luni, 6 februarie 2017

MESAJ CĂTRE ULTIMUL OM DE PE PĂMÂNT


Prietenul meu de dincolo de oameni, poetul și criticul Ionuț Caragea, mi-a semnalat în urmă cu două zile apariția ultimului său volum de versuri: Mesaj către ultimul om de pe Pământ.

http://ionutcaragea.ro/poezie_files/mesaj.htm

În primul rând, mi-a atras atenția titlul volumului care, pot spune că m-a șocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a așezării poetului în raport cu lumea, cu creația, o viziune cel puțin interesantă.
Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se așează în ambele ipostaze și are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-și spună sieși, poetul? La ce energii se și ne conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaților?

Am început să citesc. Și, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui și m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar așa poate fi citit omul și înțeleasă poezia lui. Cât de mult mi-aș dori să văd și eu la fel de bine!

un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
și va spune
îți mulțumesc ție
poet al unei generații de orbi
că n-ai renuțat
să visezi la nemurire...
(Poemul meu de azi)

dar dacă mesajul meu 
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt,un răgaz de respirație divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?
(Mesaj către ultimul om de pe Pământ)

Îmi este greu să fac comentarii. Nu am calitatea. Eu, muritorul, sunt aici - Poetul este Acolo! De ce folosesc majuscula? Deoarece, cu siguranță, Creatorul nu regretă harul ce i-a dăruit. Probabil că, atunci când, pentru a-i da viață și a suflat asupră-i, i-a grăit astfel:
 - Omule, ție îți dau harul vorbelor meșteșugite - aștept să Mă surprinzi!
Dumnezeu a tăcut. Cerul s-a deschis și s-a închis la loc. Pe o rază invizibilă de lumină harul a coborât în trupul potrivit și... s-a născut Poetul. Om din trup de om, cu plânsetele de rigoare.
Cum și-a folosit harul Poetul, putem să ne dăm seama aplecându-ne asupra volumului de față. A acestuia și a tuturor celorlalte opere oferite Hărăzitorului până acum. Trebuie să recunoaștem: datoria este mare!
Acum, sincer să fiu, nu pot să enunț eu, un anonim, cât de înaltă este ștacheta Omniprezentului. Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul și-a dat seama de cât de nobila îi este vița, are clare reperele estetice și, adeseori, dialoghează direct și cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit.
În dialogul dintre ultimul și penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulțime - martori muți - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaște Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Și mai îndrăznesc o afirmație: se simte permanent prezența Tatălui.
Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor și angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele.
Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal.

Poemul meu de azi

şi această zi va trece
o zi ca oricare alta în care
poate cel mai bun lucru
a fost un poem despre viaţă
pe care l-am scris în ciuda
tuturor previziunilor sumbre
despre timp şi distrugere

un poem ca un cântec suav
lângă zidurile cetăţii adormite
transmis din generaţie în generaţie
de copacii bătrâni
prin foşnetul frunzelor

un poem ca un râu
obosit de atâta goană prin defileuri carstice
odihnindu-se sub pletoasele sălcii
care-i spun, printre lacrimi
povestea lor tristă de sfânta sărbătoare
când le-au fost rupte crengile

un poem ca un soare
care se ascunde după turla bisericii
când pot privi oraşul în toată
splendoarea sa

un poem ca un Dumnezeu
care scoate stelele din jobenul nopţii
cu mâna lui nevăzută
şi le aruncă în calea dorinţelor mele
iar eu nu mai trebuie să sufăr
de blând-ucigătoarea plictiseală

un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
şi va spune
îţi mulţumesc ţie
poet al unei generaţii de orbi
că n-ai renunţat
să visezi la nemurire
îţi mulţumesc că ai fost
atât de legat de viaţă
prin cuvânt
şi în tăcerea ta
când alţii profanau
templele sacre ale sufletului
ai scris poeme de iubire
îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat
să mă prăbuşesc în mine
şi mi-ai dat puterea să înfrunt
cu pieptul dezgolit
şi pletele în vânt


a p o c a l i p s a

Mesaj către ultimul om de pe Pământ

aş vrea să trăiesc atâta cât
să ajung penultimul om de pe Pământ
şi să-l salvez de la gândul
ispititor al nimicniciei
pe ultimul om de pe Pământ
să-i citesc din cărţile mele de poezie
tot ce alţii nu au vrut să audă

dar dacă eu sunt şi ultimul
şi penultimul om de pe Pământ
iar pace veşnică nu va fi până când
unul dintre noi nu-l va convinge
pe celălalt că există
sau că nu există
nemurire?

dar dacă mesajul meu
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt, un răgaz de respiraţie divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?

Diamante

pe scoarţa mea cerebrală
Dumnezeu a sădit gândurile
care au devenit cuvinte
dar câteva gânduri
au căzut în adâncul
circumvoluţiilor

sub greutatea
celorlalte cuvinte
şi a durerilor zilnice
au devenit diamante
pe care le extrag
cu forcepsul
inspiraţiei

Ultimul poem face lumină. Poetul, ultimul om de pe Pământ,  își asumă misiunea (autorizat fiind) reprezentării tuturor confraților, frați cu toții/întru iubire/sacrificați/ca orice oștire/care se luptă până la moarte/pentru veșnicia lor/dintr-o carte.
Cartea vieții, un fel de Biblie a poeților, ceva atât de sfânt, încât poți jura cu mâna pe ea, este cartea cu care Poetul se va prezenta în fața Judecătorului (Cel ce i-a dăruit harul) dacă, bineînțeles, va scăpa de infern și de câini. De infern... ține de Poet: va scăpa, dacă nu are scrijelate semne prea adânci pe răbojul greșelilor. Cu câinii e mai greu. Sunt prea mulți.

Cartea vieţii

nu te cunosc
nu te-am văzut niciodată
dar versul tău
îmi readuce în inimă
lumea toată

chiar dacă sunt
ultimul om de pe Pământ
îmi amintesc acum orice cuvânt
pe care înaintaşii l-au spus
precum le-a fost
dictat de sus

fraţi cu toţii
întru iubire
sacrificaţi
ca orice oştire
care se luptă până la moarte
pentru veşnicia lor
dintr-o carte

cartea aceasta
o voi ţine în mâini
dacă voi scăpa de infern

şi de câini

Volumul a apărut la Editura Fides din Iași, 2017, cu o prefață semnată de Maria-Ana Tupan.