duminică, 8 martie 2020

Françis Lemarque ( Le petit cordonnier ) 1956



frumoasă și plină de dramatism istorie (ca toate ale șansonetiștilor) lansată de Françis Lemarque în 1956. 

Este povestea unui mic cizmar, îndrăgostit de dans, care terminase de făcut o pereche de pantofi de damă când, în prăvălia sa, a intrat o tânără care voia să-i cumpere. Fără a sta pe gânduri, cizmarul îi promite că i-i va dărui, dacă va accepta să meargă cu el la dans. Contrariată, tânăra îl repede: 

Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi!

Dar, tentată de ofertă (ca o femeie normală👧), o acceptă și pleacă cu pantofii sub braț.
Fericit, micul cizmar se ferchezuiește👦și merge să se-ntâlnească cu tânăra la dans. 
Aici însă, fata îi râde în nas (ceva gen: „cotul și pișcotul/labele și botul”) și-i repetă reproșul:

Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi!

Dar, minune: doar ce-a făcut trei pași că, pantofii, care fuseseră vrăjiți (cizmarul nu era el chiar așa de prost😉!), au început s-o învârtă pe tânără într-un dans amețitor, care-a ținut toată noaptea!

Într-un final, epuizată, s-a pus pe plâns și și-a cerut iertare:

Micule cizmar, oprește, tu m-ai făcut să-mi pierd capul; sigur nu ești un prost dacă ai reușit să mă vrăjești! 
Micule cizmar, oprește, facă-se voia ta, din inimă îți spun, vreau să dansez cu tine toată viața💑!

Ritmul alert, chiar invită la dans și, asemeni celor doi eroi, îți vine să încalți „pantofii fermecați” și să li te alături. 
LE PETIT CORDONNIER

Un petit cordonnier qui voulait aller danser
Avait fabriqué
De petits souliers.
Une belle est entrée qui voulait les acheter,
Mais le cordonnier
Lui a déclaré:
Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,
Mais il vous faudra
Danser avec moi.
Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,
Mais il vous faudra
Danser avec moi.
Petit cordonnier t'es bête bête,
Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,
Crois-tu que l'amour s'achète chète
Avec une paire de souliers?
Mais la belle accepta, elle emporta sous son bras
Les petits souliers
Pour aller danser.
Cordonnier tout réjoui a mis ses plus beaux habits
Et s'est pomponné
Pour la retrouver.
Mais hélas quand il a voulu la faire danser,
Elle a refusé,
Lui a ri au nez.
Mais hélas quand il a voulu la faire danser,
Elle a refusé,
Lui a ri au nez.
Petit cordonnier t'es bête bête,
Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,
Crois-tu que l'amour s'achète chète
Avec une paire de souliers?
Mais à peine la belle avait-elle fait trois pas
Que ses petits souliers
Furent ensorcelés.
Elle se mit à tourner comme une toupie déréglée
Et les musiciens
N'y comprenaient rien.
Elle tourna tourna jusqu'au petit matin
Et toute épuisée
Se mit à pleurer.
Elle tourna tourna jusqu'au petit matin
Et toute épuisée
Se mit à pleurer.
Petit cordonnier arrête rête,
Je me sens tourner la tête tête,
Tu ne dois pas être bête bête
Pour m'avoir ensorcelée.
Petit cordonnier arrête rête,
Que ta volonté soit faite faite,
Toute la vie le coeur en fête fëte
Dans tes bras je veux danser.

Compozitori: Francis Lemarque / Rudi Revil
Versurile cântecului Le petit cordonnier © Tropicales Soc, Bourne Co.



RUGĂCIUNEA

Imagine captur de pe net

                                                  Ocupase scaunul din stânga, iar soacră-sa, pe cel din dreapta asistentului. Tocmai își închisese mobilul, iar bătrâna, epuizată de parcurgerea celor câteva zeci de metri de la mașină până la dispensar, îi căuta privirea, încercând să-i confirme, printr-o vagă mișcare a pleoapelor, că pregătise banii. Da, pricepuse: îi pregătise, dar nici el nu știa cum avea să procedeze. Cum să aducă vorba, dacă s-o aducă, ce argumente să folosească… I se părea că un astfel de gest este degradant pentru ambele părți: și pentru cea care oferă, și pentru cealaltă, beneficiara „cadoului”. Pe față i se așternu o grimasă. De nemulțumire. Până când o să fim atât de umili și proști? – își spuse în sinea sa, înciudat, dar și stânjenit de revolta aceea penibilă, care îi macula gândurile. Se smulse din micul și insalubrul său conflict interior, îndreptându-și atenția spre  asistentul care-i invitase înăuntru: își făcea de lucru cu niște registre. Altminteri, un tânăr simpatic, dar zgârcit la vorbă, cu alte cuvinte, se încadra de minune în parametri unei prezențe discrete și eficiente. Continuându-și racordarea la „exterior”, ochii i se opriră pe un panou aflat chiar în fața sa, ceva între afișier și bibliotecă. Broșuri, reviste, cărți, pliante. Își forță privirea, căutând să descifreze ceva titluri, autori. Chiar dacă ochelarii îi stăteau disciplinați pe nas, nu reuși, așa că – de vreme ce asistentul părea cufundat în registrele sale – se ridică și se apropie. Curiozitatea îi fu, în fine, satisfăcută: întregul panou cuprindea tipărituri de natură religioasă, majoritatea aparținându-i unei autoare cunoscute, E.G. White. Aha, se pare că medicul nostru este un tip credincios! – conchise, rapid. De apreciat! Acum am și alte motive să-mi doresc să-l cunosc! – își spuse, amintindu-și cum, demult, pe când era „bolnav de moarte” (cum îi plăcea lui să treacă cu umor peste marea cumpănă a vieții sale), țintuit pe un pat de spital, l-au vizitat niște tineri necunoscuți, l-au încurajat și i-au oferit mai multe cărți. „Tragedia veacurilor” era una dintre ele. Autoare: o doamnă ce purta numele de E.G. White. Atunci, pe patul de suferință, lectura aceea îl ajutase să-și mai oblojască rănile sufletești, ba chiar îi dăduse speranțe…
- Poftiți, intrați!                                                                                                          
În prag, zâmbindu-le binevoitor, un medic încă tânăr, plăcut la chip, scund, cu o constituție, mai degrabă, fragilă.
- Bună ziua, domnule doctor! Știți, m-a trimis la dumneavoastră prietena mea, doamna doctor… – ținu soacră-sa să-și asigure o intrare privilegiată la medicul specialist.
- Sigur, doamnă, m-a anunțat prietena dumneavoastră, sunteți binevenită, vă așteptam – acționă și medicul specialist aceeași pedală a slăbiciunilor umane, încurajându-și pacienta să se debaraseze de orice sfială și să-și spună păsul liniștită.
- Eu aștept afară…
- Da, da, vă invit înăuntru imediat ce termin cu doamna…
- Vă mulțumesc!
Ușa se închise în urma sa. Amabil, doctor! – fu primul gând ce-i trecu prin minte, după ce rămase singur cu asistentul.
- Vă deranjez? E nevoie să ies?
- Nu, nu mă deranjați deloc! Rămâneți, probabil că va mai dori domnul doctor să discute cu dumneavoastră!
- Mulțumesc!
Îi zâmbi și se așeză pe același scaun pe care-l ocupase, câteva momente mai devreme. Se așternu liniștea. Asistentul, aceeași postură, cu capul băgat în registre. Camera mică, decorul simplu, nimic nou de cercetat. Poate doar… și privirea îi fu atrasă din nou, ca un magnet, de panoul din fața sa. Se apropie și, de data aceasta, răsfoi una dintre broșuri. Treptat, amintiri vechi și pe care le credea pierdute, începură să-i revină în minte. El, fragilizat de boală într-o camera de spital ce i se părea imensă, halatele albe ale cadrelor medicale, tinerii aceia cărând după ei o geantă uriașă plină cu cărți… voci calde… ținute simple…
- Vreți să vă rugați cu noi? – l-au întrebat spre sfârșitul vizitei.
- Da, vreau! – s-a trezit, surprins, acceptând invitația. El, care fusese un ateu convins până de curând și care își găsise, în fine, Calea în care credea, suspecta pe oricine încerca să se apropie altfel, din altă direcție, de zona cea mai intimă a ființei sale, sufletul.
Eram, în acel moment, un învins – își justifică el, acum, slăbiciunea de-atunci.
- Doamne, Dumnezeul nostru– au început tinerii, alături de el, cu mâinile împreunate.
Oare chiar aceasta să fi fost rugăciunea tinerilor? – se frământa el acum. Dar ce importanță mai are? Cert este că mi-a făcut bine! Eram atât de dărâmat, încât orice rugăciune, de oriunde ar fi venit ea, era binevenită.
- Poftiți, poftiți, vă rog! Noi am terminat aici – și doctorul îl invită din nou în cabinet. Doamna este, pentru vârsta dumneaei, foarte bine! Nu aveți nici un motiv de îngrijorare!
- Dar aceasta este o veste grozavă, domnule doctor! Având în vedere că a fumat o viață întreagă…
- Mai fumați și-acum, doamnă? – se-ntoarse medicul spre pacientă, vădit interesat de subiect.
- De trei ani m-am lăsat, domnu’ doctor! – se-mpăună bătrâna, îndreptându-și, cât îi permiteau anii, spatele.
Avea și motive. Fusese un act de mare voință, dar – și aspectul acesta îl aprecia ginerele cel mai mult – unul determinat de dorința de a trăi! În ciuda tuturor inconvenientelor care apar o dată cu înaintarea în vârstă – probleme cu inima, cu respirația, cu mersul dificil, cu singurătatea… – bătrâna nu-și pierduse pofta de viață. Voia să trăiască, să-și revadă fiicele și nepoatele aflate peste mări și țări și să se bucure de toate reușitele lor… cât i-o mai îngădui bunul Dumnezeu. Doar de moarte să nu-i vorbești vreodată!
- Felicitări, doamnă, ați repurtat, după cum văd, o mare victorie! – îi ridică și medicul la fileu.
- Trebuie să recunosc, mi-a mai venit inima la loc – reveni ginerele la problema care-l preocupa cel mai mult. Știți, când mă gândeam că trebuie să suporte un drum atât de lung până în Canada…
- Nu, ceea ce am văzut și auzit nu ridică motive de îngrijorare. Uitați, am completat formularul în engleză, cu toate rezultatele investigației, cu diagnosticul și tratamentul specific. Un tratament obișnuit pentru un caz uzual.
- E grozav, domnule doctor! Acum însă, înainte de a pleca, pentru că tot suntem noi bucuroși, vă rog să ne spuneți și ce datorie avem față de dumneavoastră!
Gata, o lansase. Vorba. Scăpase de blocaj. Mingea era în terenul advers. Se pregătea să umble la borsetă. Doar că primi mingea înapoi.
- 240 de lei. Atât costă consultația.
Medicul observase gestul bărbatului și preciză, ușor, amuzat:
- Nu, nu, nu-mi dați mie bani! Plătiți la asistent. El vă va elibera și chitanța.
Chipul ginerelui se destinse total. Scăpase de ultima umbră ce-l mai chinuia. Plătea un serviciu medical corect, chiar dacă o sumă mai mare, dar… nu o șpagă! Se-ndreaptă lumea! – fu traversat de o gândire luminoasă. Medicul îi întrerupse meditația:
- Știți, eu, la finalul unei consultații, obișnuiesc să fac o scurtă rugăciune cu pacienții. Sunteți de acord și dumneavoastră să ne rugăm împreună?
- Vai, ce bine, domnu’ doctor! Sigur că vrem! – răspunse soacră-sa, încântată.
Ginerele, surprins de repeziciunea evenimentelor, apucă să confirme printr-o mișcare a capului.
- Doamne, Dumnezeul nostru… – își începu omul exercitarea celei de-a doua profesii, cea spirituală și mult înrudită cu prima, cea medicală.
Coperta revistei Boema, nr. 133, martie 2020
Doamne, aceasta e rugăciunea de-atunci! – tresări bărbatul.
Nu mai auzi nimic. Pentru că nu mai era acolo. Prin fața ochilor minții i se perindau imagini ca dintr-un film vechi, un film în care, la capătul bolnavului, se apleacă un înger și-l atinge cu aripa-i tămăduitoare.
- Amin! – încheie medicul.
Ieșiră din cabinet. Soacra – cu lumină pe chip, bărbatul – năucit și... ușurat.
Doamne – gândi, împăturind chitanța și aranjând-o cu grijă în portofel – să se fi închis acum, cu această ocazie, o buclă a timpului? Nu cumva acest medic și asistentul său au făcut parte din grupul de tineri care, cândva, prin vorbele lor încurajatoare, mi-au redat speranța de viață? Dacă adaug anii care au trecut, vârstei lor juvenile de-atunci, cam aceștia ar fi bărbații! Cum a ținut, Dumnezeu, în bunătatea Sa, să-mi reîmprospăteze memoria cu fapte trecute în uitare, permițându-mi să-I conștientizez prezența, grija, și… minunile de zi cu zi!

Florin Meșca

(Povestire publicată în revista Boema, nr. 133, martie 2020)