ZORBA GRECUL

 

Antony Quinn în rolul „Zorba Grecul”

În spatele de acum consacratei sintagme „ZORBA GRECUL” se regăsesc mai multe nume mari care au contribuit la definirea acesteia și cărora, la rându-le, le-a crescut faima asociindu-și numele celebrului titlu. Merită toți enumerați:

1. Nikos Kazantzakis - scriitorul grec al romanului care a inspirat pe creatorii filmului și prieten apropiat al scriitorului-vagabond român Panait Istrati (din mărturisirile autorului rezultă chiar că, eroului romanului său i-a împrumutat multe din trăsăturile care l-au fascinat la prietenul român);
2. Michael Cacoyannis - regizorul cipriot al filmului cu același nume;
3. Antony Quinn - actorul american de origine mexicană, interpretul eroului principal al filmului, Zorba, un personaj mai mult decât isteț, înțelept chiar, mucalit și plin de viață;
4. Mikis Teodorakis - compozitorul grec al inspiratei coloane sonore a filmului.

În film apar mai multe personaje pitorești și bine conturate (prin script și interpretare), precum intelectualul Basil (Alan Bates), văduva Surmelina (Irene Papas) și Bubulina (Lila Kedrova).

Nu este în intenția mea să vă fac o prezentare a cărții sau filmului - au făcut-o alții, înaintea mea, critici și cronicari de elită - ci doar să vă provoc la un scurt „remember” și... o meditație asupra vieții, propunându-vă spre vizionare o secvență din film, poate cea mai încărcată de semnificații, cea în care telefericul conceput și construit de Zorba se prăbușește spectaculos, ruinându-l, practic, pe investitor, prietenul său intelectual. 

Pentru a-și masca dezamăgirea și a-i trece of-ul, tânărul prieten (un intelectual trecut prin învățăturile lui Budha) îl roagă pe Zorba să-l învețe să danseze. Hâtrul său prieten reușește mult mai mult decât a-i transmite arta dansului: trăitorul de viață la cote maxime vede în marele eșec ingineresc și financiar spectacolul: „Hei, prietene, ai mai văzut vreodată o cădere atât de spectaculoasă?”

Este momentul în care și Basil, molipsit de la mai vârstnicul său prieten, scapă de orice inhibiție, râde cu poftă, își aruncă pe jos frumoasa haină de la costumul său alb, impecabil și se prinde hotărât în dansul „Sirtaki”.

Scena este memorabilă din toate punctele de vedere: decorul pietros și aproape lipsit de vegetație de pe malul mării, văzut și de aproape, și dintr-o perspectivă largă, de sus, din locul în care fusese cândva construcția, excepționala muzică a lui Mikis Teodorakis care, parcă, te provoacă să te ridici în picioare și să participi la dans, jocul actoricesc, plin de vervă, al celor doi protagoniști și, nu în ultimul rând, morala/ învățătura: 

nu ai nevoie de bogății pentru a fi fericit; este suficient să te eliberezi complet de condiționările materiale și, printre altele... să cânți și să dansezi!

O întâlnire de neuitat dintre cei doi mari artiști a avut loc pe 29 iulie 1995, la München, în Koenigsplatz, în fața unui public entuziast. Actorul împlinise de curând 80 de ani, iar mai tânărul său prieten își sărbătorea, chiar în acea zi, cea de 70-a aniversare. Vă sfătuiesc cu căldură: urmăriți și acest videoclip până la sfârșit. Nu vi-l detaliez, dar vă asigur că veți fi răsplătiți din plin.

Pentru că acțiunea se petrece în Grecia, vă mai recomand: Zeițele din Rodos, o scurtă poveste de vacanță în care veți redescoperi marea și aspectul stâncos al țărmului, dar prezentate într-o altă gamă, una mai... poetică. 

Farmecul muzicii rusești 2 - LEV LESHCHENKO

Lev Leshchenko
(By Olga Stepinsh - soccer.ru, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19185260)

Un alt nume greu al muzicii rusești îl reprezintă, fără îndoială, și cel al solistului Lev Leshchenko.

S-a născut la Moscova - Uniunea Sovietică, la 1 februarie 1942, în timp ce tatăl său, ofițer în Armata Roșie, se afla pe front. Mama sa a murit la puțin timp după ce a născut. 

Având în vedere condițiile vitrege în care a crescut, devine firească influența vremurilor trăite, care s-a materializat prin formarea unui puternic spirit patriotic (propriu poporului rus) și prin acceptarea, la un moment dat, a încadrării permanente în armată, devenind astfel și solist al Ansamblului Sovietic al Armatei Roșii.

Interpretările sale sunt memorabile pentru vocea puternică, curată și pătrunsă de un sincer spirit patriotic, așa cum veți observa și din cele două înregistrări pe care vi le propun.

Ele sunt: „Den Pobedy” și „Do svidanja Moskva”.

Pentru că în videoclip apare transcrierea versurilor în limba rusă, iată și varianta tradusă prin intermediul „Google Translate”: 

Ziua Victoriei

Ziua Victoriei, oh cât de departe era de noi,

Ca o căprioară care scade într-un foc stins.

Aveau kilometri înainte, arși și prăfuiți

Ne-am grăbit în această zi cât am putut.

Refren :

Ziua Victoriei

Aer saturat cu praf de pușcă,

Este o sărbătoare

Cu temple deja gri,

Este bucurie

Cu lacrimi pe ochi

Ziua Victoriei!

Ziua Victoriei!

Ziua Victoriei!

Zile și nopți la furnale,

Patria noastră nu a dormit nici un ochi.

Zile și nopți, o luptă grea pe care am purtat-o ​​...

Ne-am grăbit în această zi cât am putut.

Cor

Bună, mamă, nu toți ne-am întors ...

Cât aș vrea să alerg desculț printre rouă!

Jumătate din Europa, am străbătut jumătate din Pământ,

Ne-am grăbit în această zi cât am putut!

Refren x 2

Este, evident, un cântec patriotic dedicat celei de-a XXX-a aniversări a Zilei Victoriei.

Observați importanța corului în sublinierea frazei muzicale și a măreției momentului aniversar, ca și participarea nedisimulată a publicului la interpretare și trăirea intensă ce se citește pe chipurile tuturor. 

Nu ai cum să nu fii impresionat de o astfel de interpretare și de patriotismul ce caracterizează întreaga adunare.

„Do svidanja Moskva” a fost interpretată de Lev Leshchenko la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, din 1980.

De data aceasta, în compania Tatianei Anțiferova, ascultăm o melodie de o cu totul altă factură, una caldă, una care invită la pace, la prietenie, la înțelegere. Din păcate, nu am găsit traducerea textului în limba română, dar... v-o ofer pe cea în limba engleză. În videoclip veți vedea imagini imortalizate chiar din timpul ceremoniei de închidere a Olimpiadei.

Goodbye Moscow!

It's getting quieter in the stands,

The rapid time for miracles is melting away,

Goodbye our tender Mike,

Go back to your fairy forest.

 

Don't be sad, smile at parting,

Remember those days, remember,

Wish us to fulfill our desires,

Wish us all to meet again.

 

Friends are parting,

But tenderness will stay in our heart,

We're going to take care of this song,

Goodbye, see you again.

 

Let's wish each other success

And goodness and endless love,

The clear echo of the Olympics

Will stay in poetry and in hearts.

 

Goodbye Moscow, goodbye,

Olympic tale, goodbye,

Wish us to fulfill our desires,

Wish your friends to meet again.

 

Friends are parting,

But tenderness will stay in our heart,

We're going to take care of this song,

Goodbye, see you again.

„Do svidanja Moskva” este considerată una din piesele cele mai importante din repertoriul artistului.

În anul 1986 am avut șansa, aflându-mă într-o excursie la Soci, în fosta URSS, să obțin o invitație la concertul lui Lev Leshchenko, programat chiar în acele zile pe scena teatrului din stațiune. Mărturisesc, nu am primit invitația cu prea mare entuziasm, dar, spectacolul la care am participat, a fost... copleșitor! 

Artistul, o vedetă bine-cunoscută publicului rus din sală, a cucerit imediat audiența cu vocea sa puternică, inclusiv pe singurul străin, românul Florin. Momentul l-am descris în detaliu, în romanul „Nostalgii viciate”, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2019 și din care vă propun un scurt fragment:

„- Daraghie druzia, Leeeeeeev Leșcenkooo! – a anunțat, triumfător și făcând un gest larg spre dreapta, gazda serii. Aplauze furtunoase au însoțit prezentarea apoteotică. Dezinvolt și impunător, obișnuit cu spațiile mari, și-a făcut apariția vedeta. Un bărbat de statură medie, puternic, cu părul pieptănat pe spate și despre care se putea afirma, fără teama de a greși că, la cei aproximativ patruzeci de ani ai săi, era frumos. I-a făcut o impresie bună lui Alex. Cu vocea sa plăcută, baritonală și cu câteva gesturi reținute, a reușit să calmeze sala.

În fine, orchestra a atacat prima piesă. Cam gravă, spre patriotică, în concordanță cu ținuta artiștilor și a întregii asistențe, dar i-a plăcut lui Alex. Aplauze. Aplauze puternice. Obișnuitele aplauze. Și un element surpriză: mai mulți spectatori au năvălit pe scenă și i-au umplut brațele artistului cu flori. Strângeri tovărășești de mână și câțiva pupici (timizi și protocolari) pe obraz. Strângerile tovărășești de mână au fost reale, sănătoase și hotărâte. La pupici... toată lumea era stingheră; poate să se mai fi rătăcit pe-acolo vreo exaltată! Nimeni n-a încercat să-i oprească! Ce naiba fac ăștia? Nici n‑a început bine spectacolul și au și apărut florile?! Ce-or să‑i mai ofere la final? Uimirea lui Alex era justificată, comparând desfășurarea de forțe din fața sa cu obișnuitele spectacole ale artiștilor din România când florile apăreau abia pe la sfârșit.

În fine, au coborât admiratorii. Lev Leșcenko și-a interpretat și a doua piesă. Din nou ropote de aplauze. Și din nou și-au făcut apariția năvălitorii încărcați cu flori pentru artist! O groază de flori! Blocat de mulțimea acestora, „artistul poporului” a fost ajutat de doi băieți din culise, care i-au eliberat brațele de frumoasele buchete și le-au depozitat într-un colț al scenei.

Tabloul s-a repetat la finalul fiecărui cântec interpretat de artist. Treptat, uimirea lui Alex s-a transformat în admirație. Fără să-și dea seama, s-a identificat cu publicul și a trăit o dată cu el și la fel ca el bucuria spectacolului. Se ridicau spectatorii în picioare, se ridica și Alex. Aplaudau ei încântați, aplauda și el, transpus. Ovaționau ei, ovaționa și el. Urcau rușii cu flori pe scenă, urca și... nu, Alex n-a îndrăznit. Nu i se părea în regulă ca el, unul venit din altă țară, să ofere flori unui artist sovietic. Chiar dacă îi plăcea cum se prezenta. Dacă n-ar fi fost corect interpretat gestul său? Și-apoi, doar cu cei patru trandafiri?! Regreta că nu cedase insistențelor Antoninei de a cumpăra un buchet adevărat, dar ce putea să mai facă? Fusese zgârcit și prost crescut. În zadar a încercat femeia să-l convingă să urce pe scenă cu cele patru „țvetî”, că nu s-a lăsat convins.

Și ce fain au sunat celebrele „Kalinka”, „Padmascovnîe vecera”, sau „Oci ciornîie”, în interpretarea interpretului rus, pardon: sovietic! Vocea sa puternică, dar armonioasă, penetra inimile ascultătorilor și pe unii chiar i-a făcut să lăcrimeze. Instantaneu, lui Alex gândul i-a fugit la campionatele de patinaj artistic în care, la probele de dansuri, patinatorii apelau adeseori la cunoscutele cântece rusești. Incontestabil, frumusețea și melodicitatea acestora se armonizau perfect cu alunecarea pe patine. Pentru român acesta a fost, de altfel, momentul culminant în care un imbold interior l-a îndemnat să sară din scaun și să re repeadă pe scenă cu cele „cetîre țvetî”. A rezistat imboldului.”

Teatrul din Soci
(Георгий Долгопский, CC BY-SA 3.0
<https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>,via Wikimedia Commons)

...

„Cum am mai spus, între tablouri/scene/cântece, flori, o mulțime de flori pe scenă, în brațele artiștilor, pe pian și... în culise. Mai puțin „cetâre țvetî”. Care au rămas în brațele unei femei puțin triste, îmbrăcate într-o rochie vaporoasă de seară.

Au rușii niște cântece de inimă albastră!... Alex le știa și le adora. În sinea sa, când asculta o astfel de muzică, se simțea... rus. Trezea în el muzica aceea sentimente ciudate, necunoscute, dar vii și plăcute. Cu siguranță, în altă viață am fost rus, pe aceste meleaguri mi-am plimbat pașii, ochii și inima! – conchise Alex pentru sine, gânduri neexprimate vreodată prin viu grai. Depășind bariera înțelegerii textelor, muzica vorbea singură și se adresa fibrelor celor mai sensibile ale bărbatului. Clasicele „Padmascovnîe vecera” sau „Oci ciornîie” se înscriau perfect în tiparul agreat de Alex. Era genul de muzică în care ar fi invitat femeia la dans, ar fi strâns-o în brațe și s-ar fi lăsat purtat nu de ritmul muzicii, ci de cel al pătimașelor simțuri răscolite de sunetele ei. „Împachetările lui Alex”.”

De muzica rusească, dragi prieteni, cred că cel mai bine te poți apropia ascultând-o acasă la ea, adică din interiorul Marii Rusii, o țară din care au apărut foarte multe spirite evoluate, aceasta doar dacă ne gândim la marii scriitori, poeți și artiști plastici atât de bine cunoscuți. Dar, lăsând deoparte clasicii, apropiindu-te de inima poporului rus, nu ai cum să nu fii cucerit de calitățile native și bine conservate. Rămâne doar să le descoperi și să le prețuiești.

👉Dacă v-a convins pledoaria mea pentru muzica rusească, nu vă sfiiți să lăsați un comentariu - discuțiile rămân deschise.