marți, 26 noiembrie 2019

Nostalgii viciate - lansare de carte


Marți, 10 decembrie 2019, va avea loc la Muzeul Brăilei „Carol I”secția „Etnografie”, începând cu ora 17.00, lansarea cărții Nostalgii viciate, carte apărută sub sigla Editurii PIM din Iași.

Prezintă: Adelina Pop și Valentin Popa.

Adelina Pop a avut amabilitatea de a mă sprijini (și îndruma) în acest proiect, realizând și o primă notă critică, cuprinsă la începutul volumului.

Florin Meșca este un prozator a cărui natură – sinceră, destinsă, lipsită de inhibiții – conferă scrierilor sale agreabilitate și suplețe. A publicat, deja, trei volume: două de proză scurtă (Am fost și eu revoluționar!, 2011; Nevăzutele cărări, 2013 și un roman (Marea visăreală, 2015), toate, cu tentă biografistă.
Nostalgii viciate, al doilea roman al scriitorului Florin Meșca, este o ficțiune bazată pe întâmplările trăite de Alexandru – un tânăr romantic, cu o doză acceptabilă de naivitate, suprapusă firii sale deschise – care încearcă să-și sincronizeze pulsul cu noile condiții ale anilor nouăzeci.
Autorul conturează, prin personajul ales, un arhetip al românului „de masă” din perioada post-decembristă, când mai toți tinerii își imaginau viața ca pe un expandat al modelului occidental, pe care cei mai mulți îl cunoșteau din surse indirecte.
Ca urmare, Occidentul, așa cum era perceput de majoritatea est-europenilor, nu putea să ofere altceva decât beneficii virtuale.
Din acest imaginar periferic s-a născut și alunecoasa iluzie a grandorii, motorul primelor căutări în și de sine, dar și intrigă subiacentă.
Opus „omului nou comunist”, apărut sub presiunea politicilor staliniste (în fapt, ființă a capitulării, anulată în dimensiunea sa fundamental-umană), Alexandru este un bruion al „omului nou democratic”, din prima fază a tranziției, un „om” revanșard, întreprinzător, bref, un produs legitim al luptei împotriva unui sistem tarat. Doar că în tipologia acestui caracter se regăsesc și reziduurile opozitei sale descendențe, așadar, tiparul mobilizat, în volumul de față, este un hibrid.
Ca atare, eroul cărții se va manifesta conform luxațiilor de înțelegere, aferente procesului de transformare: o situație complexă, plină de capcane, în care fusese aruncată societatea românească după „bumul” răsturnării de regim. Sub umbrela confuză a liberalizării, inventivitatea de adâncime a românului – intens-cenzurată, în comunism – s-a redefinit în termenii capitalismului primitiv, astfel că cei dintâi pași în universul independeței personale s-au lovit de un amestec masiv de conținuturi, greu de gestionat.
Evident că Alexandru a fost atras în turbionul amețitor al schimbării și, chiar dacă, la nivel intuitiv, știa că așteptările îi excedau șansele, în exaltatul climat al tinerei democrații nu prea contau primejdiile pulverizării, așa că a ignorat spațiul ocult al teatrului de acțiune și a „jucat” imprudent.
Consecutiv, eșecurile s-au mutat în suferință, suferința în reflecție, iar reflecția îl va conduce către soluția cunoașterii de sine, cea mai importantă condiție a existenței.
Descinderea în scena agitată a „reformei”, în esență, a relansării individuale, este relatată în registre diferite – grav, ironic, umoristic etc. – actantul principal, Alexandru, fiind perfect capacitat de autor să răspundă tuturor exigențelor tonale, cerute de  nivelurile diegezei.

                                                                                                                         A.S. Pop

joi, 21 noiembrie 2019

ZEIȚELE DIN RHODOS



Plaja Ladiko, dintre toate cele prin care se oprise, i se părea cea mai… ofertantă… cam așa… nu-i venea în minte ceva mai poetic. Deh, era inginer, nu aed… dacă se gândea mai bine, tot un fel de ingineri trebuie să fi fost și olimpienii care făuriseră asemenea cotloane divine.
Câtă frumusețe, ce peisaj, îi părea absolut spectaculos… un spectaculos născut din combinația uimitoare de substanțe și culori… mai întâi stâncile, care împrejmuiau golfulețul, apoi vegetația, o vegetație răsărită din te miri ce, aproape din nimic, doar din piatră, nisip și… multă uscăciune, la care soarele torid – în cea mai mare parte a anului – lucra cu o înciudată febrilitate. Martori ai lucrării sale înflăcărate, câteva smocuri vlăguite de vegetație măruntă… în rest, dacă își oprea privirile asupra leandrilor în floare, a măslinilor încărcați de rod sau a imenșilor cactuși cu frunzele lor cărnoase, optimismul nu avea cum să nu-și facă loc în gândirea lui de viețuitor al zonei temperate. Și peste tot acest melanj de culori mineralo-vegetale, ca un accent de eternitate, albastrul intens al apelor strânse între brațele golfului care adăpostea și cele două plaje: Ladiko, preferata lui și, vizavi, o alta, mai fițoasă… mai hollywoodiană, chiar… fusese botezată, după numele actorului american, adulat de localnici, grație memorabilului său rol, Zorba Grecul:  plaja… „Anthony Quinn”.
Pe luciul apei se legănau siluetele a două veliere albe de pe care săreau în mare, într-o zgomotoasă hârjoană veselă, fete și băieți.
Umbrelele albastre și albe de pe cele două plaje completau, într-un artificiu blând, paleta de culori… mai era ceva… un amănunt care aducea un plus de magie acelui spațiu:  dacă în oraș intensitatea vântului era deranjantă, aici, la nivelul coborât al golfului, Eol nu prea se avânta; probabil, era sub nivelul său zeiesc; când și când, o plăcută adiere… discret... melancolic… în fine, cât să nu crăpi de cald…
Alex stătea doar cu gleznele în apă și urmărea absent, poate chiar într-o ușoară stare meditativă, bălăceala unor copii… de ce îl apucase nostalgia până la glezne, în zbieretele triumfale ale puzderiei infantile, nu se știe… Căldărușe, nisip, mingi, colăcei, aripioare gonflate pentru primele încercări de înot, stropi, râsete cristaline sau plânsete, dispoziții schimbătoare, strigăte în… multe limbi necunoscute… o babilonie vitalistă și deloc, intimidantă… Acolo, în amestecul acela de bucurii simple, cum spun reclamele la mici sau muștar, nu-i păsa… pentru fericirea de pe chipul copiilor nu-i trebuia traducător. Ce bine!
- Doughnuts, doughnuts! – striga, periodic, un nene bărbos care bătea plaja dintr-un capăt în celălalt.
Așa să fie! – gândea Alex, distrat… Deodată, se dumiri de ce îl apucase reveria… era, mai psihi-zis, pregătirea inconștientă a unei așteptări… asta trebuie să fi fost! Se trezi când privirile îi fură atrase, subit, de o apariție – pentru el, inedită, pentru alții, insolită – pe scurt, o imagine tulburătoare… mitică… o nimfă… unii puteau să spună că nu era decât o tânără, fără nicio inhibiție, care defila, pe jumătate goală… El, Alex, vedea o zeitate, care se îndrepta agale spre apă, parcă întru provocarea lui Hellios sau Apollo sau chiar Alex… ori în ciuda lor… mai degrabă, în ciuda lor, de vreme ce se abandonase mărilor și, implicit, unui alt simbol alfa al bătrânei Elade: Poseidon.
Ce minunăție, ce corp, ce sâni… perfecțiunea, întruchipată! – nu-și putu abține Alex, remarca, situându-se, după mintea lui prudentă, nu de partea frivolă a gândirii, ci de cea estetică, cea care a dat lumii marile capodopere plastice, unanim, recunoscute. Ei, bine, da, așa mai merge, doar nu era de capul lui… sau era?!... nu, nu era. Instantaneu, și-a adus aminte de cele trei zeițe care îl întâmpinau la intrarea în hotel, în dreptul cărora poposea mereu câteva clipe, admirându-le, obsesiv (sau, cumva, pe-aproape), perfecțiunea formelor.  
- Iubito, uite-te și tu, cât sunt de frumoase aceste sculpturi! – exclama de fiecare dată, extaziat, dar, mai ales, „estetizat”,  când ajungea în dreptul lor. Uite – continua el, oprindu-se în dreptul piesei centrale, preferata lui (Să fie Afrodita?) – dacă găsesc așa ceva de vânzare, o cumpăr!  
- Iubitule – i se împotrivea blând, consoarta – ia gândește un pic: ce ar zice nepoții când ar vedea o femeie goală, expusă vederii?
Aoleu! Uitase de nepoți... și ce mai era pe lângă… ani, minte etc….
- Dar este vorba despre artă, iubito, de frumusețea corpului omenesc! – își mai încerca el, o șansă.
- Da, dar pentru copii este o femeie goală și, știi cum zice nepoțica: E rușine, buni!
Asta era. Trebuia să-i fie rușine… dar nu-i era… cel puțin, nu simțea nicio jenă, holbându-se, așa, doar în gând, la micuța nereidă… micuță, ce-i drept… ca ani… în rest… ce să mai spui… totuși, avea dreptate, nevastă-sa… treptele „devenirii” au măsuri diferite… perfidele legi ale ascensiunii… acea ascensiune care te amețește și, dacă nu stai bine cu echilibrul, te prăbușești… nu, nici în gând, nu-și permitea să se clatine… nu, hotărât, nu. Ce dacă tânăra „Afrodită” își scălda trupul în marea transparentă, săltându-și sânii când deasupra, când sub nivelul apei, doar așa… ca o gimnastică nevinovată…  Are aceeași sâni ca ai zeiței de la hotel!… Așadar, artă… estetică și numai estetică… nicio provocare. Clar ca apa în care se scălda dezinhibata.
Se-ntoarse către soție:
- Ai văzut-o pe tânara aceea… topless? Are un bust… statuar, nu?!...
- Într-adevăr – acceptă ea, pe un ton, voit, indiferent – dar tot nu pot să le-nțeleg pe tinerele-astea: când razele soarelui pot fi atât de periculoase, să-ți expui așa sânii… Apoi, parcă pentru a se conforma propriilor principii, mai schimbă o dată poziția șezlongului, în căutarea umbrei, lăsând un „liber” discret reveriilor lui Alex.
Deci, cam așa arătau zeițele din bătrânul Olimp! Păi, cum să nu apară accese de gelozie și să se certe zeii între ei?! Păcat că nu sunt și eu un artist, cât de mărunt, dar cu suficientă forță interioară și har pentru a modela astfel de frumuseți!  Tii, ce vocabular, ce gânduri… demne de toată încrederea, nu?…
A doua zi, cam pe la aceeași oră, avionul care-i aducea din vacanță, ateriză pe Otopeni. Până în țară, avuseseră un zbor liniștit, fără turbulențe. Alex a profitat de condițiile vizibilității, perspectivând, din înaltul cerului, mările și puzderia de insule grecești. Ca bonus, comandantul aeronavei îi mai și anunțase că  urmau sa survoleze Muntele Sfânt Athos. În lipsa plafonului de nori, s-a putut vedea și muntele, dar și câteva construcții care își defineau identitatea printr-un alb pur.
Alex ar fi preferat să zărească Olimpul.
Și-or fi păstrat zeii cei mari domeniul, puterea și frumusețea?– se-ntreba, zâmbind, în timp ce scruta zările – Dar zeițeleCe-or mai fi făcând zeițele-alea marmoreene și pline de nuri? Ehei….
Gata. Pasagerii, politicoși, coborau fără să se precipite, acordând prioritate celor mai… împovărați.
N-au vrut să profite de atu-ul vârstei, așteptând, cuminți, pe locurile lor, să se mai subțieze rândurile. În  fond, rămăseseră… „tineri și neliniștiți”.
- Coborâm și noi, iubitule?
- Coborâm, iubito!
În aceeași clipă, Alex observă o tânără, privindu-l insistent și, culmea!, zâmbindu-i.
- La revedere! – îi spuse aceasta, însoțindu-și salutul de un gest involt al mâinii. 
Bărbatul simți cum sângele îi invadează, întreg trupul, cu o căldură delicată pe care n-o mai simțise de multă vreme.
- La revedere! – răspunse și Alex, siderat.
Era tânăra ale cărei frumuseți… trupești îi provocase, cu o zi în urmă, dilema estetică: femeie sau zeitate?!... ființă trans-mitică?!… o tânără femeie care se scăldase, cu sânii goi, în mare… asemenea unei zeițe… Afrodita din Rhodos! Opera lui tăinuită… Doar că acum era… îmbrăcată.
Plaja Ladiko


                                                                                          (Publicat în revista „Antares”, trim. III, 2019)

luni, 18 noiembrie 2019

NOSTALGII VICIATE - roman în curs de apariție



Curând va ieși de sub tipar „Nostalgii Viciate”, ultimul meu roman în care încerc să redau atmosfera efervescentă de după „Revoluția” din decembrie 1989, efeverscență care i-a cuprins pe toți românii, unii - onești și... naivi, alții - orientați spre marea lovitură, economică și/sau (măcar) politică. De aici și aventurile prin care a trecut Alex, eroul romanului, aventuri care l-au supus pe acesta la diverse încercări ce i-au probat priceperea, curajul, discernământul, onestitatea, loialitatea. Cum a trecut Alex aceste  examene ale vieții... rămâne să constatați singuri citind cartea.

Mai jos, un fragment din carte, fragment în care Alex descoperă, cu nostalgie, vechiul Ibrail.

Centrul vechi!... Centrul vechi, neafectat, ca prin minune, de „binefacerile” modernizării (cu buldozerul) epocii ce tocmai își dăduse obștescul sfârșit, rămăsese așa cum fusese el sistematizat în urmă cu aproape o sută de ani de vrednicul primar Radu Portocală.
Piața Traian. Din Piața Traian, inima vechiului Ibrail, se desprind, aidoma unei roze a vânturilor, pe două direcții, principalele artere ale bătrânei cetăți: nord-sud (Calea Galați și Calea Călărașilor) și est-vest (strada Împăratul Traian ce coboară înspre Dunăre și portul fluvial și strada Eminescu).
Scuarul, loc de întâlnire a îndrăgostiților, adăpostește alte câteva elemente definitorii: statuia lui Traian, fântâna arteziană, ceasul și biserica Sf. Mihail, toate,  monumente de suflet ale „rasei brăilene”, cum numise Iorga locuitorii urbei. Spații verzi, băncuțe, copii și pensionari, porumbei, șotron, politică și fotbal – tihnă provincială. De Crăciun, bradul tradițional. De jur-împrejur, clădiri ce povestesc despre vremuri apuse, pe când oamenii erau înstăriți, iar afacerile erau înfloritoare : Banca Chrissoveloni, Teatrul Rally (azi Maria Filotti), Marele Hotel Francez (Muzeul Brăilei), Tipografia Unirea/Enosis (restaurant), Marele Hotel Hugo (sediul BRD), Banca Italiană (cofetăria Select), Banca Elină (Bancpost).
Strada M. Eminescu din Brăila - vedere spre Piața Traian

Vestul rozei. De o parte și de alta a străzii Eminescu (fostă Regală, fostă Regele Ferdinand I până la 1948 și Republicii, pe timpul comuniștilor), străjuiau, frumos aliniate, case impunătoare, cu etaj, ale căror fațade erau bogat ornamentate, atât cu zidărie, cât și cu feronerie, după gustul potentaților timpurilor trecute și ținând cont de sfatul celor mai buni arhitecți. Monotonia liniei acoperișurilor era spartă, la fiecare patru-cinci clădiri, de prezența câte unui hotel, cinematograf, restaurant, poștă sau grădină de vară. Venind dinspre Piața Traian, pe colțul din dreapta, Teatrul Maria Filotti, cu intrări pe ambele laturi! În fața teatrului, Palatul Lyra. La intersecția cu strada Golești, una dintre primele farmacii ale Brăilei (atunci, Minerva), al cărei act de naștere datează de pe la mijlocul secolului XIX. Mai jos, arena de box.