Se afișează postările cu eticheta România. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta România. Afișați toate postările

vineri, 10 decembrie 2021

LOS CABALLEROS

Los Caballeros (Sursa: Wikipedia)

Generațiile cu un istoric ceva mai... vechi își amintesc, mai mult ca sigur, de simpaticii Los Paraguayos, grup care ne-a vizitat țara în mai multe rânduri și a scos la „Electrecord” cinci LP-uri, majoritatea melodiilor lor devenind șlagăre ale vremii.

Am avut surpriza să descopăr un grup nou - Los Caballeros - care cântă în același stil cu cel promovat de Luis Alberto del Parana și Los Paraguayos, doar că aceștia sunt... croați! Dacă nu aș fi știut, aș fi pariat că-i ascult pe îndrăgiții mariachi de care-mi amintesc acum cu nostalgie.
Ca să nu vă mai țin în suspans, vă recomand să-i urmăriți în concert pe Los Caballeros:



duminică, 14 noiembrie 2021

PANAIT ISTRATI - Ars Poetica

Citatul complet este:

Am conceput, totdeauna, frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic.

În negura vieții, arta este singura noastră lumină și poate unica nădejde de desăvârșire universală (…) în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, fața urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale și spirituale, care stau la baza vieții superioare, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate. Ea este singura, care nu ne înșală niciodată. 

PANAIT ISTRATI

(Les Arts et lHumanité d’aujord’hui)

Dacă îmi pot permite un comentariu, prin această definiție complexă a artei, citatul ne relevează „Ars Poetica” lui Panait Istrati. 
Este evidentă distanțarea scriitorului de „Arta pentru artă”, adică arta făcută de dragul artei în detrimentul mesajului pe care el îl consideră ca fiind obligatoriu pentru un artist care vrea (și trebuie) să spună ceva, să transmită ceva. Pentru că el, „Scriitorul vagabond”, a conceput mereu frumusețile artistice ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea - iată crezul scrisului său.

Panait Istrati - Wikipedia





Mai mult de atât, fiind un vizionar, el consideră că mesajul artistului trebuie să fie un fel de instrument pentru desăvârșirea universală, cea care poate schimba fața urâtă a lumii, arta aflându-se la baza vieții superioare (ce frumos spus: viață superioară!), acolo unde există mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.





Panait Istrati - desen de Nina Arbore




Având în vedere afinitățile sale socialiste, nu cred că Panait Istrati poate fi suspectat de vreo apropiere religioasă, cu toate că idealurile acestei „Ars Poetica” se identifică cu promisiunile creștine într-o viață viitoare mai bună, într-un alt spațiu (Rai), unde oamenii să se iubească necondiționat, într-o veșnică fericire.

A fost un idealist și din acest motiv a îmbrățișat valorile comuniste care promiteau, printr-unul din sloganurile pe care mi le amintesc bine: 
„De la fiecare după puteri, fiecăruia după necesități.”

„Fiecăruia după necesități” - alt fel de Rai (promis), dar aici și acum, pe Pământ.

Dezamăgirea a intervenit când, în urma celor două vizite făcute în Uniunea Sovietică (Raiul comunist de „acum”), a constatat că există multe disfuncționalități - să le spunem doar așa - în această nouă construcție a oamenilor.
Văd ouăle sparte, dar unde este omleta? - astfel a caracterizat socialistul Panait Istrati, dezamăgit, societatea sovietică atât de idealizată în viziunea sa anterioară.

Și atunci ce rămâne?
Rămâne „Ars Poetica” scriitorului, rămâne mesajul constructiv al artistului încrezător într-un viitor care, asemenea artei sale, 

cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate și sinceritate.

Notă: Pentru colaj am folosit desenul Ninei Arbore, descărcat de pe Wikipedia, pe care l-am și prelucrat pentru evidențierea desenului. 

joi, 4 martie 2021

IONUȚ CARAGEA, un scriitor nu numai prolific, ci și valoros

 

Pentru al treilea an la rând, poetului și scriitorului Ionuț Caragea îi este confirmată valoarea prin recunoaștere internațională, adăugându-i-se la blazon un nou premiu prestigios, și anume, „Diploma de Onoare” a „Societății Poeților Francezi” (La Société des Poètes Français) pe anul 2020.

http://www.societedespoetesfrancais.net/palmares-concours-adultes-a180654298?fbclid=IwAR3XziLu-IISsPDHrtM31YHYngu0LaD8bY6ZxZeYANsD-RelqHQGUR0786s

Semnificația evenimentului devine mult mai profundă dacă reușim să descifrăm dincolo de citirea unui simplu enunț. De ce? Pentru că, dacă în țara sa natală, poetul, prin desele sale luări de poziții critice la adresa factorilor decizionali din rândul tagmei scriitorilor, a devenit incomod și... evitat, pe alte meridiane - mă refer, concret, la Franța, patria lui Voltaire, a lui Hugo, Rimbaud și toți ceilalți mari scriitori - nu numai că este recunoscut, dar, din câte se pare, este și... adoptat! 

Nu-i vorbă, n-ar fi prima oară când marii români devin mari francezi: un popor talentat, dar căpușat de valori îndoielnice își expulzează reprezentanții de frunte încredințându-i unei noi mame, în cazul de față, „Mama Franța”. „Mama Franța” îi primește cu brațele descgise, îi recunoaște ca pe proprii fii și... îi crește. Panait Istrati, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran... să fi devenit mai mult francezi decât români? În virtutea celor spuse mai sus, Franța are toate motivele să și-i revendice.

 De ce se face vinovat poetul Ionuț Caragea în țara sa? 

Conștient de propria valoare, combate cu curaj și argumentat „găștile” (formularea îi aparține) de scriitori care fac schimburi de invitații, amabilități și premii (literare), în detrimentul valorii și corectitudinii. 

M-agăț cu disperare de unii oameni mari
Și-ncerc pe cât posibil să-ndepărtez prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceștia-s tot mai rari,
Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.
(Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia)

Dar să-i ingorăm. În pofida faptului că, bănuiesc eu, au și niște „merite” de care nu sunt conștienți: în cazul acesta concret, se numără printre inspiratorii poemelor din volumul premiat: Infectat cu iubire (Infecté par lAmour). 

Chiar dacă poetul este rănit, omul găsește resursele necesare renașterii prin iubire - pentru că-i „infectat”! Sau invers: omul este „rănitul”, iar poetul, „infectatul”... 

Cert este că, în poemul care dă titlul volumului, „infecția” este acută: 

un om, alți oameni
și umbrele lor
vorbind prin semne
despre distanțele
ce ne separă
desăvârșind absența

o durere, alte dureri
și piroanele-înfipte
în inima împietrită de spaimă
pe care sufletul se cațără
pentru a ajunge
la Dumnezeu

o moarte, alte morți
și toate lacrimile
scurgându-se tăcute
sub o mie și una
de măști părăsite
de speranțe și vise

o floare, alte flori
și amintirile cu petale de foc
sperând să mai fie
măcar o dată privite
prin ferestrele
oarbe ale cărnii
pentru a resuscita
poezia din noi

o lume, alte lumi
și stelele lor căzătoare
făcându-ne cu ochiul
înainte de dispariția lor
în spitalul obscurității
universale

o pâine, alte pâini
și trupurile aburinde
cu care întâmpinăm
îngerul foamei
fără de sfârșit

o tăcere, alte tăceri
și umbra care continuă
să-mi fie alături
ca un câine care
nu-și trădează stăpânul
îndemnându-mă
să scriu, să scriu…

un cuvânt, alte cuvinte
și pixul meu care lasă
urme albastre pe hârtie
de parcă cerul ar păși
pe zăpada uitării

o zi, alte zile
și poemul acesta
limpede ca o lacrimă
prin care mă privește
moartea cu masca pe față
neîndrăznind să mă atingă
fiindcă
sunt infectat
cu iubire

Transcendența omului născut poet este evidentă. Omul este pe Pământ, dar poetul este Acolo - și știe! În condițiile acestea - a infectării cronice cu iubire - nici moartea cu mască pe față nu-l poate atinge.

Un fel de crez artistic al poetului mai poate fi descifrat și din: Un poem ordinar, cuprins în același volum premiat. De undeva, de pe culmile creației, poetul, într-un imbold al... îngăduinței, își manifestă dorința de a scrie un... „poem ordinar”. Un poem ordinar, adică unul fără valoare: o poezie să nu mai fie poezie..., să fie ordinar de dragul ordinarului. Ce urmărește prin acest experiment? O coborâre conștientă la nivelurile cele mai joase pentru a înțelege de ce unii dintre (să-i numim) confrați se complac în... mediocritate.

Întrucât nu mi-am propus să încerc să fac o cronică volumului, ci să semnalez o nouă apreciere internațională a unuia dintre cei mai mari poeți români contemporani, mă opresc aici. Volumul, de altfel, se prezintă singur: prin conținut, prin substanță, prin mesaj.

De asemenea, de remarcat din anunțul făcut de „Societatea Poeților Francezi”: din România au mai primit „Diploma de Onoare” și Manolita Dragomir-Filimonescu (Timișoara) pentru volumul Les Jours Toujours și Sonia Elvireanu (Alba-Iulia) pentru volumul Le Chant de la Mer à lHombre.
 

vineri, 27 martie 2020

DIN CAUZĂ DE COVID-19


Scriitorul Paul Goma - captură de pe net
Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice, că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis, că s-a stricat vremea…

Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani, scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel, probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.
Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!). Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai prietenos…
Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor, mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte: cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în Bărăgan.
Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat. De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…

Opera sa ar putea fi considerată un manifest politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că, modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au fost inspirate de Soljenițîn.
Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată, vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu vântul în față.
Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.
Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului: „Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.

După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19. 


26 martie 2020

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 27 martie 2020.)

joi, 6 februarie 2020

POEZIA SUFLETULUI



Autor: Licuța Pântia


M-a-ntrebat cândva străinul,
În ce țară m-am născut,
În ce loc din astă lume
Zorii vieții am văzut?






Nu am stat prea mult pe gânduri
Și cu sufletul străpuns,
Printre lacrimile-ascunse,
Cu blândețe i-am raspuns:






Țara mea e-un boț de aur,
E comoară pe pământ,
Are-atâta frumusețe,
De nu-ncape în cuvânt!






Are munți ce-ascund în taină
Prețioase bogății,
Codri falnici, râuri limpezi
Dealuri mândre și câmpii,




Are Dunăre si Deltă,
Peisaje unicat,
Și castele și palate,
Toate-s de neegalat!






E istoria prezentă
La tot pasul unde treci,
De o vizitezi o dată,
Nu îți vine să mai pleci!










E tărâmul unde Cerul
se coboară pe pământ,
Unde pustnici stau în rugă
Împlinindu-și legământ,








Unde apa de izvoare
E aghiasmă ce se bea,
De acolo-mi trag eu seva,
Ea e țărișoara mea!






S-a născut de multă vreme,
Cam de când e veșnicia...
A creat-o însuși Domnul
Și-a numit-o... ROMÂNIA!





sâmbătă, 24 noiembrie 2018

BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ VASILE VOICULESCU BUZĂU

125 de ani de bibliotecă publică la Buzău (1898-2018)


În anul în care România își aniversează centenarul, municipiul Buzău celebrează 125 de ani de existență a bibliotecii publice buzoiene. Pentru a marca cum se cuvine evenimentul, Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” organizează în perioada 13 octombrie-30 noiembrie 2018, mai multe acțiuni culturale.
Captură luată de pe site-ul Bibliotecii




Am aflat întâmplător (nu pot invoca chiar hazardul, atâta vreme cât discutasem la telefon, cu două zile înainte, cu scriitorul buzoian Stan Brebenel) despre acest eveniment și, profitând de o oportunitate, joi, 22 noiembrie 2018, am fost prezent în sala monumentală de la intrarea Bibliotecii, pentru a participa la o suită de lansări de cărți ale mai multor scriitori buzoieni.  

Pot spune că am avut privilegiul de a asista la prezentarea câtorva titluri demne de a fi reținute, nu atât prin numele autorilor lor, cât, mai ales, prin cel al conținutului cărților intrate în marea horă a recunoașterii cititorilor. Pentru că, trebuie să admitem, cartea îl face pe autor.

Lucian Mănăilescu, Ilie Mândricel, Passionaria Stoicescu,
Elena Liliana Popescu, Titi Damian și Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii
Cel care a făcut oficiile de gazdă a fost dl. Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu” din Buzău.




Emoțiile debutului i-au revenit poetei Elena Liliana Popescu, absolventă a Colegiului Național „Bogdan Petriceicu Hașdeu” (1960-1965) din Buzău, acum profesor universitar de matematică (aici am descoperit niște fețe speriate prin sală, pe fondul unei rumori generale) la Universitatea din București. După ce și-a destăinuit o parte din tainele și angoasele lirice, și-a prezentat câteva din cărțile apărute până acum.
Deși vorbea încet și a trebuit să fac eforturi pentru a prinde în pavilioanele urechilor mesajul poetei, am reținut două elemente: melodicitatea glasului lipsit de inflexiuni egocentrice și gândirea dominată de spiritualitate. Când a vorbit despre importanța acordată spațiului dintre două gânduri, ca o condiție a atingerii fericirii... m-a câștigat definitiv.
Dl. Ilie Mândricel vorbind despre mobilul întreprinderii sale 
Domnul Ilie Mândricel, prin cartea: „Mărturii buzoiene în colecțiile Bibliotecii Academiei Române”, se poate spune că a ajuns la bilanțul vieții sale. Cel puțin din punct de vedere al cercetătorului care își dedică unei cauze, o mare parte din resursele de energie, timp și... bani și care, într-un final, își publică concluziile. Fotografii, documente, fișe de bibliotecă, sinteze. Trăgând linie, un material necesar și, cât se poate de util, buzoienilor. Pentru unii, ca să știe. Pentru alții... să-l utilizeze în folosul obștii.
Dl. Titi Damian elogiind cartea domnului Mândricel

Despre „Mărturii buzoiene în colecțiile Bibliotecii Academiei Române” au vorbit la superlativ mai mulți dintre cei prezenți, dar nu l-am înregistrat pe „pelicula fotografică” decât pe domnul Titi  Damian. 
Aceștia au scos în evidență atât importanța apariției unui astfel de document, cât și volumul uriaș de muncă a autorului. Ceva tradus în... mii de ore de studiu în „laboratoarele” bibliotecii, de arhivat, de copiat și fotografiat documente, de recenzat. Doar un om pasionat se poate dedica astfel unei cauze.
Dl. Lucian Mănăilescu citind din „Patria amară”

În altă tonalitate s-a perceput „Patria amară” a poetului Lucian Mănăilescu. Dacă la dl. Mândricel l-am recunoscut pe omul îndrăgostit de locurile din care își trage seva, un fel de patriot local din opera căruia transpare o doză de optimism, patriotismul domnului Lucian Mănăilescu este unul sceptic, al unui trăitor (și înregistrator) de vremuri rele într-o țară binecuvântată, dar prost orânduită. O țară cu oameni vrednici, dar și cu mulți trădători. Frustrare pe care o resimt în egală măsură.
D-na Valeria Manta Tăicuțu - cronică la volumul domnului l. Mănăilescu
M-au impresionat versurile domniei sale. Nu am avut posibilitatea să intru în posesia volumului prezentat (nu a fost la vânzare), dar, pentru a exemplifica maniera de dezvoltare a poetului, mă folosesc de un fragment din poezia „Cu unghiile înfipte în carne”, din antologia „Dimineți literare”, antologie apărută anul acesta (2018), editată sub egida revistei buzoiene SPAȚII CULTURALE și pe care mi-a oferit-o, cu multă amabilitate, poetul Nicolai Tăicuțu.  

Patria mea de oameni s-a ticăloșit
alergând din spital în spital, cerșindu-și
memoria și dreptatea sau drămuindu-și banii de pensie
numărați zilnic, cu degetele tocite de așteptarea
miracolelor, care vin, precum americanii,
mereu foarte târziu...
...............
Obosit și bătrân, contaminat de maladia 
celor ce se cred păsări, voi urca, în curând,
cu toată viața netrăită în spate,
Muntele Melcului, emigrând în țara mea
de cocori albaștri, de fluturi și nori,
ca să pot adormi sub ninsorile ei viscolite,
ca să pot, cu unghiile adânc înfipte în carne,
s-o iubesc, cu tristețe, până la capăt.


Poeta, prozatoarea și traducătoarea Passionaria Stoicescu
Din câte am observat, doamna Passionaria Stoicescu, poetă, prozatoare și traducătoare prolifică (70 de cărți publicate), se simțea ca la dânsa acasă în incinta Bibliotecii. Asta deoarece, chiar dacă s-a născut la București, a fost absolventă a Școlii Pedagogice Buzău, promoția 1961-1965.  
Cu un C.V. bogat, atât ca autoare, cât și ca susținătoare (prin funcțiile de corector, redactor, lector de carte la importante edituri) a numeroși scriitori talentați, invitata principală a serii a trecut în revistă câteva dintre cele mai importante realizări pe tărâmul literar, manifestându-și, în același timp, regretul, că nu a participat mai des la astfel de întâlniri. A ținut însă, să precizeze, că absolut toate cărțile care i-au apărut până acum, chiar dacă nu se găsesc la Biblioteca Județeană Buzău, sunt găzduite la liceul pe care l-a absolvit, Liceul Pedagogic.
Foarte spirituală, se vedea că avea obișnuita dialogului cu publicul. Au rezultat, bineînțeles, multe momente de umor, mai ales după ce doamna Passionaria a recitat câteva dintre epigramele cu care a început să cocheteze în ultima vreme.
Nicolae Pogonaru și-a prezentat cu „Cartea cu femei”

Rămânând în aceeași notă de bună dispoziție (și de poezie de calitate), poetul Nicolae Pogonaru și-a prezentat ultimul volum, „Cartea cu femei”. Titlul incitant poate provoca imaginația în fel și chip. După lecturarea câtorva poezii, mi-am dat seama că afirmația de mai sus era justificată. Pentru exemplificare, voi folosi câteva versuri (poemul „scuzați pardon bonsoar”) din antologia amintită mai sus.

părere să fi fost vai doamnă
și tot v-aș fi iubit nebun
atunci în acel prag de toamnă
pe glezne v-aș fi pus parfum

mai fin decât orice ofrandă
din flori anume pentru zei
apoi aș fi făcut comandă
de doi din aur clopoței

să vă anunțe c-or să vină
vremi de-agonie și extaz
v-aș fi trimis câte-o duzină
de fluturi tandri pe obraz

ca să vi-l pască pe alocuri
iar eu discret să vă curtez
deși din trup vă creșteau focuri
n-am îndrăznit să deranjez

Știu că este prea puțin pentru un poet complex, dar... atâta material am avut.






Mărturisesc, aș fi fost tentat să achiziționez toate cărțile prezentate, deoarece am crezut în ceea ce s-a spus. Și se pare că nu numai eu am plecat cu această impresie.

Treptat, iubitorii „cuvintelor potrivite” au părăsit încăperea, dar atmosfera de templu al cărții a rămas.








Se mai schimbă ultime impresii înainte de a părăsi „templul”






Nu știu, dacă timpul o fi îngăduitor și mi-o mai permite să fiu martor și la aniversarea a 150 de ani de bibliotecă buzoiană... poate o să mai auziți de mine. În orice caz, în fotografiile expuse, nu apar.

sâmbătă, 8 septembrie 2018

A.S.L.R.Q. - 10 ANI

Cu ocazia aniversării celor 10 ani de la înființare,
LA MULȚI ANI
!
Poetul Adrian Erbiceanu prezentând bilanțul A.S.L.R.Q. la a IX-a aniversare
Alături de Poetul Adrian Erbiceanu, în urmă cu un an, la a IX-a aniversare

luni, 9 ianuarie 2017

Trei cărți politice surprinzătoare



Din start, pentru a nu face loc confuziilor, doresc să fac o afirmație: nu fac parte din niciun partid politic și nici nu (mai) sunt simpatizant al vreunuia.
De la momentul „Decembrie 1989”, când, naiv și plin de speranțe fiind, l-am ridicat pe Ion Iliescu la rangul de salvator al neamului, am cunoscut dezamăgiri după dezamăgiri. Începând cu noul „tătuc” și a sa „emanație” – FSN.
Conservatorii au fost jalnici (exclud din această categorie reperele morale unanim recunoscute: Corneliu Coposu, Ion Rațiu și Ion Diaconescu) când au ajuns la „butoane”. Președintele Constantinescu, dezamăgitor, n-a reușit să stăpânească haita de lupi tineri și mai puțin tineri – foamea și dorința de parvenire era mare! Liberalii – le-au fost alături, dar au stăpânit ceva mai bine arta diplomației și și-au conservat mai bine procentele electorale.
Alternanța la putere, cea care ar fi trebuit să asigure un echilibru politic și social și să-i tempereze pe marii maeștri ai hoției, n-a funcționat. Pentru că, fiecare, la momentul său de exercitare a atribuțiilor executive, și-a asigurat continuitatea controlului puterii prin manevre oculte: șantaj, corupere, calomnie.
Oricât ar părea de curios, au existat – deși multă vreme n-au fost cunoscuți – și oameni politici responsabili. Puțini, dar au fost. Cu surpriză, pe unul l-am descoperit în propria mea familie. Numele lui e Sever Meșca și e fratele meu mai mare.
În mediul acesta atât de... mizerabil, am avut șansa (și bucuria) să constat că, omul Meșca Sever, chiar și atunci când a acces la funcții de partid, politice și de stat importante, s-a detașat net de marea masă gri a politicii românești. Prin inteligență, pregătire profesională, onestitate, verticalitate, prin respectarea normelor de conduită în întreaga sa activitate.
Dar, din onestitate, trebuie să scot în evidență factorul subiectiv: după cum am spus, Sever Meșca este fratele meu mai mare. Vă las dumneavoastră plăcerea de a găsi eventuale nepotriviri între afirmațiile mele și cele cunoscute deja sau descoperite din lectura cărților ce doresc a vă propune.
Precizez că Sever Meșca nu mai face de mult timp politică și a scris cărțile într-o perioadă în care C.V. Tudor era senator, proprietar a două reviste (2002 - 2004). Cărțile nu reprezintă deci, pentru pudibonzi, atacuri asupra unui om care nu se mai poate apăra. Ele sunt istorie!

Cărțile politicianului: 
1. Vadim între Președinție și Ospiciu, Sever Meșca și Ilie Neacșu, Editura Universul, București, 2002
 
La timpul său, Corneliu Vadim Tudor a impresionat (inclusiv pe mine): prin cultură, prin îndrăzneala ideilor enunțate, prin patriotism (l-am crezut!), prin impozanță, eleganță și, mai ales, retorică. Știa să convingă. De altfel, electoratul său a ajuns, dacă nu mă înșel, pe la 28% în primul tur al prezidențialelor din 2000. Partidul, de asemenea, a înregistrat un scor bun: peste 20%.
Cartea ne propune o analiză onestă, ce se dorește a fi și obiectivă (și venită din interior), a evoluției și decăderii Partidului România Mare, a fenomenului C.V. Tudor și a politicii românești în perioada tratată.
Sunt semnificative, pentru cuprinderea în cuvinte puține a unei personalități, ultimele două fraze ale prezentării celor doi autori de pe coperta IV:
Lui Vadim îi trebuia o societate dezorganizată, pentru a tuna și fulgera împotriva celor care nu l-au înțeles. Și lucrul acesta s-a petrecut în decembrie 1989.

2. CORNELIU VADIM TUDOR sau compromiterea naționalismului românesc, Sever Meșca, București, 2004



    Cartea pune în discuție faptul că naționalismul, atitudine onorantă pe care o au numeroși oameni politici, doctrină a patriotismului – după cum este descrisă de dicționare – a ajuns întotdeauna să fie discreditat datorită exceselor și deviațiilor unor personalități malefice precum Hitler, Mussolini, Horty, Istvan Czurka, iar la noi C.Z. Codreanu și Horia Sima. Dacă naționalismul contemporan francez, britanic, american, german, grecesc sunt în general acceptate, naționalismul românesc a fost compromis în ultimele trei decenii de Corneliu Vadim Tudor – care a și derutat patrioții români prin oscilațiile de atitudine și prin grobianismul politic. Sever Meșca s-a opus unui astfel de naționalism atât de la tribuna Parlamentului, cât și prin publicațiile sale.

     
     Redau în continuare un fragment din prefața acestei cărți scrisă de marele scriitor Radu Theodoru:

    <<Cine este Sever Meșca? Când un om la experiența mea de viață, politică, auctorială și gazetărească își pune numele pe o prefață, pe lângă motivația obiectivă, în cazul de față o carte de o necesitate socio-politică urgentă și esențială, intră și câteva motive subiective. O prietenie. Afinități intelectuale și comportamentale. Idealuri comune. Ascendențe cu ecouri similare.
     Sever Meșca este descendentul, pe linie paternă, al unor luptători sub drapel în cele două războaie mondiale ale românilor. Bunicul, Dumitru Meșca, a căzut la Debrețin în iulie 1919. Tatăl, Nicu Meșca, a fost pilot de bombardament, profesie de risc maxim, luptând în al doilea război mondial.
      Autorul, Sever Meșca, inginer de „Nave și Instalații de Bord”, poliglot, ofițer de marină în rezervă, specializat în afaceri și relații internaționale cu o bursă „Shell International” la „London Graduate School of Business Studies”, devenit ofițer de Informații Externe și-a slujit țara în acest foarte important și dificil domeniu al diplomației.
      Intrat în politică, se remarcă prin intervenții substanțiale în organizații internaționale și la tribuna Camerei Deputaților. Curioșii îl pot găsi în documentele Adunării Parlamentare a N.A.T.O., în cele ale Consiliului Europei; a fost trei ani la Strasbourg șeful delegației române în Comisia pentru Cultură a Consiliului Europei și raportor la Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei Occidentale.
     În țară a fost Secretar de Stat la Ministerul Culturii. Palmares profesional și politic care îi reflectă personalitatea complexă, integră, responsabilă și demnă – verticalitatea. În momentul când a conștientizat că șeful lui de partid este un impostor periculos, a renunțat la toate privilegiile și beneficiile pe care i le aducea poziția din vârful piramidei peremiste, asumându-și riscul de a intra sub aversele de dejecții ale patronului de gazete și partid.>>
                                                                                                                                  
                                                                                                        Radu Theodoru

    


  3.     Constituția României și democrația etnică,Sever Meșca, București, 2003

 
     Ni se propune o interesantă analiză pertinentă (și lipsită
 de partizanat politic) a primei cărți a unei țări democrate.
     Se pune problema dacă, într-o țară în care toți 
cetățenii aparținând minorităților etnice sunt deplin 
egali cetățenilor de etnie română (România), nu este 
cumva prea mult să existe o discriminare pozitivă 
(nonsens) pentru minoritari? Se pune în discuție logica 
creării unui grup de parlamentari minoritari (alții decât 
cei maghiari) – admiși în Parlament cu un număr minim 
de voturi, mai ales că situația nu se mai întâlnește în altă țară.