Doar 200?! - note de lectură

(Apărut în revista Boema, nr. 142, decembrie 2020: 

http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema142.pdf)

Ion-Nelu Jecu ne propune un volum memorialistic, al cărui titlu principal – 200 Amintiri necesare – are, prin introducerea mențiunii de necesitate, alura unui conținut incitativ, tocmai pentru că reprezintă o cerință imperativă, în vreme ce titlul secundar – De la navele realizate la Casa Pionierului, la navele de azi; din orașul Victoria, la Hamburg – ne orientează către miezul preocupărilor sale: navele.

Într-adevăr, Ion-Nelu Jecu este inginer navalist, iar această recentă apariție editorială se dovedește o lectură inedită, nu doar prin subiectele abordate, ci și prin maniera specifică de a sistematiza etapele evoluției profesionale, de a pune în valoare modele care i-au conturat definirea etc.: un ansamblu, durat cu pasiune, seriozitate și, îndeobște, o cultivată inteligență tehnică, cu alte cuvinte, o echilibrată raționalitate. Cartea de față, o probează.

Cele 200 de amintiri reprezintă un șir de povestiri, care – ceva mai dezvoltate – ar putea coagula, cu ușurință, un veritabil roman. Tema aleasă de autor, are un potențial uriaș, prin urmare, merită toată atenția cuvenită tiparului său, pe cât de exigent și complex, pe-atât de... romantic...

Afirmația mea se sprijină pe avantajul de a fi fost coleg de facultate și de promoție cu inculpatul, din această ipostază, fiind, probabil, într-o măsură mai aplicată, în stare să înțeleg cât de ofertant este domeniul abordat.

Pe scurt, semnatarul acestei lucrări, a urmat Facultatea de Construcții Nave din convingere și, în consecință, a performat, ca inginer, la cel mai înalt nivel.

Prin intermediul celor 200 de amintiri, Ion-Nelu Jecu ne prezintă, cursiv, treptele dezvoltării sale profesionale, fără detalii care... să-l pună în valoare. Nu a făcut-o nici când și-a prezentat aportul la realizarea primei nave pe pernă de aer la Casa Pionierului din Galați, nici când a lucrat la proiecte de anvergură ca inginer proiectant angajat la ICEPRONAV Galați sau la diverse firme din străinătate. Dar… să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: rândurile sale spun multe (și la obiect), într-o stil dinamic, atractiv, ușor de citit, mai ales că autorul se dovedește și un fin umorist. Volumul 200 de amintiri necesare este alcătuit din optsprezece capitole, fiecăruia, atribuindu-i-se un titlu inspirat și  percutant, relevând, ca și prozele din cuprins, puterea de sinteză a scriitorului.

Cuvântul Înainte – se referă la motivația și principiile care au propulsat apariția volumului de amintiri. Primele capitole interesează, după cum am sugerat, momentele conturării și conștientizării sale vocaționale: atracția față de tot ceea ce însemna vas de navigație s-a manifestat, începând încă din clasa a VII-a (capitolul KIRALY) atunci când, la îndemnul unui coleg, se înscrie Casa Pionierului din Galați pentru a intra în fascinanta lume a construcției de navomodele. Aici are șansa de a fi instruit de un mare pasionat, un veritabil pionier al construcției navale din România, redutabilul inginer Matei Kiraly. Alături de acesta, noul discipol nu va participa doar la construcția unor navomodele de mici dimensiuni ci va sări la o etapă superioară, cea a construcției primei nave pe pernă de aer (o premieră absolută în România), navă care va trece probele de casă, uimind asistența și anunțând viitoarele teme de cercetare și performanțe ale redutabilului inginer Matei Kiraly. Această primă navă pe pernă de aer, construită în România, botezată 020E, apare în partea de sus a copertei I și – după cum ne dă de înțeles chiar autorul, din felul în care și-a conceput coperta cu pricina – reprezintă punctul de plecare spre înalta performanță a viitorului inginer Ion-Nelu Jecu.

Inginerul Matei Kiraly (1936-2011)

Matei Kiraly a reprezentat primul model al viitorului specialist Ion Jecu, de altfel, scrierea, în discuție – însoțită de motto-ul: Free your mind, breaking style! – fiindu-i dedicată.

L-am cunoscut și eu pe inginerul Matei Kiraly, un veritabil deschizător de drumuri în domeniul navalisticii românești, prea puțin apreciat: era un bărbat sobru, de o modestie pe care nu aveai cum să nu i-o remarci și care trăia într-o lume a lui, o lume a proiectelor și a viselor, adeseori, concretizate. Pe planșeta de lucru, în atelier, în laborator... Era lumea care îl făcea fericit – în rest… nimic nu mai conta – o caracteristică a geniilor.

În paralel cu pasiunea care se consolida cu fiecare navomodel construit la Casa Pionierului, Ion-Nelu Jecu dădea atenția cuvenită studiului, fiind unul din elevii buni ai Liceului Vasile Alecsandri din Galați, un liceu de prestigiu, ajuns, între timp, colegiu. Amintiri despre colegi, despre profesori, despre școală. Amuzantă și… nostalgică este și nemulțumirea (puțin spus) sa despre schimbarea denumirii liceului din LVA în CNVA. Da, este meritat statutul de colegiu, dar… ce frumos sună silabele „LE-VE-A”, spre deosebire de „CE-NE-VE-A”!  

În al patrulea capitol, Armata , ne relatează „amintiri” din perioada stagiului militar efectuat la TR-iști (termen redus), pentru ca, în 5-NAVE, să fie evocate momente din perioada facultății. Bineînțeles, întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante din timpul studenției (cum se putea altfel?). Referitor la relația dintre studenți și profesori, ne explică, printre altele, paradoxul prin care, foarte simplu, un 10=2 (050) sau cum, la fel de simplu, într-o altă situație, se poate și 10=4 (061). Dacă, în primul caz, egalitatea s-a adeverit, în al doilea, eroul a îndreptat, la timp, nefăcutele și s-a salvat. Profesori competenți, inimoși, buni pedagogi și… multe povești frumoase de spus celor care chiar vor să facă ceva în viață și au nevoie de modele. Urmează decolarea în cel mai important zbor, cel al maturității, cel în care nu mai ești dirijat și/sau protejat de nimeni. Tânărul inginer este repartizat la Tulcea, se transferă apoi la ICEPRONAV, dar ascensiunea specialistului nu se oprește aici, pentru că, datorită aptitudinilor demonstrate, este trimis în Florida, ajunge apoi în Louisiana și revine în Europa: Germania, Norvegia, cu escale în Olanda, Suedia și Danemarca, în ultimii ani, lucrând pentru diferite firme de proiectare din Galați.

La capitolul performanțe, inginerul Jecu nu ne împărtășește (din păcate) decât satisfacția colaborării, din „perioada germană”, la proiectarea celei mai mari nave de plantat țevi pe fundul mării – Pipe Layer – „Castorone”, navă a cărei imagine/schiță apare pe coperta 1. Am vizionat câteva înregistrări video pe YouTube cu Pipe Layer și, într-adevăr, cel puțin pentru speța navaliștilor, este impresionantă. Un motiv suplimentar să regret că inginerul nu „s-a lăudat” mai mult, oferindu-ne și alte relatări despre marile proiecte la care a participat.

După ce își prezintă, succint, evoluția profesională – repet: fără niciun strop de emfază! – ajuns la vârsta pensionării, inginerul specialist Ion-Nelu Jecu simte nevoia închiderii cercului prin prezentarea originii: loc de naștere, familie, prieteni, școli urmate, orașele prin care părinții săi s-au tot mutat (Victoria, Turnu Măgurele, Brăila, Galați).

Încheierea, este o incursiune într-un viitor nedefinit al autorului, traversat de reflecții filosofice despre existența inteligenței în Univers sau despre timp etc.

De altfel, pe parcursul lecturii, am mai descoperit câteva teme socio-filosofice, două dintre cele mai dezvoltate, referitndu-se la „Spiritul Liber” și „Spiritul de Grup”. Moto-ul se referă la „Spiritul Liber” care coexistă cu „Spiritul de Grup” și l-am ales gândindu-mă la Kiraly, acesta potrivindu-i-se ca o mănușă, fiindcă toată viața lui „a ieșit din rând și a făcut altceva…”, adică, Nave pe Pernă de Aer, construite pentru prima dată în România (Cuvânt înainte).

De-a lungul paginilor, cele două sintagme vor fi, frecvent, invocate de autor, în contexte reprezentative pentru semnificațiile acestora.

020 EXPERIMENTAL - prima navă pe pernă de aer construită
în România, la Casa Pionierilor din Galați 

Ultimul capitol (Fotografii), cuprinde cinci imagini din perioada în care elevul Jecu Ion făcea pionierat în construcția navelor pe pernă de aer la Casa Pionierului din Galați. Apare și elevul în câteva imagini dar, din păcate, în niciuna nu l-am regăsit pe maestrul său, inginerul Matei Kiraly.

Ar mai fi de remarcat că autorul, pe tot traseul vieții, dă dovadă de un ascuțit spirit de observație, împletit în mod fericit cu cel al umorului. În foarte multe dintre „amintiri” intercalează, pentru a sublinia anumite aspecte, alte amintiri și/sau bancuri vechi, toate acestea potențând scrisul.

În concluzie, cele 200 Amintiri necesare reprezintă chintesența vieții unei persoane obișnuite, care, prin inteligența, pasiunea, seriozitatea și, mai ales, a Spiritului său Liber , a făcut saltul la calitatea de personalitate, cu tot ce implică aceasta, finalmente, cartea de vizită a lui Ion-Nelu Jecu: Inginer Specialist în Proiectare Navală, de-acum înainte, adăugându-i-se și titlul de scriitor.

RUGĂCIUNEA

Imagine captur de pe net

                                                  Ocupase scaunul din stânga, iar soacră-sa, pe cel din dreapta asistentului. Tocmai își închisese mobilul, iar bătrâna, epuizată de parcurgerea celor câteva zeci de metri de la mașină până la dispensar, îi căuta privirea, încercând să-i confirme, printr-o vagă mișcare a pleoapelor, că pregătise banii. Da, pricepuse: îi pregătise, dar nici el nu știa cum avea să procedeze. Cum să aducă vorba, dacă s-o aducă, ce argumente să folosească… I se părea că un astfel de gest este degradant pentru ambele părți: și pentru cea care oferă, și pentru cealaltă, beneficiara „cadoului”. Pe față i se așternu o grimasă. De nemulțumire. Până când o să fim atât de umili și proști? – își spuse în sinea sa, înciudat, dar și stânjenit de revolta aceea penibilă, care îi macula gândurile. Se smulse din micul și insalubrul său conflict interior, îndreptându-și atenția spre  asistentul care-i invitase înăuntru: își făcea de lucru cu niște registre. Altminteri, un tânăr simpatic, dar zgârcit la vorbă, cu alte cuvinte, se încadra de minune în parametri unei prezențe discrete și eficiente. Continuându-și racordarea la „exterior”, ochii i se opriră pe un panou aflat chiar în fața sa, ceva între afișier și bibliotecă. Broșuri, reviste, cărți, pliante. Își forță privirea, căutând să descifreze ceva titluri, autori. Chiar dacă ochelarii îi stăteau disciplinați pe nas, nu reuși, așa că – de vreme ce asistentul părea cufundat în registrele sale – se ridică și se apropie. Curiozitatea îi fu, în fine, satisfăcută: întregul panou cuprindea tipărituri de natură religioasă, majoritatea aparținându-i unei autoare cunoscute, E.G. White. Aha, se pare că medicul nostru este un tip credincios! – conchise, rapid. De apreciat! Acum am și alte motive să-mi doresc să-l cunosc! – își spuse, amintindu-și cum, demult, pe când era „bolnav de moarte” (cum îi plăcea lui să treacă cu umor peste marea cumpănă a vieții sale), țintuit pe un pat de spital, l-au vizitat niște tineri necunoscuți, l-au încurajat și i-au oferit mai multe cărți. „Tragedia veacurilor” era una dintre ele. Autoare: o doamnă ce purta numele de E.G. White. Atunci, pe patul de suferință, lectura aceea îl ajutase să-și mai oblojască rănile sufletești, ba chiar îi dăduse speranțe…

- Poftiți, intrați!                                                                                                          

În prag, zâmbindu-le binevoitor, un medic încă tânăr, plăcut la chip, scund, cu o constituție, mai degrabă, fragilă.

- Bună ziua, domnule doctor! Știți, m-a trimis la dumneavoastră prietena mea, doamna doctor… – ținu soacră-sa să-și asigure o intrare privilegiată la medicul specialist.

- Sigur, doamnă, m-a anunțat prietena dumneavoastră, sunteți binevenită, vă așteptam – acționă și medicul specialist aceeași pedală a slăbiciunilor umane, încurajându-și pacienta să se debaraseze de orice sfială și să-și spună păsul liniștită.

- Eu aștept afară…

- Da, da, vă invit înăuntru imediat ce termin cu doamna…

- Vă mulțumesc!

Ușa se închise în urma sa. Amabil, doctor! – fu primul gând ce-i trecu prin minte, după ce rămase singur cu asistentul.

- Vă deranjez? E nevoie să ies?

- Nu, nu mă deranjați deloc! Rămâneți, probabil că va mai dori domnul doctor să discute cu dumneavoastră!

- Mulțumesc!

Îi zâmbi și se așeză pe același scaun pe care-l ocupase, câteva momente mai devreme. Se așternu liniștea. Asistentul, aceeași postură, cu capul băgat în registre. Camera mică, decorul simplu, nimic nou de cercetat. Poate doar… și privirea îi fu atrasă din nou, ca un magnet, de panoul din fața sa. Se apropie și, de data aceasta, răsfoi una dintre broșuri. Treptat, amintiri vechi și pe care le credea pierdute, începură să-i revină în minte. El, fragilizat de boală într-o camera de spital ce i se părea imensă, halatele albe ale cadrelor medicale, tinerii aceia cărând după ei o geantă uriașă plină cu cărți… voci calde… ținute simple…

- Vreți să vă rugați cu noi? – l-au întrebat spre sfârșitul vizitei.

- Da, vreau! – s-a trezit, surprins, acceptând invitația. El, care fusese un ateu convins până de curând și care își găsise, în fine, Calea în care credea, suspecta pe oricine încerca să se apropie altfel, din altă direcție, de zona cea mai intimă a ființei sale, sufletul.

Eram, în acel moment, un învins – își justifică el, acum, slăbiciunea de-atunci.

- Doamne, Dumnezeul nostru… – au început tinerii, alături de el, cu mâinile împreunate.

Oare chiar aceasta să fi fost rugăciunea tinerilor? – se frământa el acum. Dar ce importanță mai are? Cert este că mi-a făcut bine! Eram atât de dărâmat, încât orice rugăciune, de oriunde ar fi venit ea, era binevenită.

- Poftiți, poftiți, vă rog! Noi am terminat aici – și doctorul îl invită din nou în cabinet. Doamna este, pentru vârsta dumneaei, foarte bine! Nu aveți nici un motiv de îngrijorare!

- Dar aceasta este o veste grozavă, domnule doctor! Având în vedere că a fumat o viață întreagă…

- Mai fumați și-acum, doamnă? – se-ntoarse medicul spre pacientă, vădit interesat de subiect.

- De trei ani m-am lăsat, domnu’ doctor! – se-mpăună bătrâna, îndreptându-și, cât îi permiteau anii, spatele.

Avea și motive. Fusese un act de mare voință, dar – și aspectul acesta îl aprecia ginerele cel mai mult – unul determinat de dorința de a trăi! În ciuda tuturor inconvenientelor care apar o dată cu înaintarea în vârstă – probleme cu inima, cu respirația, cu mersul dificil, cu singurătatea… – bătrâna nu-și pierduse pofta de viață. Voia să trăiască, să-și revadă fiicele și nepoatele aflate peste mări și țări și să se bucure de toate reușitele lor… cât i-o mai îngădui bunul Dumnezeu. Doar de moarte să nu-i vorbești vreodată!

- Felicitări, doamnă, ați repurtat, după cum văd, o mare victorie! – îi ridică și medicul la fileu.

- Trebuie să recunosc, mi-a mai venit inima la loc – reveni ginerele la problema care-l preocupa cel mai mult. Știți, când mă gândeam că trebuie să suporte un drum atât de lung până în Canada…

- Nu, ceea ce am văzut și auzit nu ridică motive de îngrijorare. Uitați, am completat formularul în engleză, cu toate rezultatele investigației, cu diagnosticul și tratamentul specific. Un tratament obișnuit pentru un caz uzual.

- E grozav, domnule doctor! Acum însă, înainte de a pleca, pentru că tot suntem noi bucuroși, vă rog să ne spuneți și ce datorie avem față de dumneavoastră!

Gata, o lansase. Vorba. Scăpase de blocaj. Mingea era în terenul advers. Se pregătea să umble la borsetă. Doar că primi mingea înapoi.

- 240 de lei. Atât costă consultația.

Medicul observase gestul bărbatului și preciză, ușor, amuzat:

- Nu, nu, nu-mi dați mie bani! Plătiți la asistent. El vă va elibera și chitanța.

Chipul ginerelui se destinse total. Scăpase de ultima umbră ce-l mai chinuia. Plătea un serviciu medical corect, chiar dacă o sumă mai mare, dar… nu o șpagă! Se-ndreaptă lumea! – fu traversat de o gândire luminoasă. Medicul îi întrerupse meditația:

- Știți, eu, la finalul unei consultații, obișnuiesc să fac o scurtă rugăciune cu pacienții. Sunteți de acord și dumneavoastră să ne rugăm împreună?

- Vai, ce bine, domnu’ doctor! Sigur că vrem! – răspunse soacră-sa, încântată.

Ginerele, surprins de repeziciunea evenimentelor, apucă să confirme printr-o mișcare a capului.

- Doamne, Dumnezeul nostru… – își începu omul exercitarea celei de-a doua profesii, cea spirituală și mult înrudită cu prima, cea medicală.

Coperta revistei Boema, nr. 133, martie 2020

Doamne, aceasta e rugăciunea de-atunci! – tresări bărbatul.
Nu mai auzi nimic. Pentru că nu mai era acolo. Prin fața ochilor minții i se perindau imagini ca dintr-un film vechi, un film în care, la capătul bolnavului, se apleacă un înger și-l atinge cu aripa-i tămăduitoare.

- Amin! – încheie medicul.

Ieșiră din cabinet. Soacra – cu lumină pe chip, bărbatul – năucit și... ușurat.

Doamne – gândi, împăturind chitanța și aranjând-o cu grijă în portofel – să se fi închis acum, cu această ocazie, o buclă a timpului? Nu cumva acest medic și asistentul său au făcut parte din grupul de tineri care, cândva, prin vorbele lor încurajatoare, mi-au redat speranța de viață? Dacă adaug anii care au trecut, vârstei lor juvenile de-atunci, cam aceștia ar fi bărbații! Cum a ținut, Dumnezeu, în bunătatea Sa, să-mi reîmprospăteze memoria cu fapte trecute în uitare, permițându-mi să-I conștientizez prezența, grija, și… minunile de zi cu zi!

Florin Meșca

(Povestire publicată în revista Boema, nr. 133, martie 2020)

ANU' ĂSTA, NU S-A FĂCUT VINUL...

 Ne-a luat „tare” mamaia, la telefon:

- Mamă, voi n-aveți de gând să culegeți via aia? Că stă pârloagă pe câmp și-o mănâncă graurii!

- Dar, mamaie, asta nu era treaba lui Gigel? – încerc eu o diversiune, doar-doar m-oi sustrage unei acțiuni care nu mă interesa de fel.

Între cele două surori, Gigel este singurul fiu al mamaiei și, ca unică descendență a liniei bărbătești, feblețea ei, dintotdeauna. Orice i-ai face, oricât te-ai ocupa de ea, de sănătatea și bunăstarea ei, tot Gigel rămâne favoritul tradițional. Trebuie să înțeleg... Asta-i... el e fiul, eu... ginerele.

- Păi, a zis că anu’ ăsta s-o culegeți voi, că s-a săturat s-o tot muncească doar el!...

Era clar: „voi”, adică... noi, clanul liniei feminine...

Cum să-i convocăm pe toți la o activitate care nu interesa pe nimeni?! O groază de bani cheltuiți pentru drumul până la țară, multă muncă și timp pierdut pentru un vin de slabă calitate. E adevărat, un vin curat, fără adaos de zahăr și conservanți. Dar și expus degradării rapide.

Nu voiam însă să cedez, mai ales că nu ne venea să credem că fratele soției renunțase dintr-odată la această îndeletnicire de toamnă, de care obișnuia să se ocupe de unul singur :

- Mai lasă-ne un pic, mamaie, să mai vorbim și noi diseară cu Gigel, să vedem ce spune.

- Ce să mai vorbiți cu el, mamă, că trece timpul și intră graurii în vie!...

- Și ce, mamaie, graurii ăia, nu trebuie să trăiască și ei? – ripostai cu năduf, dar încercând, în același timp, să mai îndulcesc oful bătrânei.

- ... Asta dacă nu cumva i-au cules alții! – încercă mamaia să-și încheie „apoteotic” expunerea argumentelor îngrijorătoare.

Da΄ nici eu mă dau bătut:

- Cine să-ți fure din vie, mamaie? Și ce, câțiva struguri ca vai de ei? Și-apoi, din ce-am cunoscut eu, doar oameni cumsecade sunt în sat la matale!

- Of, mi-a ieșit și glicemia mare azi, de atâta supărare!

Gata, bătrâna a trecut la alt nivel: șantajul sentimental, care însă, cum-necum, i-a ieșit: în nici 24 de ore, ne-am trezit, toți, la țară și... am ieșit pe câmp. La cules de vie. Toți, adică: soția cu cei trei copii ai săi plus sora ei mai mică și... eu. Șase rânduri de „producătoare”, la șase persoane, nu era mare scofală. Munca de „după” mă îngrijora pe mine: căratul sacilor la căruță, aducerea lor în curtea bătrânei, trecerea strugurilor printr-o sită deasă (că zdrobitor nu are nimeni prin zonă), tragerea mustului de pe boască și pregătirea lui pentru fiert. Acțiuni cunoscute și necunoscute de mine, drumuri, efort și... bani cheltuiți. Muncă multă, multă mizerie, transpirație, lipsă de entuziasm și, la final, câteva deca de vin. Dar și o mamaie mulțumită. Acum, dacă mă detașez de condiționările proprii, o înțeleg: acțiunea aceasta face parte din fibra ei naturală, țărănească, care-i impune să-și cultive pământul și să-i culeagă roadele. Pământ, muncit, respectat și iubit, pentru că el îi dă „pâinea cea de toate zilele”... este pământul care – o viață întreagă – le-a asigurat mâncarea și băutura, atât ei și lui Ionel, bărbatul său, cât și celor trei copii, avuți împreună. Prin urmare, ignorarea importanței pământului în viața satului și lăsarea lui de izbeliște nu poate fi acceptată în niciun fel, pentru că ar semăna cu o trădare a tradițiilor, a neamului, a locului de baștină. Și asta nu se face!

Privit dintr-o altă perspectivă, via reprezintă ultima legătură a bătrânei cu trecutul, un trecut, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, trăit aici, în bătătura casei, ridicată de ea și bărbatul ei – „la tinerețe” – din lut (iar pământ!) și paie, casă în care și-a născut și crescut copiii. Iar acum, să vadă mustul în butoi, toamnă de toamnă, parcă-i justifică ultimii ani de viață și-i permite să mai verse, pe furiș, câte-o lacrimă de fericire efemeră.

C-adusei vorba de casă, mi se confesa, uneori, octogenara:

Când ne-am luat, nu aveam de niciunele, nu ne-a dat nimeni niciun capăt de ață. Nici părinții, nici socrii. Am luat-o de jos, mamă! Ca s-avem unde sta și noi, ne-am construit, la început, o cămăruță, acolo unde e fântâna. Din paie și lut frământat cu picioarele astea goale. Ionel căra pământul cu roaba, eu turnam apa și-l amestecam cu paie... De dimineață până noaptea târziu roboteam s-o ridicăm. Cât am muncit!...

Bătrâna, căzută pe gânduri, și-a vârât, dintr-un reflex pe care i-l știam, o șuviță rebelă sub batic. A continuat, apoi:

O masă și două scaune, un pat, o strachină și două linguri... ăsta a fost tot mobilierul. Când am văzut odaia gata și-am intrat pentru prima oară în ea, mi s-a părut c-am intrat într-un palat! Ieșeam mereu afară s-o admir – nimeni nu mai avea palat ca al meu!

...

S-a-ntâmplat să fie o zi frumoasă de mijloc de septembrie, însorită, dar nu încinsă. Cu găleți, saci de plastic și două bidoane cu apă după noi, fetele dotate și cu mănuși din cauciuc, am plecat la vie. Cu mașina! De fapt, cu cele două mașini – deloc, agricole – în care se bulucise populația succesorală a primei dintre cele două fete, născute de tânăra „mamaie” și... o bicicletă, fiindcă sora nevesti-mii, care a rămas în satul natal, avea să apară, ceva mai târziu, pe un astfel de vehicul.

- Adi – a apelat soția la ginerele ei, sosit și el în sat la părinți, să-i ajute la cules – când terminăm, vii tu, mamă, cu căruța, să iei sacii?

- Da, mamă, dai un telefon și vin imediat – i-a răspuns acesta, îndatoritor și respectuos.

Treaba cea mai dificilă s-a dovedit a fi găsitul viei. Neparticipând decât rareori la lucrările specifice, nimeni nu știa exact locul în care se găsea „producătoarea” mamaiei. Cândva, exista un nuc la capătul locului, un nuc falnic, știut de toți, a cărui umbră bogată furniza răcoarea atât de dorită atunci când arșița soarelui te lovea în moalele capului. Între timp, nu se știe ce român a găsit de cuviință să-i curme viața și să-l folosească pentru făcut focul iarna sau, într-un caz mai fericit, pentru făcut un gard, fabricat vreo mobilă... cum i-o fi fost soarta lui de copac.

Parcelele de porumb cules alternau cu viile, deja, culese de sătenii gospodari. Niciun bob de porumb, niciun bob de strugure pe câmp. Peste tot, același peisaj: și-‘nainte, și-’napoi, și la stânga, și la dreapta, coceni de porumb gălbejiți de soare și încă neadunați de pe câmp și butuci de vie cu frunzele căzute după ce și-au împlinit destinul. Dacă s-a dus nucul, s-a dus și reperul care putea orienta viticultorii de ocazie. Se mai puteau baza doar pe amintiri și pe ceva intuiție. În rest... pe cine să-ntrebi când toți țăranii își terminaseră treaba pe câmp și se ocupau de mustuit prin curțile lor?

La un moment dat, soția, împreună cu fiica și cu cei doi fii, s-au îndepărtat, căutând locul după niște semne doar de ei știute și reîmprospătate prin  consultări ad-hoc.

- Mamă, îmi amintesc că era un șanț la marginea locului – spuse fiul cel mic.

- Da, mamă, și cele două rânduri de lângă șanț erau de „1001” – fu de acord soția și întărind spusele fiului printr-o nouă informație.

- Da, și eu îmi amintesc de șanț – cofirmă și cel mare. Pe-aici ar trebui să fie, prin zona asta.

- Dar unde e, unde e? – se necăji și fiica.

S-au îndepărtat căutând, necăjindu-se și glumind. Eu am rămas în urmă, lângă grămada de lucruri, reper în locul nucului, un om destul de înalt, cu părul alb, pe-un câmp încă îmbrăcat de vegetație, dar dezgolit de roade. Era liniște și afară, și-n interior. Fără să-mi dau seama, am intrat într-o stare meditativă, de pace și bucurie, relevându-mi, ca prin farmec, o frumusețe aparte... Atunci, asemenea unui pictor impresionist, am văzut esența unui tablou plin de lumină, culoare și suflet: o mamă cu cei trei copii, vorbind și râzând, mângâiați de-un soare blând, flecărind ca pe vremuri, înainte de-a apuca, fiecare, pe drumul stabilit de destin. Nu la vreo petrecere – nuntă sau botez în familie – ci undeva pe un câmp, în satul natal, satul originii lor, căutând împreună via, ca pe o legătură comună, strămoșească. O regăsire de-o clipă, plină de substanță. Dar și de formă, pentru ochii „pictorului”. N-au găsit via – s-au regăsit pe ei înșiși!

- Dragilor, cred c-am găsit eu locul – le-am strigat din mijlocul viei în care mă găseam.

Asta trebuia să fie! Șase rânduri și, la margine, șanțul.

Doar că strugurii... nu prea mai erau!

- Ai găsit-o? – mă-ntrebă soția.

- Ia uitați-vă și voi, cred că asta e.

- Da, asta este! – confirmă și cel mic.

- Uite șanțul! – strigă cel mare.

- Uite și măceșii de la margine! – întări fata convingerea generală, după o nouă descoperire.

- Ați reușit să găsiți via? – apăru și sora soției ținându-și bicicleta de coarne.

- Am găsit-o, surioară, dar ce folos? Strugurii... i-au mâncat graurii.

- Așa se-ntâmplă, dădică, după ce toată lumea culege, dacă mai rămâne vreun lot stingher, se-abat graurii și îl termină imediat!

Din fericire, bucuria regăsirii de sine a depășit cu mult dezamăgirea pierderii „producției de vin” din toamna aceasta.

Recolta de struguri a mamaiei

- Eu am găsit, totuși, câteva boabe de struguri... i-am cules pentru mamaia... măcar să-i guste – spuse, făcând „haz de necaz”, băiatul cel mic (la rându-i, „tată de familie”), care ne arătă, râzând, găleata din plastic pe fundul căreia se puteau zări vreo trei ciorchini de struguri cu câteva boabe răzlețe pe ei.

- Hai, mai bine să facem un grătar, că mi s-a făcut o foame...

- După atâta muncă...

- Da, copii... un grătar meseriaș, confecționat de unchiul vostru, nea Gigel! Culmea e că o să-i facem noi safteaua... nu graurii, cum s-ar cuveni...

Cele două mașini, o bicicletă îndesată, pe jumătate, într-un portbagaj – cu o roată, atârnând pe-afară – au întors pe câmpul părăginit și s-au îndreptat spre casa bătrânească. Hârtoape, ca pe câmp și-un praf...

Via mamaiei de la țară a îmbătrânit... Să-și fi spus ultimul cuvânt? Cine știe? Vom vedea la anul că... anu’ ăsta, nu s-a făcut vinul...

În bătătura mamaiei, grătarul lui Gigel se înroșise triumfător... Deh!

(Publicat în revista Boem@, nr. 116 (octombrie 2018)  http://www.boema.inforapart.ro/

DESPRE FEMEI

Imagine luată de pe net. Lucrare semnată: Pino

Fiecare dintre noi, specia aceasta a oamenilor ce ne credem puternici, deștepți, frumoși  și... nemuritori (când atingem apogeul acestor calități, pe la tinerețe), suntem născuți de o femeie, de mama noastră, în dureri neîncercate vreodată de vreun bărbat. Din toată treaba asta, cea a creației, bărbatul (soțul, iubitul, amantul) se alege doar cu plăcerea (nu insist cu descrierea, nu face parte din tema zilei).

Credeți cumva că, vreodată, vreo mamă responsabilă și-a urât bebelușul, după ce i-a dat viață, din cauza chinurilor suferite la naștere? N-am auzit niciodată de un astfel de caz. De ce? Pentru că, în gena mamei stă scris (cine, unde a scris?! Sunt ceva supoziții și demonstrații pe tema aceasta) să dea naștere vieții și s-o ocrotească, să îngrijească, să sufere, să plângă, să iubească, până la sacrificiul suprem, dacă este necesar dar... niciodată să urască! Doar iubirea îi este specifică mamei responsabile.

Fac ce fac și revin la tagma noastră, a bărbaților: din fericire, după dificilul moment al nașterii, ne revin și nouă sarcini – cele de tați, bunici, frați, unchi – de care ne dăm silința să ne achităm cu o vioiciune masculină caracteristică – ce să-i faci: ego-ul celor „tari”!

Femeia-mamă este ofertantă și capabilă de multe sacrificii personale. Lăsând deoparte momentul actului creator, după ce devine conștientă de maternitate, viitoarea mamă își intră treptat în rol, renunțând la unele plăceri, mai mult sau mai puțin vinovate, de dragul ființei căreia urmează să-i dea viață. Nu doar trupul i se modifică, ci, fără să-și dea seama, și conștiința-i urmează o cale ascendentă căci... va deveni MAMĂ!

Unei femei însărcinate îi crește burta – ohhh! Și când ajunge prin luna a opta sau a noua... e chiar caraghioasă cu umflătura aia de dinainte. Ce mi-e nasul lui Tănase, ce mi-e burta femeii gravide! E urâtă, e dizgrațioasă!...

Oare? Chiar credeți că maternitatea urâțește? Oh, nu! Nu gândiți cu suficiență, luându-vă după niște aparențe ce țin, de fapt, de legile naturii! Și mamele noastre au fost însărcinate cu noi și... îndrăzniți să gândiți că au fost urâte, dizgrațioase?

Nu, maternitatea înnobilează femeia ce-și împlinește destinul. Uitați-vă la lumina din ochii femeii însărcinate, viitoarea mamă. Cu câtă mândrie își poartă ea burtica prin lume și se fălește: Vedeți, oameni buni, aici, în trupul acesta al meu se află iubitul copilaș ce atât mi l-am dorit, odorul meu, viitorul cetățean al planetei Pământ! El ne va duce mai departe stirpea: a mea, a neamului, a nației și a speciei noastre. Ei, nu chiar ăstea ar fi laudele mămicii – sentimentele ei sunt mult mai prozaice – dar mai fabulez și eu, de dragul scrisului și dintr-un impuls sentimental pentru planetă și populația sa gânditoare.

Îmi amintesc de ziua în care mi s-a născut fetița. M-am dus într-un suflet la maternitate, imediat după ce am fost anunțat că am devenit tată, înarmat cu o sticlă de suc natural din portocale, proaspăt stoarse, cu propriile mâini. Și, când a apărut soția la fereastră... parcă mi-a s-a prezentat Însăși Maica Domnului din icoană, așa lumină avea pe chip, iar aura ce-i încadra fața... era de o frumusețe angelică!

Această imagine-minune m-a urmărit (în sensul cel mai bun, bineînțeles) toată viața și am fost atent, de câte ori am avut posibilitatea, la frumusețea tinerelor mame. Am putut să-mi dau seama că aceasta este o caracteristică a maternității.

Da, Creatorul le-a hărăzit pe femei să asigure perpetuarea speciei, le-a înarmat cu răbdare, tenacitate și spirit de sacrificiu, noblețe sufletească și iubire, multă, foarte multă iubire.

Femeile nu sunt numai mame. Înainte de toate ele sunt fiice, apoi soții și mai apoi, urmând ordinea firească a lucrurilor, devin mame. Într-un final (partea ultimă a vieții), pot trăi și bucuria de a se juca cu nepoții. Femeia-bunică nu pierde nimic din calitățile mămicii de odinioară ci, din contră, atenția pentru nepoți, iubirea și grija parcă sunt amplificate de înțelepciunea vârstei.

În India este cunoscută o foarte frumoasă epopee, Ramayana. (Ramayana a fost tradusă și în limba română dar, din păcate, a fost acceptată doar ca o poveste frumoasă, exotică și cu persoane fabuloase, nereținându-se subtilul învățăturilor transmise pe această cale.) Personajele principale ale epopeii sunt prințul Shri Rama și soția sa, prințesa Shri Sita. Cu toate greutățile unei vieți pline de privațiuni, Shri Sita dă dovadă, pe parcursul întregii narațiuni, de ceea ce înseamnă să fii fiică perfectă, soție perfectă, soră perfectă, cumnată perfectă și, nu în ultimul rând, regină perfectă (spre final, prințesa ajunge regină, alături de regele Shri Rama). Aceleași calități le demonstrează și Shri Rama, la care se adaugă curajul, vitejia, lupta cu demonii și nedreptățile... dar nu despre bărbați este vorba aici. Doar că cei doi sunt adevărate modele de ceea ce trebuie să fie un bărbat și ceea ce trebuie să fie o femeie, atât în viața de cuplu, cât și în relația cu societatea.

De ce am adus vorba depre epopeea Ramayana? Deoarece, cu oarecari regrete am observat că, în ziua de azi, femeile au tendința de a se îndepărta de modelul fixat de Creator, atunci când a creat femeia și i-a oferit miracolul nașterii unei noi vieți, iar bărbatului i-a stabilit, ca primă sarcină, protecția și întreținerea familiei.

Femeia de azi nu mai este satisfăcută de statutul ei primordial, acela de soție și mamă, dezvoltând o tendință tot mai periculoasă de îndepărtare de la matricea universală. În virtutea interpretării strâmbe a politicii de egalitate a femeii cu bărbatul, femeia vrea să fie constructor, vrea economist, director de mari consorții, ascensionează culmile munților, explorează adâncurile și cosmosul... Nu doresc să insinuez că femeia ar fi inferioară, din vreun punct de vedere, bărbatului, nu, Doamne ferește! Doar că, preluând din atribuțiile bărbatului, ea își neglijează rolul primordial: acela de a da viață, de a deveni mamă!

Nu neg: societatea asta nebună care, parcă, involuează de la o epocă la alta, a îndepărtat-o pe femeie de la menirea-i primordială. Constrângerile vieții au forțat-o să-și caute și ea un loc de muncă, uneori dând din coate (exprimare eufemistică – s-ar putea formula și mai rău de atât) și ocupând locurile, altădată, rezervate bărbaților. Așa, femeia-mamă a devenit și femeie-eroină deoarece, atribuțiilor standard – cele legate de casă, masă, îngrijire bărbat, creștere copii... – a adăugat altele noi – asigurarea resurselor financiare necesare familiei –  știrbind din apanajul masculin. Și dacă tot a ajuns pe post, de ce să nu și performeze? Doar sunt egale bărbaților! Astfel, pornind de la o cerință de asigurare a minimei subzistențe pentru propria familie, a ajuns la dorința (chiar ambiția – ce, ea este mai proastă?!)  de a performa în noua activitate și mai apoi... a ajuns să acorde prioritate noii ocupații. Familia, copiii pot să mai aștepte – cariera, înainte de toate! – gândește și-și planifică viața femeia modernă.

Eu rămân la ideea că societatea este bolnavă și ar trebui tratată. Iar femeia – care, da, este egală bărbaților din punct de vedere al inteligenței (uneori chiar îi depășește, datorită intuiției proprie doar ei)! – să acorde prioritate menirii ei primordiale: maternitatea. Și să nu-și neglijeze calitățile caracteristice: să rămână caldă, iubitoare, tandră, iertătoare, bună soție, bună mamă, bună gospodină, să asigure armonia căminului conjugal... Ar fi pace în lume, căci pacea căminului i-ar cuminți și bărbatului pornirile războinice.

Cine să se mai războiască cu cine, dacă toți bărbații sunt învăluiți de pacea și iubirea căminelor lor? Eh, sunt și eu un visător!...

Mama mea a fost femeie, soția mea este femeie, fiica mea este femeie – Doamne, îți mulțumesc pentru această minune: FEMEIA!   

La mulți ani, dragi femei!

                                              (Publicat în revista „Boema”, nr. 97 (martie, 2017)