trecut la explozii controlate cu praf de puşcă şi apoi, după ce se scoteau bolovanii din mină cu ajutorul vagoneţilor, pereţii erau ciopliţi pentru înaintarea pe culoar. Se înainta astfel până se găsea vreun filon...

               Cam o oră a durat pionieratul nostru în interiorul muntelui. Coborâsem cu oarecare vioiciune treptele ce ne duseseră spre adâncuri, dar acum trebuia să facem drumul înapoi. Mărturisesc că am gâfâit...

                - De data aceasta eu voi rămâne ultimul, ca să mă asigur că nu va rămâne vreun căutător de aur în urmă! – ne-a anunţat ghidul pe un ton glumeţ, dar care nu lăsa loc contestărilor.

                - Mie, cei de la Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) mi-au oferit acest loc de muncă, m-au trimis la studii în străinătate, împreună cu familia ne-am mutat în casă nouă... Cine mi-ar mai fi oferit mie aici, în Roşia Montană, serviciu şi posibilitatea de a studia şi a mă califica încă de la vârsta de douăzeci de ani? – mi se confesă, cu un aer puţin vinovat, în finalul prezentării, tânăra de la sediul instituţiei.

                Urmărindu-i cu atenţie şi interes atât prezentarea proiectului minier Roşia Montană, cât şi inflexiunile vocii şi transfigurarea chipului în timpul expunerii, nu am putut să nu observ lupta care se dădea în interiorul fetei, determinată de realizările imediate şi palpabile în plan profesional şi material (severitatea vremurilor ce le trăim), pe de o parte şi dragostea şi ataşamentul pentru locurile în care s-a născut, pentru protejarea frumuseţilor lor, atât cât mai era ea posibilă acum, pe de altă parte. Pe chip i-am putut ghici nişte lacrimi greu reţinute, ale unei vinovăţii voluntar însuşite: Dar dacă eu greşesc şi sunt de partea celor răi? – părea a fi dilema fetei.

                Practic, în această dilemă am descoperit cele două atitudini întâlnite în discuţiile cu localnicii din Roşia Montană. Toţi cei cu care am vorbit aveau o poziţie fermă, clară: pro sau contra proiectului. Doar că... mulţi din cei contra erau contra doar pentru că nu le fuseseră îndeplinite în totalitate solicitările materiale!

                - De când cu exploatarea aceasta mulţi au ajuns să se duşmănească între ei! Prietenii şi-au întors spatele unul celuilalt, rudele nu-şi mai vorbesc! Chiar şi eu sunt certat cu rudele mele: ele au acceptat relocarea şi s-au mutat, dar eu nici pentru tot aurul din lume nu o să-mi vând proprietatea! – mi s-a destăinuit domnul Sorin Jurca, vicepreşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană. Scopul principal al Fundaţiei: promovarea şi includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO şi salvarea zonei de la distrugere în urma unei exploatări dezastruoase.

                Poate ca o ironie a sorţii (sau nu?!) sediul fundaţiei este vecin cu cel al R.M.G.C.

                - Dacă ajungeţi la Sibiu în această vacanţă, trageţi neapărat o fugă şi până la Roşia Montană! Sunt splendide locurile şi cine ştie dacă la anul sau peste doi ani o să mai avem posibilitatea să admirăm natura aşa cum a fost ea creată acolo?

                Aşa m-a sfătuit prietenul meu, cunoscutul caricaturist Costel Pătrăşcan înainte de a pleca în vacanţă. Aveam proiectat Transfăgărăşanul cu punct terminus Sibiu. Să merg oare şi mai sus? Băiatul acesta are sensibilitate! – mi-am spus. Cred c-ar trebui să ţin cont de intuiţia lui.

                Într-adevăr, locurile sunt superbe! Natura, frumoasa Mama Natură şi-a dezvăluit virginitatea şi şi-a oferit... nurii privirilor mele flămânde şi dornice de împărtăşania voluptăţii vinovate! M-am înfruptat din carnea ei tot drumul de la Sibiu până la Roşia Montană când admirând-o, când concentrându-mă asupra G.P.S.-ului ori a... familiarelor gropi din asfaltul atât de românesc...

                Un prim şoc am resimţit la Abrud. Un munte de steril mi s-a înfăţişat în faţa ochilor. Munte... MUNTE! Pământ gol, fără vegetaţie, ce-şi merita, cu adevărat, calificativul de steril! Doamne, aşa o să se întâmple şi cu Roşia Montană? O să fie transformată într-un munte... amorf?

                 Atunci am luat hotărârea: dacă tot ajung în zonă, trebuie neapărat să mă documentez asupra controversatului proiect al exploatării aurifere din zonă. La momentul respectiv eu aveam deja o opinie – una, recunosc! – mai mult sentimentală. Chiar semnasem pe net o listă a celor ce se împotrivesc transformării zonei într-o uriaşă groapă de gunoi. Unii (ăia) rămân cu aurul, alţii (noi) cu... otrava!

                - Ei spun că un accident la un astfel de dig (digul de la groapa de steril) poate avea loc o dată la 1000 de ani! Dar cine îmi garantează mie că nu acum se împlinesc cei 1000 de ani? – fu una dintre ideile contra enunţate de domnul Jurca.

                - Roşia Montană Gold Corporation a alocat deja unsprezece milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului Roşiei Montane şi, odată cu demararea proiectului minier va mai investi treizeci şi cinci de milioane pentru restaurarea, funcţionalizarea şi punerea în valoare a caselor din zona protejată - Centrul istoric – ne-a explicat, cu indicatorul pe o planşă mare, tânăra ce ne conducea prin expoziţia de istorie a mineritului din Roşia Montană. (Cu litere boldate am redat fidel  formularea de pe biletul de intrare în expoziţie.)

                Trebuie să recunosc, planşa ne prezenta o situaţie ce părea premeditat idealizată dar care, cu o simplă desfăşurare de... forţe verzi (dolarii!) şi cu ceva voinţă... politică (?) putea deveni realitate. În faţa ochilor mi se prezenta întreaga zonă centrală a Roşiei Montane (Piaţa – cum mi-au definit-o din prima zi localnicii), în care am recunoscut toate clădirile aflate într-o stare avansată de degradare (în fapt), dar... parcă pregătite pentru Ziua Regelui (în desen). Pe biletul – carte poştală primit la intrarea (gratuită!) în expoziţie scrie:

ZONĂ PROTEJATĂ CENTRUL ISTORIC:

·         Suprafaţă: 137 ha;

·         Peste 300 de clădiri;

·         35 de clădiri monument istoric;

·         3 biserici

                Nu mi se pare puţin! Şi, ca o confirmare a bunelor intenţii ale celor de la R.M.G.D., clădirea în care era găzduită expoziţia era deja complet reabilitată şi prezenta un contrast evident ochiului turistului neavizat, dar şi o atenţionare subtilă adresată localnicilor, ceva de genul: Vedeţi, puteţi rămâne în clădirile acestea scorojite ce stau să cadă sau vă puteţi mândri cu un centru istoric complet reabilitat, o adevărată atracţie turistică. Voi alegeţi! În ce mă priveşte, nu aveam cum să nu fiu impresionat de o aşa perspectivă arhitecturală...

S.O.S. ROŞIA MONTANĂ

SALVAŢI IDENTITATEA NAŢIONALĂ

A POPORULUI ROMÂN!

Proiectul Roşia Montană este un caz de atentare la identitatea poporului român!

CIANURA UCIDE!

(apeluri şi atenţionări cuprinse în pliantele primite de la

Fundaţia Culturală Roşia Montană)

                La sediul R.M.G.D. – vă amintiţi de domnişoara ale cărei probleme de conştiinţă m-au impresionat – primisem mai multe pliante, broşuri, un CD cu Proiectul Roşia Montană - Formular pentru prezentarea soluţiilor de rezolvare a problemelor semnalate de public şi un D.V.D. – ROŞIA MONTANĂ, UN DESTIN DE SISIF – film documentar realizat de Dan Chişu. Ajuns acasă, am studiat cu atenţie partea tehnică a proiectului şi am urmărit de câteva ori documentarul.

                Trebuie să recunosc: îmi este foarte greu să rămân obiectiv! Şi să nu devin partizanul uneia sau a alteia dintre părţile aflate în conflict de interese sau de... conştiinţă. Mă dusesem în Munţii Apuseni convins că cei de la Gabriel Resources sunt nişte hoţi şi profitori, iar guvernanţii noştri nişte... nenorociţi de hoţi şi mai mari! Nu intenţionez să schimb vreun epitet şi nici să-mi cer eventuale scuze guvernanţilor. Vă interesează opinia mea la plecarea din Roşia Montană?

                Proiectul este perfect din punct de vedere tehnic, rezolvă toate problemele sociale, culturale, de mediu, de sit arheologic şi de recuperare, conservare şi prezentare a artefactelor istorice. Este benefic pentru localnici, aducător de prosperitate şi linişte în zonă pe termen mediu şi lung.

                Am părăsit Roşia Montană cu această convingere şi chiar am avut câteva dispute cu unii dintre prietenii mei la întoarcerea acasă. Eu marşam acum pe acurateţea proiectului şi pe faptul că nu era lăsată la voia întâmplării niciuna dintre marile probleme legate de o astfel de exploatare, că se ţinuse cont de absolut toate obiecţiile ridicate de opozanţii de diferite culori. Ei (prietenii mei) puneau în continuare problema din punct de vedere al protecţiei mediului, al păstrării virginităţii Naturii (Mama Natură – v-am vorbit deja de ea) şi, bineînţeles, nu-i uitau nici pe... bandiţii ce fură tot din ţărişoara asta numită România şi acum şi-au pus în cap să distrugă şi munţii pentru un pumn de dolari în plus!

                - Tu chiar crezi, Florine, că o să intre vreun bănuţ în vistieria ţării? Iau canadienii totul, iar noi n-o să rămânem decât cu muntele de steril! A, să nu-i uităm pe aleşii noştri care îşi vor rotunji şi ei frumuşel conturile!

                Unde să fie adevărul, acel adevăr universal valabil? Îmi scapă mie ceva la proiectul acesta? În ce-i priveşte pe cei ce ne conduc, le dădeam deplină dreptate prietenilor mei. În ce-i priveşte pe canadieni... proiectul lor îmi pare bine pus la punct, complet şi transparent.

                Am realizat la un moment dat că problema, pentru a a-mi deveni clară, trebuie privită şi analizată din două perspective diferite: una apropiată, cea de la nivelul comunităţii şi una depărtată şi... detaşată, cea de la nivelul lui Dumnezeu. Între ele... ca între ape: totul devine tulbure!

                La nivelul comunităţii:

·         localnicii (la ora actuală 80% sunt şomeri) primesc slujbe;

·         tinerii merg la şcoli şi se specializează în minerit şi tot ce ţine de industria turismului;

·         cei care au fost de acord să-şi cedeze proprietatea firmei concesionare au primit compensaţii substanţiale şi case noi în imediata apropiere a Roşiei Montane sau în Alba Iulia (situată la aproximativ 75 de kilometri de Roşia Montană);

·         centrul istoric al localităţii va fi restaurat în întregime de către R.M.G.C. şi introdus în circuitul turistic;

·         se vor conserva principalele sit-uri arheologice; se va înfiinţa Muzeul Mineritului ce va cuprinde trei secţiuni principale pentru geologie, arheologie şi etnografie;

·         la finele celor douăzeci şi cinci de ani de investiţii şi exploatare minieră de suprafaţă, vor rămâne trei zone ce vor fi copertate (din care una va deveni un modern şi performant teren de golf) şi o a patra în care se va amenaja un lac de agrement.

                Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit un anumit aspect: în primii doi ani (anii de investiţii) R.M.G.C. va rezolva şi poluarea istorică de două mii de ani a zonei. Datorită scurgerilor din galeriile milenare, în pârâul Roşia se scurg, în fiecare secundă, circa 20 litri de ape acide, care apoi ajung în râul Abrud, apoi în Arieş... Apa, pânza freatică din Roşia Montană sunt afectate, solul, de asemenea. În anumite zone apa este roşie din cauza acidităţii mari şi a elementelor poluante. De aici şi denumirea localităţii de Roşia Montană. Dacă ar fi să mă raportez la autorităţile române, la aceşti vremelnici şi nemerituoşi conducători, pe ei nu-i poate impresiona nimic: nici istoria de aproape două mii de ani a localităţii, nici lipsa de perspectivă economică a zonei, nici sărăcia oamenilor, nici poluarea survenită în urma exploatării milenare a bogăţiilor Apusenilor. Ei au preferat să închidă în anul 2006 şi ultima mină de cupru decât să se supună exigenţelor europene de a ecologiza zona. Pe ei – DA! – pe ei i-aş arăta cu degetul. Nu pe canadienii de la Gabriel Resources. Canadienii au declarat clar că îi interesează aurul Apusenilor. Ei sunt afacerişti şi vor să facă bani. Şi, pentru a-şi atinge scopul, sunt dispuşi să rezolve şi problemele care, de altfel, sunt în sarcina politicienilor români.

                Concluzie: în ce mă priveşte, nu mă interesează cât aur scot din ţară canadienii, dacă oferă zonei o perspectivă de prosperitate şi ieşire din anonimat. Degeaba suntem bogaţi, cu aurul strălucind sub fundul nostru, dacă nu ne este accesibil şi nu ne putem bucura şi noi de o viaţă tihnită pe Pământ acum şi aici! Prefer să mă bucur de bogăţia materială pe Pământ, nu să o admir din Ceruri!

                La nivelul Creaţiei: dacă reuşesc să privesc din această perspectivă, atunci tot entuziasmul meu vis-a-vis de proiect se diluează. Orice intervenţie a omului asupra naturii nu a făcut decât să distrugă echilibrul, să facă să dispară specii, să piară plante, forme de relief, atmosfera să-şi piardă din puritate. Munţii Apuseni îşi vor pierde din semeţia şi naturaleţea lor. Soarele nu va mai răsări la fel de vesel deasupra Roşiei Montane pentru că prelua ceva din tristeţea lui Dumnezeu.

                Dacă ar fi după mine aş renunţa la confortul de la bloc, la autoturism şi avion, aş renunţa la preparatele culinare sofisticate şi la serviciul bine plătit, aş renunţa la democraţie şi m-aş întoarce la starea primordială a omului cavernelor, cea în care ucizi doar ca să mănânci şi să rămâi în viaţă. Dar... semenii mei sunt de acord să renunţe şi ei la toate acestea? Consideră cineva că atitudinea aceasta ar reprezenta o întoarcere în timp, o renunţare gratuită la cuceririle civilizaţiei? Civilizaţie să fie toate gunoaiele şi relele lăsate de oameni în urma trecerii lor efemere pe Pământ?!

                Nu, de la înălţimea acestui nivel (al Creatorului) mă opun ferm oricărei intervenţii asupra virginităţii! Ar fi exact ca în filmele cu mafioţi în care un bandit îi desfigurează faţa eroinei principale, cea mai frumoasă femeie de pe ecran. La fel, intervenţia civilizaţiei oamenilor nu face decât să desfigureze mereu şi mereu obrazul virginei Naturi.

                Mergem înainte cu civilizaţia sau ne întoarcem la începuturi?

                Fiecare din cele două răspunsuri posibile ne obligă la o atitudine de care nu ne putem ascunde. Mai ales dacă am fi obligaţi să decidem de aici, de pe Pământ, viitorul Roşiei Montane. Al muntelui cu toate ale lui, al localităţii, al oamenilor.

Brăila, 20 august 2010                  

(Povestire publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011)

Yoann Freget - Ca Vient De Là-Haut

TRĂIESC! ŞI CE DACĂ?

Nu mă consider un individ cu o dotare intelectuală deosebită, chiar mă încadrez singur în clasa mediocrilor, dar aceasta nu mă împiedică să am propria părere critică (atât cât sunt eu în stare să observ) asupra fenomenelor sociale care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Căci – nu-i aşa? – trăim – suntem nevoiţi! – într-o societate care nu este întotdeauna pe placul nostru, în care trebuie să ne adaptăm – uneori împotriva propriilor convingeri. Aceasta dacă nu dorim să devenim nişte paria în propria ţară. Îngrijorarea mea este cu atât mai mare, cu cât observ că adaptarea constă în a minţi, a înşela, a fura... toate sub oblăduirea unor legi strâmbe sau strâmb aplicate. Corupţia şi înşelătoria sunt ridicate la rang de legi de stat şi de strategie guvernamentală, sindicală...

                Altfel... altfel am duce-o mai bine în ţara noastră numită România, nu ne-ar mai pleca soţii, soţiile sau copiii prin lume pentru a munci, ci pentru a se plimba, nu am mai fi înregistrat spectaculoase şi de neînţeles pentru noi, novicii, falimente bancare în lanţ, politicienii ajunşi pe poziţii de comandă ar fi construit ţara, nu doar vile la limită de palate...

                Ar fi fost descoperiţi, arătaţi cu degetul şi traşi la dreaptă răspundere până acum cei vinovaţi de toate marile escrocherii naţionale, însoţite de nişte N.U.P.-uri hazlii pentru orice om de bun simţ...

                 Hoţii, violatorii, criminalii şi pungaşii de rând ar vegeta după gratiile ce se asortează perfect ţinutei standard de deţinut, iar drumurile ar fi mai curate...

                 Rolul declarat al celor de la Poliţia rutieră ar fi de a asigura fluenţa şi siguranţa pe drumurile publice, nu acela de a colecţiona amenzi şi... a fabrica culpe celor care oricum trăiesc în teamă de legi şi respect pentru haina oficială a statului.

                 Atâtea lucruri anormale au devenit – prin repetabilitatea lor – normale în viaţa noastră!...

                 Aşa sunt bombardat de fiecare dată când deschid televizorul – la toate telejurnalele – de ştiri morbide, de parcă răpirile, violurile, crimele şi accidentele ar reprezenta cele mai importante evenimente din viaţa ţării, iar noi nu ne-am putea găsi binemeritata odihnă dacă nu am fi la curent cu ultimul accident de pe DN1, cu numărul de morţi aferent... Măcar dacă autorităţile competente ar trage concluziile ce se impun şi ar lua măsuri potrivite diminuării reale a evenimentelor!

                 Dar... m-am îndepărtat prea mult de subiectul pe care doresc să-l tratez.

 

Bustul eminentului chirurg Dan Setlacec din
fața Institutului Clinic Fundeni

                De curând (18 septembrie 2009) am dat curs invitaţiei colectivului Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni şi am participat – ca un fericit beneficiar al unui experiment perfect reuşit în urmă cu opt ani! – la simpozionul ocazionat de al 200-lea transplant hepatic efectuat de echipa condusă de eminentul profesor doctor Irinel Popescu. Organizată în sala de conferinţe a Hotelului Hilton din capitală, atmosfera de sărbătoare prima celei ştiinţifice. Şi mi se pare firesc: 200 de operaţii de transplant efectuate ascund mii de ore de studiu, concentrare extremă, resurse umane şi financiare arse pe altarul ştiinţei şi cercetării, toate acestea pentru OM, supremul şi unicul beneficiar, iar acum era vremea bilanţului, a sărbătorii, a răsplatei pe care medicii o primeau din partea pacienţilor de ieri, invitaţii de azi.      

                La intrarea în sală primisem o mică broşură care mă punea în temă cu obiectul invitaţiei şi a prezenţei acelei mulţimi, majoritatea chipuri necunoscute, dar de care eram conştient că eram legat prin nişte fire invizibile, cele ale unei frăţii generate de suferinţe comune trecute, acum intrate în istorie...

                Nu bănuiam că suntem deja atât de mulţi. La momentul transplantului meu (28 iunie 2001), mi s-a spus că eu am fost al zecelea. Nu ştiu dacă al zecelea transplant sau al zecelea ca supravieţuitor. Ţinând cont că primul experiment a avut loc pe 21 iunie 1997, din nefericire soldat cu decesul pacientului, iar primul transplant cu supravieţuitor pe 15 aprilie 2000, se poate trage concluzia că cercetarea a necesitat timp, paşii au fost dificili dar, datorită tenacităţii şi competenţei colectivului condus de profesorul Irinel Popescu, astăzi se vorbeşte despre rutină şi despre o rată a reuşitelor (pacienţi perfect sănătoşi, ce duc o viaţă normală) de peste 73%, cifră ce depăşeşte media mondială.

                Alături de profesorul Irinel Popescu, am avut bucuria să văd şi să urmăresc prezentarea aniversară şi a altor câtorva personalităţi marcante din lumea medicală românească sau internaţională: profesorul Domenico Forti, Şeful Departamentului de Chirurgie Generală şi Transplant Abdominal al Spitalului Niguarda Ca’ Granda din Milano, un colaborator apropiat al românilor încă din perioada de pionierat; profesor doctor Vasile Cândea, Preşedinte al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; profesor doctor Radu Deac, Şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu Mureş, realizator a peste 50 de transplanturi clinice de cord în ţară şi în Statele Unite; profesor doctor Mihai Lucan, Şef al Oficiului Regional de Transplant Cluj, realizator a peste 1000 de transplanturi renale; Doina Ilinca, cercetător principal gradul I, şefa laboratorului naţional din cadrul Institutului de Hematologie.

                Am fost copleşit de valoarea acestor personalităţi pe care aveam onoarea şi bucuria să le cunosc în cadrul aceluiaşi simpozion şi să le urmăresc prelegerile de prezentare a performanţelor echipelor pe care le conduc, prezentări ce nu au trădat niciun moment lauda de sine sau preţiozitatea, ci doar au fost simple relatări ale eforturilor susţinute, piedicilor inerente, rezultatelor obţinute şi proiectelor viitoare. Aceşti oameni ce şi-au probat valoarea ştiinţifică şi umană redând viaţa a peste o mie de pacienţi condamnaţi la o părăsire timpurie a lumii (eu sunt unul dintre aceşti fericiţi), şi-au prezentat bilanţul aniversar, bucurându-se alături de noi, vechii pacienţi.

                Profesorul Mihai Lucan, când şi-a început prezentarea, l-a atenţionat pe bunul său prieten, profesorul Irinel Popescu, asupra privitorilor din sală, foştii săi pacienţi, şi i-a sugerat să observe în ochii lor recunoştinţa mută, recunoştinţa acelor oameni care cândva îşi abandonaseră cu totul ultimele zvâcniri de viaţă în mâinile Maestrului, implorându-i minunea. Şi l-a aplaudat. Maestrul, vizibil emoţionat, a mulţumit şi i-a aplaudat pe spectatori, foştii săi pacienţi. Ca la un semnal, întreaga sală a izbucnit în aplauze puternice, şi mai puternice, ritmate, toţi ridicându-se în picioare.

                Alăturându-mă celorlalţi, am simţit un nod în gât şi mi s-au umezit ochii... În clipa aceea mi-am amintit de mama mea, de disperarea pe care a trăit-o când a aflat de teribila boală ce mă condamnase deja şi de fericirea manifestată în clipa în care m-am întors acasă sănătos. Cum a izbucnit în plâns când mi-a văzut faţa luminoasă, ce-şi pierduse paloarea  cadaverică... Şi cât de mult îl iubeşte pe Maestru! De multe ori, când o vizitez, îmi spune: - Ştii, Florinel, mamă, aseară l-am văzut la televizor pe doctorul tău, pe Irinel Popescu. Da, eu când îl văd la televizor, mă ridic în picioare (în clipa în care-mi povesteşte, mama îmi exemplifică şi se ridică în picioare) şi (mama deja are lacrimi în ochi) mă rog pentru sănătatea lui (mama îşi face semnul crucii)... Să-i dea Dumnezeu sănătate că mi-a salvat copilaşul!

                Având în vedere importanţa unui astfel de bilanţ ce scoate în evidenţă victoriile omului asupra bolilor considerate fatale şi valoarea de necontestat a personalităţilor prezente, mi s-a părut firesc ca manifestarea să se bucure de prezenţa mediei, numeroasele camere de luat vederi şi mulţimea de fotografi prezentă certificând un interes justificat.

                 Dar... seara, pe TVR1, unde mă aşteptam să urmăresc la ştiri o prezentare bine dezvoltată a unui eveniment cu adevărat de luat în seamă, nu cred că s-a vorbit mai mult de două minute. O informaţie seacă, câteva imagini şi... cam atât! Aşa am ajuns şi eu la concluzia că sunt mult mai importante pentru noi crimele, violurile, accidentele şi... politicienii, aceste personaje cu gulerele ţepene devenite importante prin scaunele de sub ei şi nu prin realizările în folosul mulţimii de români.

                 Trebuie însă să fiu obiectiv şi să observ că aceşti doctori despre care am vorbit mai sus, au salvat de la moarte peste o mie de oameni (o... cifră derizorie!) în comparaţie cu cele 22 de milioane de români conduşi (?!) cu... sârg de onorabilii (?!) politicieni. 

                 TRĂIESC! – îi spun euforic mamei, îi spun fetiţei mele, o spun celor mai dragi fiinţe mie, îi spun domnului profesor doctor IRINEL POPESCU.

                 ŞI CE DACĂ? – ar replica aleşii noştri.  

Brăila, 29 septembrie 2009                   

(Publicat în volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, 2011, Editura Olimpiada, Brăila)