Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu. Afișați toate postările

joi, 1 octombrie 2020

CÂND VINE ÎNGERUL






Am ajuns la înţelegerea
că oamenii aleşi – mă refer la cei cu misiuni divine pe Pământ – mandataţi direct de către Dumnezeu, au parte de o viaţă dramatică, spectaculoasă în comparaţie cu noi, ceilalţi, muritorii de rând, furnicile truditoare şi care, totuşi, asigurăm farmecul vieţii. Mai mult decât atât, cred că aleşii, în îndeplinirea sarcinilor lor, primesc permanent ajutor, uneori nemijlocit, chiar de la trimişii speciali ai Creatorului. În ideea aceasta doresc să relatez o poveste pe care am auzit-o de curând şi pe care am crezut-o în întregime, depăşindu-mi, astfel, condiţionările mentale. Povestea, de o frumuseţe hiperbolizantă, m-a transformat la final în copilul ai cărui ochi strălucesc la vederea uriaşului tort şi, asemenea relaţiei lui cu bunicul, mi-am îmbrăţişat interlocutorul, într-o efuziune de dragoste spontană şi pură. Poate şi pentru a-mi ascunde tulburarea sufletului, dar şi lacrimile ce nu mai puteau fi controlate în explozia de bucurie ce mă invadase...

            Povestea:

În timpurile din urmă, nu foarte îndepărtate, un om, un suflet ardea în interior din dorinţa de a se întoarce în ţara natală. Era mistuit de dorul meleagurilor în care deschisese ochii, tânjea după îmbrăţişarea mamei şi forţa proteguitoare a tatălui. Voia să audă şi să-şi vorbească din nou limba moştenită de la iluştrii strămoşi. Tot ce-i fusese oferit şi obţinuse prin naştere îi era interzis prin legile oamenilor. Se născuse liber, dar vremurile îl transformaseră într-un paria în patria sa. El însă, asemenea fiului rătăcitor, a luat hotărârea de a înfrunta orice risc, de orice natură şi de a reveni acasă, în ţara lui natală, în Iran.

            Din această clipă, în poveste, eu am avut revelaţia jocului divin. Şi-a sunat tatăl şi şi-a anunţat decizia. Acesta, frământat de aceeaşi grijă şi dor pentru fiul său, l-a întrebat: - Eşti sigur că asta vrei? La răspunsul afirmativ şi ferm  al  fiului, tatăl  a  spus: - Bine, s-o facem! Din acest moment toate energiile pozitive, dar şi cele negative, s-au declanşat. S-au întâlnit în Turcia. După mulţii ani de exil ai fiului şi suferinţele mocnite ale tuturor, s-au întâlnit, în fine! S-au declanşat emoţiile, s-au exprimat sentimentele, s-a manifestat iubirea, dar... nu era suficient: fiul voia acasă. Tatăl a propus să traverseze toţi, împreună, munţii. Ştia de existenţa unui traseu frecventat de transfugi, erau călăuze calificate şi verificate, dar fiul, prea obosit să aştepte şi mânat încă de entuziasmul neadormit al vârstei, a luat decizia să treacă prin vamă folosind un paşaport fals. Tatăl său l-a întrebat din nou: - Eşti sigur că asta vrei?/ - Vreau mai repede acasă, tată! Raţiunea nu-l putea clinti. Au acţionat în consecinţă şi au închiriat o maşină: părinţii, în faţă, cu Jeep-ul lor, iar el, cu cea închiriată, în urmă. În această ordine au intrat în vama turcească şi, fără incidente, la fel au şi părăsit-o. Vameşii turci i-au pus viza şi i-au urat Drum bun! A fost o urare ce a funcţionat divin!


          Când vorbim despre divin, nu trebuie să ne aşteptăm niciodată la ceva simplu, dar nici complicat, la ceva imediat sau întârziat. Aceasta, deoarece criteriile sunt altele decât cele lumeşti, timpul altfel se măsoară, iar subiecţii sunt doar nişte mesageri sau făptuitori prin graţie stabilită de Sus.

            În vama iraniană s-a întâmplat... inevitabilul. Ofiţerii au observat că paşaportul era fals. Şi l-au reţinut pe vinovat. Şi au anunţat imediat securitatea naţională de la Teheran, cerând un ofiţer pentru preluarea arestatului. Totul s-a întâmplat înfiorător de natural, de rece, sec: în virtutea legilor statului (vina era imensă), un infractor periculos, un trădător de ţară fusese descoperit şi capturat. Părinţii îşi frângeau neputincioşi mâinile în interiorul ţării după care tânjea fiul, iar infractorul îşi aştepta speriat derularea destinului. Acesta s-a derulat: după circa trei ore, în curtea arestului a oprit un Jeep din care, fără grabă, dar cu greutate, a coborât un... dulap de doi metri care, cu un mers apăsat şi legănat, s-a oprit în uşă şi, cu o voce gravă, de înmormântare, a întrebat uitându-se spre victimă: - El este trădătorul? Chiar dacă ai fi fost fără greşeală, şi tot te-ar fi furnicat dacă te aflai în atenţia huidumei. Şi-a prezentat legitimaţia de colonel în serviciul de informaţii şi a cerut actele de constatare ale gravei infracţiuni.

            Niciodată nu vom reuşi să vedem oamenii, lucrurile, fenomenele în lumina lor reală, dacă aceasta nu ni se va permite.

            - Nu văd niciun trădător aici! – spuse, distrugând toate documentele prezentate, inclusiv paşaportul fals.

            - Domnule colonel, ce faceţi? Aţi distrus dovezile! Noi am anunţat deja autorităţile guvernamentale! Nu putem să-l predăm fără documente: este un individ periculos!

            - Eu sunt cel mai mare în grad aici, aşa că eu decid! Vă semnez documentele de predare şi îl iau pe răspunderea mea.               

            Duritatea intervenţiei, gabaritul şi funcţia dulapului i-a îmblânzit pe ofiţeri: au emis noi documente de predare, acesta a semnat tot ce i s-a prezentat, şi-a pus cazmaua (mâna) pe neajutoratul vinovat şi, hotărât, l-a mânat spre maşină. A demarat la fel de decis precum se observau urmele de frână de la sosire.

            Urmează partea fantastică:

            - Unde doreai să ajungi?l-a întrebat arătarea aceea fioroasă, cu o voce, dintr-o dată, umană şi caldă.

            Orice urmă de teamă, teama aceea înfricoşătoare determinată de neputinţa de a-ţi fi propriul tău stăpân, dispăru. Gheaţa, ce-i strânsese ca un cleşte inima, determinând un puls nebun prin toate vasele de sânge, se topi. Fără nicio urmă de prudenţă, mărturisi de bunăvoie totul: cum se numeşte, de ce se fereşte de autorităţi, unde-l aşteaptă părinţii.

            - Părinţii mei mă aşteaptă la hotelul X din prima localitate de aici.

            - Să mergem acolo! – hotărî cel ce devenise dintr-o dată om.

            Au parcurs cei câţiva kilometri în tăcere. Când au ajuns în faţa hotelului, la coborâre, ofiţerul îl întrebă pe tânăr: - Ştii cine sunt eu? La răspunsul mut al acestuia, veni şi răspunsul, la fel de neaşteptat şi de fantastic, ca şi întreaga naraţiune:


- EU SUNT ÎNGERUL TĂU! 

            Şi îngerul plecă, demarând în forţă şi se făcu nevăzut...


            Părinţii:

            În camera de hotel tatăl îşi frângea mâinile regretând că se mulţumise doar să-l întrebe pe băiat asupra hotărârii şi nu decisese el în locul imprudenţei juvenile. Iar mama, de când intrase în cameră, căzuse în genunchi, rugându-se cu lacrimi pure de iubire şi durere şiroind pe faţă, la Dumnezeul neamului lor. Aşa i-a găsit fiul. Iar fiul le-a povestit partea pe care ei nu o cunoşteau: cum Allah le-a auzit durerea şi şi-a trimis îngerul să le salveze fiul. 

            Cum să închei (M-am ferit să scriu: Concluzii):

            Dacă nu fac observaţiile necesare, este pentru că nu-mi permit să analizez faptele determinate de Creator. Minuni ni se întâmplă la tot pasul, dar noi, prin ignoranţa noastră, trecem prin viaţă fără să-i sesizăm partea fantastică, dar adevărată. Ce am mai învăţat: chiar dacă devii un paria pentru societate, trebuie să ai credinţa că Dumnezeu după alte legi te judecă şi acele legi sunt singurele importante pentru tine. Aşa că trebuie să-ţi urmezi destinul, să străbaţi calea ce trebuie parcursă şi să-I urmăreşti semnele. Altfel, rişti să ţi se arate, dar să nu-L vezi şi, în loc să fii un fericit, disperarea te va cuprinde.

            Personajul:

            Oricare dintre noi poate ajunge vreodată în situaţia acestui personaj, anonim, până acum. Dar, întrucât cunoştinţa cu acest iranian am făcut-o în împrejurări speciale, atunci când mi s-a oferit nesperata şansă de a ajunge pe pământul sfânt al Indiei, într-un moment (perpetuu, de altfel) de sărăcie pecuniară ce nu-mi oferea nicio posibilitate logică de proiecte de călătorie spre alte meleaguri, vi-l voi deconspira, dar... altă dată. În povestirile mele indiene o să întâlniţi din nou personajul, o să cunoaşteţi acest suflet complex ce nu încetează să-şi pună întrebări, un suflet ales – spun eu – ce sigur are o relaţie cu Dumnezeu, dar nu este conştient de ea. Sau... este posibil să mă înşel eu în această privinţă.

14 noiembrie 2005            

            Note de jurnal: Romantism: persoane excepţionale puse în situaţii excepţionale!  

            Romantism: este caracterul acestei poveşti adevărate, conform definiţiei ce mi-o amintesc de la orele de literatură română din liceu. Mulţi ani după ce am studiat acest curent în artă, am avut posibilitatea să aflu o poveste ce mi-a fost uşor s-o încadrez aici. Dar, dacă am fi atenţi la toate minunile pe care le trăim în fiecare clipă, am ajunge la concluzia că toţi suntem nişte romantici în timpuri romantice! Nu e… romantic?                 

Desenele aparțin doamnei Adriana ANDRONESCU.

Publicat în volumul Nevăzutele Cărări, Editura PIM, Iași, 2013


vineri, 6 martie 2020

CE-A FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?


Din când în când nu strică o provocare pentru a ne scoate din amorțeala minții sau din rutina cotidianului. Răsfoind o antologie de poezie universală, dar gândidu-mă și la una dintre axiomele universului sacru „la început a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu”, am început – mai în glumă, mai în serios – să mă întreb, ce-o fi fost întâi: omul sau poezia?

Și, meditând eu așa, la lume și cuvânt, am încercat să mă pun, o clipă, în postura Creatorului – că doar suntem întru „chipul și asemănarea Lui” - și, odată intrat în rol, mă trezesc, spunându-mi, mulțumit: 

Gata, în șapte zile am creat lumea - e bine! 

Creația era frumoasă, era perfectă, dar... mai departe mi-a cam dispărut „ambitusul”! ce credeți, să fi conținut și poezia în structura ei intimă? Adică Dumnezeu să fi inclus și poezia în construcția Sa? Posibil, dar nu obligatoriu!

Pentru că, persistând în scenariul de mai sus, am privit lumea în ansamblul ei și... parcă ceva nu mergea: 

Ar mai trebui ceva... ar mai trebui ceva... - mi-am spus și atunci am creat omul!

Ei, aici a apărut dilema. Am ieșit din ipostaza îndrăzneață în care mă băgasem și m-am întrebat: poezia o fi lăsat-o Atotputernicul în sarcina omului? Să observe el însuși frumusețea și să constate perfecțiunea care, apoi, să-l inspire? 

Să-l inspire?! Iată cuvântul-cheie! Păi, în cazul acesta, nu înseamnă că omul, adică Adam și muza sa, unica Eva, au adus poezia în viața lor? Dacă tot le-a dat discernământ bunul Dumnezeu...

Cred că scena s-a petrecut cam așa:

- Ați luat mărul, ați încălcat unica poruncă! M-ați dezamăgit! V-am dat totul de-a gata, dar... se pare că aici am greșit. 

Să fi greșit Dumnezeu?! Să nu fi ales „coasta” potrivită atunci când a creat femeia singuraticului (și tristului) bărbat?! - m-am întrebat în timpul meditației.

- N-ați știut să prețuiți frumusețea perfecțiunii pentru că nu v-am lăsat să vedeți și urâțenia care i se opune - a continuat Cel din Înalturi. De acum încolo... o veți vedea! - o fi tunat Atotputernicul. 

Ăștia doi, adică blegul de Adam și cu naiva de Eva, s-or fi făcut mici de tot. Șarpele... viclean (n-a văzut, n-a auzit), probabil că se hlizea, ascuns, de pe undeva, de prin frunzișuri. Dumnezeu mai avea de spus:

- Veți avea parte de muncă, de greutăți, iar frumusețea...

Aici, probabil, Șeful S-o fi scărpinat prin barbă, gânditor (Îi era milă de ăia doi și-I stricaseră și Lui toate ploile) și-o fi decis:

- ... ca să mai aveți acces la ea, va trebui să deveniți voi înșivă creatori de frumusețe, să vedeți și voi cum este! - o fi încheiat El, cu năduf. 

Apoi, după ce S-a descărcat, o fi plecat în treaba Lui și i-a lăsat pe cei doi în seama... Domnului. Abia atunci și-au dat ei seama că sunt în pielea goală și și-au tras câte-o frunză-n față, dar... asta-i o altă poveste.

Iar dacă mă întrebați pe mine, încep să suspectez chiar o stratagemă bine ticluită de către Marele Artist - pentru a se mai deroga puțin de la atribuțiile legate de acest domeniu. De partea asta să se mai ocupe și frumoșii ăia doi! - și-o fi spus El în barbă, amuzându-Se de frunzele pentru care nu găsiseră încă nicio modalitate de a le fixa în partea rușinoasă - până la realizările de mai târziu ale marilor case de modă, mai aveau de înfruntat vremurile. Cât îs de caraghioși! Apoi, uitându-se cu îngăduință la goliciunea lor - mânia Îi mai trecuse - Își spuse: Dar știi că i-ai făcut frumoși pe copiii ăștia, Moșule? 

Dacă mă întrebați pe mine, cred că acesta a fost și mobilul care L-a determinat pe Creator să-i zămislească pe oameni: era singur, n-avea cu cine să schimbe o vorbă, cu cine să se certe... și, știți și voi vorba românului: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”. 

Acum, dacă fac un salt prin timp, cred că era mai bine pe vremea „olimpienilor”. Ce-o fi fost prin „ograda” lui Zeus”! Cu-atâția zei tineri și-atâtea zeițe frumoase! Când se mai săturau de hârjoana lor comună, mai aruncau câte-o ocheadă și pe la pământeni - c-am uitat să vă zic: Adam și Eva, după ce-au depășit „criza mărului”, s-au pus pe făcut copii. Au avut urmași frumoși!  

În concluzie, ca să n-o mai sucesc și s-o învârtesc, răspunsul la care am ajuns, cam acesta ar fi: omul, prin iubirile, pasiunile, trădările, suferințele și... toate celelalte simțiri ale sale, a creat poezia. A participat, în felul acesta la desăvârșirea Creației - dorința Creatorului! 

E bine! - ar fi zis Dumnezeu.

Aceasta-i expunerea mea mai mult sau mai puțin realistă, mai mult sau mai puțin fantezistă. Acum, însă, vă întreb pe voi:

CE-A FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?

(Proză apărută în revista Luceafărul de Botoșani din 12 martie 2020.)