duminică, 26 ianuarie 2020

IONUȚ CARAGEA, O NOUĂ RECUNOAȘTERE INTERNAȚIONALĂ

Coperta volumului “J'habite la maison aux fenêtres fermées”

Motto: „Nimeni nu e profet în țara sa”


Poetului Ionuț Caragea i-a fost recunoscută din nou valoarea de către confrații francezi, prin atribuirea premiului MOMPEZAT 2019 (vezi Roger Mompezat), de către Societatea Poeților Francezi (Société des Poètes Français), pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”, publicat la Editura Stellamaris din Brest (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/09/jhabite-la-maison-aux-fenetres-fermees.html).

Originalitatea noului volum poate fi intuită încă din start, dacă ne gândim doar la înțelesurile de dincolo de titlu: „Locuiesc în casa cu ferestrele închise”. Două medii, unul limitat de niște pereți reci de beton, celălalt... având ca „limită” doar imensitatea cerului, separate de un perete transparent - fereastra - dar... de netrecut. Ce să fie dincolo? Cum ajung acolo? - pare a se întreba poetul din închistarea spațiului limitat în care se află. Să fie mânat de obișnuitele dorințe pământene sau de chemările altor dimensiuni? Poate... amândouă? Dar... chiar își dorește el să treacă granița? Dacă una din lumile de „dincolo” l-a dezamăgit cîndva și acum preferă „arestul” autoimpus până la o nouă deschidere de „fereastră”? Nu cumva, din inconștient, primește semnalele de alertă asupra unui mediu ostil, mincinos? Doar deschizând toate „ferestrele” volumului, cred c-am putea afla răspunsurile la care a ajuns autorul. Cu siguranță, nu este vorba (doar) de o casă în sens fizic, autorul, fire complexă (poate, complicată, ar sugera unii) fiind, regăsindu-se, de multă vreme, în solitudinea ființei sale spirituale (cealaltă casă).  

Ionuț Caragea, atent cu cititorii săi, a deschis, în mai multe rânduri, câte o „fereastră” spre poemele cuprinse în volum, în varianta originală, cea franceză, dar alăturându-le și varianta din limba maternă. Iată un exemplu:


"Lada de zestre"
eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ
nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
şi-atunci reuşesc să fac
un mic pas înainte
şi tot încerc… şi tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi uşor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aş scoate
lada continuă să fie grea
şi-atunci îmi vine să urlu:
nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?
de ce mai trebuie
să trag după mine
şi lada de zestre
plină cu gânduri?
iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:
şi eu aş vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheaţă ochii
şi nu mai pot să respir
tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

"Le trousseau"
je traîne après moi une ombre
un trousseau débordant de pensées
venues du monde où je vivais
avant que je m’incarne
le vol m’est impossible
car le trousseau pèse lourd
tout ce que je peux faire c’est enlever
une par une les pensées
qui deviennent mots
ainsi j’arrive à avancer
un pas, un petit pas à la fois
je m’efforce encore et encore
pour enlever toutes mes pensées
que je sois léger tel un oiseau
toutefois le trousseau reste pesant
et je crie d’impuissance:
n’était-ce assez d’être Sisyphe
poussant son coeur
en haut de la colline ?
pourquoi faut-il encore traîner
ce trousseau débordant de pensées ?
dans sa langue
l’oiseau me répond :
comme j’aimerais moi aussi
être un ange !
mais quand mes ailes
me portent trop haut
hélas, je perds mes plumes
mes yeux se font de glace
et je perds mon souffle
pendant que toi au moins
tu peux écrire de mes plumes
toi au moins tu peux voir
au-delà des nuages…

Câteva idei se extrag din acest poem. În primul rând, „transcendența”, de care este conștient: 

eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ

Intră și „lada de zestre” („umbra”) în simbolistica transcendenței: înzestrarea cu care a fost trimis. E dornic de zbor (spiritual vorbind), dar „lada de zestre”, plină de gânduri ce se cer a fi trasformate în cuvinte... îi taie din avânt. Tinde spre perfecțiune:

nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?


Pasărea, creația pentru care zborul nu are secrete, îl invidiază:

tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

„Tu poți, cel puțin, să vezi/dincolo de nori...” Da, așa îl percep și eu pe Ionuț Caragea: ca „văzând dincolo de nori”.

Depășind stadiul întrebărilor asupra misterului „casei cu ferestrele închise”, poetul se desconspiră parțial în poezia „Singurătate”,:
Poetul Ionuț Caragea



nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort și Cerber

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise



și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

În primul rând, nu poți să nu constați lipsa punctuației, ca semn al devălmășiei gândurilor și angoaselor care îl domină pe poet. Care se pare că-l asaltează într-un ritm și o intensitate necontrolabilă, de aici și soluția tehnică aleasă de autor. 
Întrebarea firească care s-ar pune după această observație: mai este stăpânit poetul de aceste metafore sumbre ale vieții? Sau, odată cu scrierea poemului, s-a eliberat? Cred că da, pentru că, scrierea/exprimarea suferințelor sufletești, în general, te eliberează.

Puterea angoaselor îi provoacă poetului o reacție de luptător (nota bene), astfel că poemul debutează cu avertismentul celui care este convins de autenticitatea trăirilor sale și, în același timp, oarecum neînțeles, se închide în propriul cocon („casa cu ferestrele închise”), dând dovadă chiar de agresivitate:  

nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise


Apoi, începe să se explice, să dea tot el răspunsul, răspunsurile, de fapt, printr-o înșiruire de superbe comparații și metafore.  

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

Singurătatea, ca un „șarpe care lenevește cu burta plină” la „focul inimii”. Șarpele (viclean, alunecos, care s-a hrănit - burta plină) lenevește (dar, de fapt, supraveghează) la focul inimii (pasiuni vechi, trădări), gata oricând să „muște”, să rănească din nou.

Apoi: 

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

„Singurătatea”: „continentul negru” (inima „amară”) din mijlocul „oceanului de lacrimi toxice” - ideea este evidentă.

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

Poate cea mai dureroasă comparație: „singurătatea”, asemuită iubirii trădate a „inocentului” de către „muzele de altădată”. Comparația, descifrează, din fericire, și starea stabilă actuală a „inocentului” prin precizia specificării: „muzele de altădată”, aceasta lăsându-ne să înțelegem că, în viața poetului, există, la momentul prezent, o muză, muza de-acum - o muză, cu siguranță, puternică, având în vedere creațiile din ultimii ani ai poetului.

Cât de riscant este să iubești și să nu găsești reciprocitate!

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

Da, în astfel de situații, iubirea poate fi „nebună”, atât de „nebună” încât, adeseori, riscă să ajungă la „azil”, un „azil” în sensul fizic, concret sau... cel găzduit de o inimă rănită.

Grozăvia „singurătății” atinge apogeul atunci când e comparată cu „intrarea din Infern”, unde poetul se regăsește în ambele ipostaze: și a „mortului”, și a celui ce-l vrea intrat pentru totdeauna: „Cerberul”.

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort, și Cerber

Se va smulge poetul din această capcană? Nu ne spune nimic deocamdată.

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

După ce ne avertizează că cineva din afara „casei cu ferestrele închise” nu are cum să înțeleagă „singurătatea”, în ultimele versuri apare fanta de lumină:

și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

Da, poetul Ionuț Caragea, putem fi siguri că a devenit „stăpânul cuvântului”!

Poetul Ionuț Caragea și subsemnatul la Oradea, pe unul din
podurile ce traversează Crișul Repede
Scurt istoric autobiografic în încercarea nevinovată de a mă împărtăși din „lumina” premiantului: 
Despre scriitor am aflat absolut întâmplător în urmă cu câțiva ani când, în căsuța poștală electronică, mi-a intrat un mesaj în care eram anunțat de o nouă apariție editorială, un volum autobiografic al celui ce semna cu numele de... Ionuț Caragea. Întrucât expeditorul a fost darnic și mi-a permis să citesc paragrafe vaste din carte, am putut să-mi dau seama că mi s-a revelat un scriitor autentic, unul al cărui filon creator este caracterizat de multe, de foarte multe carate. Entuziasmat, i-am scris. Dar aceasta este o altă poveste. 






Povestea de azi, o poveste adevărată, este despre un poet valoros - Ionuț Caragea - care a primit o nouă recunoaștere internațională: Premiul MOMPEZAT pentru poezie pe 2019, premiu oferit de Societatea Poeților Francezi pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”.

Important: pe lista câștigătorilor se mai află o scriitoare română, Sonia Elvireanu, care a fost premiată pentru volumul „Le Souffle du Ciel”. 

Calde și sincere felicitări, Ionuț Caragea!

Calde felicitări tuturor laureaților!


(Apărut în revista „Luceafărul” din 27 ianuarie 2020.)