Semnificația evenimentului devine mult mai profundă dacă reușim să descifrăm dincolo de citirea unui simplu enunț. De ce? Pentru că, dacă în țara sa natală, poetul, prin desele sale luări de poziții critice la adresa factorilor decizionali din rândul tagmei scriitorilor, a devenit incomod și... evitat, pe alte meridiane - mă refer, concret, la Franța, patria lui Voltaire, a lui Hugo, Rimbaud și toți ceilalți mari scriitori - nu numai că este recunoscut, dar, din câte se pare, este și... adoptat!
Nu-i vorbă, n-ar fi prima oară când marii români devin mari francezi: un popor talentat, dar căpușat de valori îndoielnice își expulzează reprezentanții de frunte încredințându-i unei noi mame, în cazul de față, „Mama Franța”. „Mama Franța” îi primește cu brațele descgise, îi recunoaște ca pe proprii fii și... îi crește. Panait Istrati, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran... să fi devenit mai mult francezi decât români? În virtutea celor spuse mai sus, Franța are toate motivele să și-i revendice.
De ce se face vinovat poetul Ionuț Caragea în țara sa?
Conștient de propria valoare, combate cu curaj și argumentat „găștile” (formularea îi aparține) de scriitori care fac schimburi de invitații, amabilități și premii (literare), în detrimentul valorii și corectitudinii.
M-agăț cu disperare de unii oameni mariȘi-ncerc pe cât posibil să-ndepărtez prostia,
Dar, vai, pe zi ce trece, aceștia-s tot mai rari,
Și simt cum mă încearcă, în gânduri, nebunia.
Dar să-i ingorăm. În pofida faptului că, bănuiesc eu, au și niște „merite” de care nu sunt conștienți: în cazul acesta concret, se numără printre inspiratorii poemelor din volumul premiat: Infectat cu iubire (Infecté par l’Amour).
Chiar dacă poetul este rănit, omul găsește resursele necesare renașterii prin iubire - pentru că-i „infectat”! Sau invers: omul este „rănitul”, iar poetul, „infectatul”...
Cert este că, în poemul care dă titlul volumului, „infecția” este acută:
Întrucât nu mi-am propus să încerc să fac o cronică volumului, ci să semnalez o nouă apreciere internațională a unuia dintre cei mai mari poeți români contemporani, mă opresc aici. Volumul, de altfel, se prezintă singur: prin conținut, prin substanță, prin mesaj.
De asemenea, de remarcat din anunțul făcut de „Societatea Poeților Francezi”: din România au mai primit „Diploma de Onoare” și Manolita Dragomir-Filimonescu (Timișoara) pentru volumul Les Jours Toujours și Sonia Elvireanu (Alba-Iulia) pentru volumul Le Chant de la Mer à l’Hombre.
