Se afișează postările cu eticheta Grecia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Grecia. Afișați toate postările

miercuri, 22 septembrie 2021

MIKIS TEODORAKIS A URCAT ULTIMA TREAPTĂ

Mikis Teodorakis (1925-2021)


 Pe 2 septembrie 2021 s-a stins din viață marele compozitor grec Mikis Teodorakis, cunoscut publicului larg pentru minunata muzică scrisă pentru filmele „Zorba Grecul„ și „Serpico”.


A fost un cetățean puternic ancorat în viața socială și politică a țării sale, activând multă vreme ca membru al Partidului Comunist din Grecia (KKE), fiind și deputat în mai multe rânduri.


Ca politician a militat pentru stabilirea bunelor relații între Grecia și Turcia și soluționarea pașnică a diferendelor dintre cele două țări în problema Ciprului.  


Deoarece a luat atitudine împotriva juntei miliare elene din perioada 1967-1974, a fost închis pentru o vreme și muzica sa interzisă. 


Odată cu dispariția marelui compozitor, lumea muzicală a rămas mai săracă.

Vă sugerez să urmăriți următoarele link-uri: 


și o emoționantă înregistrare a unui concert (Munchen, 1995) dirijat de Mikis Teodorakis și la care, invitat principal a fost Anthony Quinn


Marele compozitor dă tonul muzicii, iar marele actor reface scena finală din „Zorba Grecul”. Merită vizionat!

(Fotografia folosită este creația lui Heinrich Klaffs, a fost preluată de pe „Wikipedia„ și a fost prelucrată.)

miercuri, 5 mai 2021

ZORBA GRECUL

 

Antony Quinn în rolul „Zorba Grecul”
În spatele de acum consacratei sintagme „ZORBA GRECUL” se regăsesc mai multe nume mari care au contribuit la definirea acesteia și cărora, la rându-le, le-a crescut faima asociindu-și numele celebrului titlu. Merită toți enumerați:

  1. Nikos Kazantzakis - scriitorul grec al romanului care a inspirat pe creatorii filmului și prieten apropiat al scriitorului-vagabond român Panait Istrati (din mărturisirile autorului rezultă chiar că, eroului romanului său i-a împrumutat multe din trăsăturile care l-au fascinat la prietenul român);
  2. Michael Cacoyannis - regizorul cipriot al filmului cu același nume;
  3. Antony Quinn - actorul american de origine mexicană, interpretul eroului principal al filmului, Zorba, un personaj mai mult decât isteț, înțelept chiar, mucalit și plin de viață;
  4. Mikis Teodorakis - compozitorul grec al inspiratei coloane sonore a filmului.
În film apar mai multe personaje pitorești și bine conturate (prin script și interpretare), precum intelectualul Basil (Alan Bates), văduva Surmelina (Irene Papas) și Bubulina (Lila Kedrova).

Nu este în intenția mea să vă fac o prezentare a cărții sau filmului - au făcut-o alții, înaintea mea, critici și cronicari de elită - ci doar să vă provoc la un scurt „remember” și... o meditație asupra vieții, propunându-vă spre vizionare o secvență din film, poate cea mai încărcată de semnificații, cea în care telefericul conceput și construit de Zorba se prăbușește spectaculos, ruinându-l, practic, pe investitor, prietenul său intelectual. 
Pentru a-și masca dezamăgirea și a-i trece of-ul, tânărul prieten (un intelectual trecut prin învățăturile lui Budha) îl roagă pe Zorba să-l învețe să danseze. Hâtrul său prieten reușește mult mai mult decât a-i transmite arta dansului: trăitorul de viață la cote maxime vede în marele eșec ingineresc și financiar spectacolul: „Hei, prietene, ai mai văzut vreodată o cădere atât de spectaculoasă?”

Este momentul în care și Basil, molipsit de la mai vârstnicul său prieten, scapă de orice inhibiție, râde cu poftă, își aruncă pe jos frumoasa haină de la costumul său alb, impecabil și se prinde hotărât în dansul „Sirtaki”.

Scena este memorabilă din toate punctele de vedere: decorul pietros și aproape lipsit de vegetație de pe malul mării, văzut și de aproape, și dintr-o perspectivă largă, de sus, din locul în care fusese cândva construcția, excepționala muzică a lui Mikis Teodorakis care, parcă, te provoacă să te ridici în picioare și să participi la dans, jocul actoricesc, plin de vervă, al celor doi protagoniști și, nu în ultimul rând, morala/ învățătura: 
nu ai nevoie de bogății pentru a fi fericit; este suficient să te eliberezi complet de condiționările materiale și, printre altele... să cânți și să dansezi!
O întâlnire de neuitat dintre cei doi mari artiști a avut loc pe 29 iulie 1995, la München, în Koenigsplatz, în fața unui public entuziast. Actorul împlinise de curând 80 de ani, iar mai tânărul său prieten își sărbătorea, chiar în acea zi, cea de 70-a aniversare. Vă sfătuiesc cu căldură: urmăriți și acest videoclip până la sfârșit. Nu vi-l detaliez, dar vă asigur că veți fi răsplătiți din plin.











Pentru că acțiunea se petrece în Grecia, vă mai recomand: Zeițele din Rodos, o scurtă poveste de vacanță în care veți redescoperi marea și aspectul stâncos al țărmului, dar prezentate într-o altă gamă, una mai... poetică. 

joi, 21 noiembrie 2019

ZEIȚELE DIN RHODOS




Plaja Ladiko, dintre toate cele prin care se oprise, i se părea cea mai… ofertantă… cam așa… nu-i venea în minte ceva mai poetic. Deh, era inginer, nu aed… dacă se gândea mai bine, tot un fel de ingineri trebuie să fi fost și olimpienii care făuriseră asemenea cotloane divine.
Câtă frumusețe, ce peisaj, îi părea absolut spectaculos… un spectaculos născut din combinația uimitoare de substanțe și culori… mai întâi stâncile, care împrejmuiau golfulețul, apoi vegetația, o vegetație răsărită din te miri ce, aproape din nimic, doar din piatră, nisip și… multă uscăciune, la care soarele torid – în cea mai mare parte a anului – lucra cu o înciudată febrilitate. Martori ai lucrării sale înflăcărate, câteva smocuri vlăguite de vegetație măruntă… în rest, dacă își oprea privirile asupra leandrilor în floare, a măslinilor încărcați de rod sau a imenșilor cactuși cu frunzele lor cărnoase, optimismul nu avea cum să nu-și facă loc în gândirea lui de viețuitor al zonei temperate. Și peste tot acest melanj de culori mineralo-vegetale, ca un accent de eternitate, albastrul intens al apelor strânse între brațele golfului care adăpostea și cele două plaje: Ladiko, preferata lui și, vizavi, o alta, mai fițoasă… mai hollywoodiană, chiar… fusese botezată, după numele actorului american, adulat de localnici, grație memorabilului său rol, Zorba Grecul:  plaja… „Anthony Quinn”.
Pe luciul apei se legănau siluetele a două veliere albe de pe care săreau în mare, într-o zgomotoasă hârjoană veselă, fete și băieți.
Umbrelele albastre și albe de pe cele două plaje completau, într-un artificiu blând, paleta de culori… mai era ceva… un amănunt care aducea un plus de magie acelui spațiu:  dacă în oraș intensitatea vântului era deranjantă, aici, la nivelul coborât al golfului, Eol nu prea se avânta; probabil, era sub nivelul său zeiesc; când și când, o plăcută adiere… discret... melancolic… în fine, cât să nu crăpi de cald…
Alex stătea doar cu gleznele în apă și urmărea absent, poate chiar într-o ușoară stare meditativă, bălăceala unor copii… de ce îl apucase nostalgia până la glezne, în zbieretele triumfale ale puzderiei infantile, nu se știe… Căldărușe, nisip, mingi, colăcei, aripioare gonflate pentru primele încercări de înot, stropi, râsete cristaline sau plânsete, dispoziții schimbătoare, strigăte în… multe limbi necunoscute… o babilonie vitalistă și deloc, intimidantă… Acolo, în amestecul acela de bucurii simple, cum spun reclamele la mici sau muștar, nu-i păsa… pentru fericirea de pe chipul copiilor nu-i trebuia traducător. Ce bine!
- Doughnuts, doughnuts! – striga, periodic, un nene bărbos care bătea plaja dintr-un capăt în celălalt.
Așa să fie! – gândea Alex, distrat… Deodată, se dumiri de ce îl apucase reveria… era, mai psihi-zis, pregătirea inconștientă a unei așteptări… asta trebuie să fi fost! Se trezi când privirile îi fură atrase, subit, de o apariție – pentru el, inedită, pentru alții, insolită – pe scurt, o imagine tulburătoare… mitică… o nimfă… unii puteau să spună că nu era decât o tânără, fără nicio inhibiție, care defila, pe jumătate goală… El, Alex, vedea o zeitate, care se îndrepta agale spre apă, parcă întru provocarea lui Hellios sau Apollo sau chiar Alex… ori în ciuda lor… mai degrabă, în ciuda lor, de vreme ce se abandonase mărilor și, implicit, unui alt simbol alfa al bătrânei Elade: Poseidon.


Ce minunăție, ce corp, ce sâni… perfecțiunea, întruchipată!nu-și putu abține Alex, remarca, situându-se, după mintea lui prudentă, nu de partea frivolă a gândirii, ci de cea estetică, cea care a dat lumii marile capodopere plastice, unanim, recunoscute. Ei, bine, da, așa mai merge, doar nu era de capul lui… sau era?!... nu, nu era. Instantaneu, și-a adus aminte de cele trei zeițe care îl întâmpinau la intrarea în hotel, în dreptul cărora poposea mereu câteva clipe, admirându-le, obsesiv (sau, cumva, pe-aproape), perfecțiunea formelor.  
- Iubito, uite-te și tu, cât sunt de frumoase aceste sculpturi! – exclama de fiecare dată, extaziat, dar, mai ales, „estetizat”,  când ajungea în dreptul lor. Uite – continua el, oprindu-se în dreptul piesei centrale, preferata lui (Să fie Afrodita?) – dacă găsesc așa ceva de vânzare, o cumpăr!  
- Iubitule – i se împotrivea blând, consoarta – ia gândește un pic: ce ar zice nepoții când ar vedea o femeie goală, expusă vederii?
Aoleu! Uitase de nepoți... și ce mai era pe lângă… ani, minte etc….
- Dar este vorba despre artă, iubito, de frumusețea corpului omenesc! – își mai încerca el, o șansă.
- Da, dar pentru copii este o femeie goală și, știi cum zice nepoțica: E rușine, buni!
Asta era. Trebuia să-i fie rușine… dar nu-i era… cel puțin, nu simțea nicio jenă, holbându-se, așa, doar în gând, la micuța nereidă… micuță, ce-i drept… ca ani… în rest… ce să mai spui… totuși, avea dreptate, nevastă-sa… treptele „devenirii” au măsuri diferite… perfidele legi ale ascensiunii… acea ascensiune care te amețește și, dacă nu stai bine cu echilibrul, te prăbușești… nu, nici în gând, nu-și permitea să se clatine… nu, hotărât, nu. Ce dacă tânăra „Afrodită” își scălda trupul în marea transparentă, săltându-și sânii când deasupra, când sub nivelul apei, doar așa… ca o gimnastică nevinovată…  Are aceeași sâni ca ai zeiței de la hotel!… Așadar, artă… estetică și numai estetică… nicio provocare. Clar ca apa în care se scălda dezinhibata.
Se-ntoarse către soție:
- Ai văzut-o pe tânara aceea… topless? Are un bust… statuar, nu?!...
- Într-adevăr – acceptă ea, pe un ton, voit, indiferent – dar tot nu pot să le-nțeleg pe tinerele-astea: când razele soarelui pot fi atât de periculoase, să-ți expui așa sânii… Apoi, parcă pentru a se conforma propriilor principii, mai schimbă o dată poziția șezlongului, în căutarea umbrei, lăsând un „liber” discret reveriilor lui Alex.
Deci, cam așa arătau zeițele din bătrânul Olimp! Păi, cum să nu apară accese de gelozie și să se certe zeii între ei?! Păcat că nu sunt și eu un artist, cât de mărunt, dar cu suficientă forță interioară și har pentru a modela astfel de frumuseți!  Tii, ce vocabular, ce gânduri… demne de toată încrederea, nu?…

A doua zi, cam pe la aceeași oră, avionul care-i aducea din vacanță, ateriză pe Otopeni. Până în țară, avuseseră un zbor liniștit, fără turbulențe. Alex a profitat de condițiile vizibilității, perspectivând, din înaltul cerului, mările și puzderia de insule grecești. Ca bonus, comandantul aeronavei îi mai și anunțase că  urmau sa survoleze Muntele Sfânt Athos. În lipsa plafonului de nori, s-a putut vedea și muntele, dar și câteva construcții care își defineau identitatea printr-un alb pur.
Alex ar fi preferat să zărească Olimpul.
Și-or fi păstrat zeii cei mari domeniul, puterea și frumusețea?– se-ntreba, zâmbind, în timp ce scruta zările – Dar zeițeleCe-or mai fi făcând zeițele-alea marmoreene și pline de nuri? Ehei….
Gata. Pasagerii, politicoși, coborau fără să se precipite, acordând prioritate celor mai… împovărați.
N-au vrut să profite de atu-ul vârstei, așteptând, cuminți, pe locurile lor, să se mai subțieze rândurile. În  fond, rămăseseră… „tineri și neliniștiți”.
- Coborâm și noi, iubitule?
- Coborâm, iubito!
În aceeași clipă, Alex observă o tânără, privindu-l insistent și, culmea!, zâmbindu-i.
- La revedere! – îi spuse aceasta, însoțindu-și salutul de un gest involt al mâinii. 
Bărbatul simți cum sângele îi invadează, întreg trupul, cu o căldură delicată pe care n-o mai simțise de multă vreme.
- La revedere! – răspunse și Alex, siderat.
Era tânăra ale cărei frumuseți… trupești îi provocase, cu o zi în urmă, dilema estetică: femeie sau zeitate?!... ființă trans-mitică?!… o tânără femeie care se scăldase, cu sânii goi, în mare… asemenea unei zeițe… Afrodita din Rhodos! Opera lui tăinuită… Doar că acum era… îmbrăcată.

                                                                                                   (Publicat în revista „Antares”, trim. III, 2019)