duminică, 8 martie 2020

Françis Lemarque ( Le petit cordonnier ) 1956



Le petit cordonnier - o frumoasă și plină de dramatism istorie (ca toate ale șansonetiștilor) lansată de Françis Lemarque în 1956. 

Este povestea unui mic cizmar, îndrăgostit de dans, care terminase de făcut o pereche de pantofi de damă când, în prăvălia sa, a intrat o tânără ce voia să-i cumpere. Fără a sta pe gânduri, cizmarul îi promite că i-i va dărui, dacă va accepta să meargă cu el la dans. Contrariată, tânăra îl repede: 

Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi!

Dar, tentată de ofertă (ca o femeie normală👧), o acceptă și pleacă cu pantofii sub braț.
Fericit, micul cizmar se ferchezuiește👦și merge să se-ntâlnească cu tânăra la dans. 
Aici însă, fata îi râde în nas (ceva gen: „cotul și pișcotul/labele și botul”) și-i repetă reproșul:

Micule cizmar, tu ești un prost dacă-ți închipui că poți cumpăra dragostea cu o pereche de pantofi!

Dar, minune: doar ce-a făcut trei pași că, pantofii, care fuseseră vrăjiți (cizmarul nu era el chiar așa de prost😉!), au început s-o învârtă pe tânără într-un dans amețitor, care-a ținut toată noaptea!

Într-un final, epuizată, s-a pus pe plâns și și-a cerut iertare:

Micule cizmar, oprește, tu m-ai făcut să-mi pierd capul; sigur nu ești un prost dacă ai reușit să mă vrăjești! 
Micule cizmar, oprește, facă-se voia ta, din inimă îți spun, vreau să dansez cu tine toată viața💑!

Ritmul alert, chiar invită la dans și, asemeni celor doi eroi, îți vine să încalți „pantofii fermecați” și să li te alături. 
În ceea ce îi privește, conform obiceiului, cei doi tineri au trăit fericiți împreună până la adânci bătrâneți.
O variantă ceva mai ritmată și mai expresivă datorită punerii în scenă a poveștii, o avem în interpretarea lui Dorothée.

LE PETIT CORDONNIER

Un petit cordonnier qui voulait aller danser
Avait fabriqué
De petits souliers.
Une belle est entrée qui voulait les acheter,
Mais le cordonnier
Lui a déclaré:
Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,
Mais il vous faudra
Danser avec moi.
Ils serons à vous sans qu'ils vous coûtent un sou,
Mais il vous faudra
Danser avec moi.
Petit cordonnier t'es bête bête,
Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,
Crois-tu que l'amour s'achète chète
Avec une paire de souliers?
Mais la belle accepta, elle emporta sous son bras
Les petits souliers
Pour aller danser.
Cordonnier tout réjoui a mis ses plus beaux habits
Et s'est pomponné
Pour la retrouver.
Mais hélas quand il a voulu la faire danser,
Elle a refusé,
Lui a ri au nez.
Mais hélas quand il a voulu la faire danser,
Elle a refusé,
Lui a ri au nez.
Petit cordonnier t'es bête bête,
Qu'est ce que t'as donc dans ta tête tête,
Crois-tu que l'amour s'achète chète
Avec une paire de souliers?
Mais à peine la belle avait-elle fait trois pas
Que ses petits souliers
Furent ensorcelés.
Elle se mit à tourner comme une toupie déréglée
Et les musiciens
N'y comprenaient rien.
Elle tourna tourna jusqu'au petit matin
Et toute épuisée
Se mit à pleurer.
Elle tourna tourna jusqu'au petit matin
Et toute épuisée
Se mit à pleurer.
Petit cordonnier arrête rête,
Je me sens tourner la tête tête,
Tu ne dois pas être bête bête
Pour m'avoir ensorcelée.
Petit cordonnier arrête rête,
Que ta volonté soit faite faite,
Toute la vie le coeur en fête fëte
Dans tes bras je veux danser.

Și încă o variantă, într-un stil asemănător cu cel al lui Francis Lemarque, în interpretarea lui Yvette Giraud:



Compozitori: Francis Lemarque / Rudi Revil
Versurile cântecului Le petit cordonnier © Tropicales Soc, Bourne Co.



RUGĂCIUNEA

Imagine captur de pe net

                                                  Ocupase scaunul din stânga, iar soacră-sa, pe cel din dreapta asistentului. Tocmai își închisese mobilul, iar bătrâna, epuizată de parcurgerea celor câteva zeci de metri de la mașină până la dispensar, îi căuta privirea, încercând să-i confirme, printr-o vagă mișcare a pleoapelor, că pregătise banii. Da, pricepuse: îi pregătise, dar nici el nu știa cum avea să procedeze. Cum să aducă vorba, dacă s-o aducă, ce argumente să folosească… I se părea că un astfel de gest este degradant pentru ambele părți: și pentru cea care oferă, și pentru cealaltă, beneficiara „cadoului”. Pe față i se așternu o grimasă. De nemulțumire. Până când o să fim atât de umili și proști? – își spuse în sinea sa, înciudat, dar și stânjenit de revolta aceea penibilă, care îi macula gândurile. Se smulse din micul și insalubrul său conflict interior, îndreptându-și atenția spre  asistentul care-i invitase înăuntru: își făcea de lucru cu niște registre. Altminteri, un tânăr simpatic, dar zgârcit la vorbă, cu alte cuvinte, se încadra de minune în parametri unei prezențe discrete și eficiente. Continuându-și racordarea la „exterior”, ochii i se opriră pe un panou aflat chiar în fața sa, ceva între afișier și bibliotecă. Broșuri, reviste, cărți, pliante. Își forță privirea, căutând să descifreze ceva titluri, autori. Chiar dacă ochelarii îi stăteau disciplinați pe nas, nu reuși, așa că – de vreme ce asistentul părea cufundat în registrele sale – se ridică și se apropie. Curiozitatea îi fu, în fine, satisfăcută: întregul panou cuprindea tipărituri de natură religioasă, majoritatea aparținându-i unei autoare cunoscute, E.G. White. Aha, se pare că medicul nostru este un tip credincios! – conchise, rapid. De apreciat! Acum am și alte motive să-mi doresc să-l cunosc! – își spuse, amintindu-și cum, demult, pe când era „bolnav de moarte” (cum îi plăcea lui să treacă cu umor peste marea cumpănă a vieții sale), țintuit pe un pat de spital, l-au vizitat niște tineri necunoscuți, l-au încurajat și i-au oferit mai multe cărți. „Tragedia veacurilor” era una dintre ele. Autoare: o doamnă ce purta numele de E.G. White. Atunci, pe patul de suferință, lectura aceea îl ajutase să-și mai oblojască rănile sufletești, ba chiar îi dăduse speranțe…
- Poftiți, intrați!                                                                                                          
În prag, zâmbindu-le binevoitor, un medic încă tânăr, plăcut la chip, scund, cu o constituție, mai degrabă, fragilă.
- Bună ziua, domnule doctor! Știți, m-a trimis la dumneavoastră prietena mea, doamna doctor… – ținu soacră-sa să-și asigure o intrare privilegiată la medicul specialist.
- Sigur, doamnă, m-a anunțat prietena dumneavoastră, sunteți binevenită, vă așteptam – acționă și medicul specialist aceeași pedală a slăbiciunilor umane, încurajându-și pacienta să se debaraseze de orice sfială și să-și spună păsul liniștită.
- Eu aștept afară…
- Da, da, vă invit înăuntru imediat ce termin cu doamna…
- Vă mulțumesc!
Ușa se închise în urma sa. Amabil, doctor! – fu primul gând ce-i trecu prin minte, după ce rămase singur cu asistentul.
- Vă deranjez? E nevoie să ies?
- Nu, nu mă deranjați deloc! Rămâneți, probabil că va mai dori domnul doctor să discute cu dumneavoastră!
- Mulțumesc!
Îi zâmbi și se așeză pe același scaun pe care-l ocupase, câteva momente mai devreme. Se așternu liniștea. Asistentul, aceeași postură, cu capul băgat în registre. Camera mică, decorul simplu, nimic nou de cercetat. Poate doar… și privirea îi fu atrasă din nou, ca un magnet, de panoul din fața sa. Se apropie și, de data aceasta, răsfoi una dintre broșuri. Treptat, amintiri vechi și pe care le credea pierdute, începură să-i revină în minte. El, fragilizat de boală într-o camera de spital ce i se părea imensă, halatele albe ale cadrelor medicale, tinerii aceia cărând după ei o geantă uriașă plină cu cărți… voci calde… ținute simple…
- Vreți să vă rugați cu noi? – l-au întrebat spre sfârșitul vizitei.
- Da, vreau! – s-a trezit, surprins, acceptând invitația. El, care fusese un ateu convins până de curând și care își găsise, în fine, Calea în care credea, suspecta pe oricine încerca să se apropie altfel, din altă direcție, de zona cea mai intimă a ființei sale, sufletul.
Eram, în acel moment, un învins – își justifică el, acum, slăbiciunea de-atunci.
- Doamne, Dumnezeul nostru– au început tinerii, alături de el, cu mâinile împreunate.
Oare chiar aceasta să fi fost rugăciunea tinerilor? – se frământa el acum. Dar ce importanță mai are? Cert este că mi-a făcut bine! Eram atât de dărâmat, încât orice rugăciune, de oriunde ar fi venit ea, era binevenită.
- Poftiți, poftiți, vă rog! Noi am terminat aici – și doctorul îl invită din nou în cabinet. Doamna este, pentru vârsta dumneaei, foarte bine! Nu aveți nici un motiv de îngrijorare!
- Dar aceasta este o veste grozavă, domnule doctor! Având în vedere că a fumat o viață întreagă…
- Mai fumați și-acum, doamnă? – se-ntoarse medicul spre pacientă, vădit interesat de subiect.
- De trei ani m-am lăsat, domnu’ doctor! – se-mpăună bătrâna, îndreptându-și, cât îi permiteau anii, spatele.
Avea și motive. Fusese un act de mare voință, dar – și aspectul acesta îl aprecia ginerele cel mai mult – unul determinat de dorința de a trăi! În ciuda tuturor inconvenientelor care apar o dată cu înaintarea în vârstă – probleme cu inima, cu respirația, cu mersul dificil, cu singurătatea… – bătrâna nu-și pierduse pofta de viață. Voia să trăiască, să-și revadă fiicele și nepoatele aflate peste mări și țări și să se bucure de toate reușitele lor… cât i-o mai îngădui bunul Dumnezeu. Doar de moarte să nu-i vorbești vreodată!
- Felicitări, doamnă, ați repurtat, după cum văd, o mare victorie! – îi ridică și medicul la fileu.
- Trebuie să recunosc, mi-a mai venit inima la loc – reveni ginerele la problema care-l preocupa cel mai mult. Știți, când mă gândeam că trebuie să suporte un drum atât de lung până în Canada…
- Nu, ceea ce am văzut și auzit nu ridică motive de îngrijorare. Uitați, am completat formularul în engleză, cu toate rezultatele investigației, cu diagnosticul și tratamentul specific. Un tratament obișnuit pentru un caz uzual.
- E grozav, domnule doctor! Acum însă, înainte de a pleca, pentru că tot suntem noi bucuroși, vă rog să ne spuneți și ce datorie avem față de dumneavoastră!
Gata, o lansase. Vorba. Scăpase de blocaj. Mingea era în terenul advers. Se pregătea să umble la borsetă. Doar că primi mingea înapoi.
- 240 de lei. Atât costă consultația.
Medicul observase gestul bărbatului și preciză, ușor, amuzat:
- Nu, nu, nu-mi dați mie bani! Plătiți la asistent. El vă va elibera și chitanța.
Chipul ginerelui se destinse total. Scăpase de ultima umbră ce-l mai chinuia. Plătea un serviciu medical corect, chiar dacă o sumă mai mare, dar… nu o șpagă! Se-ndreaptă lumea! – fu traversat de o gândire luminoasă. Medicul îi întrerupse meditația:
- Știți, eu, la finalul unei consultații, obișnuiesc să fac o scurtă rugăciune cu pacienții. Sunteți de acord și dumneavoastră să ne rugăm împreună?
- Vai, ce bine, domnu’ doctor! Sigur că vrem! – răspunse soacră-sa, încântată.
Ginerele, surprins de repeziciunea evenimentelor, apucă să confirme printr-o mișcare a capului.
- Doamne, Dumnezeul nostru… – își începu omul exercitarea celei de-a doua profesii, cea spirituală și mult înrudită cu prima, cea medicală.
Coperta revistei Boema, nr. 133, martie 2020
Doamne, aceasta e rugăciunea de-atunci! – tresări bărbatul.
Nu mai auzi nimic. Pentru că nu mai era acolo. Prin fața ochilor minții i se perindau imagini ca dintr-un film vechi, un film în care, la capătul bolnavului, se apleacă un înger și-l atinge cu aripa-i tămăduitoare.
- Amin! – încheie medicul.
Ieșiră din cabinet. Soacra – cu lumină pe chip, bărbatul – năucit și... ușurat.
Doamne – gândi, împăturind chitanța și aranjând-o cu grijă în portofel – să se fi închis acum, cu această ocazie, o buclă a timpului? Nu cumva acest medic și asistentul său au făcut parte din grupul de tineri care, cândva, prin vorbele lor încurajatoare, mi-au redat speranța de viață? Dacă adaug anii care au trecut, vârstei lor juvenile de-atunci, cam aceștia ar fi bărbații! Cum a ținut, Dumnezeu, în bunătatea Sa, să-mi reîmprospăteze memoria cu fapte trecute în uitare, permițându-mi să-I conștientizez prezența, grija, și… minunile de zi cu zi!

Florin Meșca

(Povestire publicată în revista Boema, nr. 133, martie 2020)

vineri, 6 martie 2020

CE-A FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?


Din când în când nu strică o provocare pentru a ne scoate din amorțeala minții sau din rutina cotidianului. Răsfoind o antologie de poezie universală, dar gândidu-mă și la una dintre axiomele universului sacru „la început a fost cuvântul și cuvântul a fost Dumnezeu”, am început – mai în glumă, mai în serios – să mă întreb, ce-o fi fost întâi: omul sau poezia?

Și, meditând eu așa, la lume și cuvânt, am încercat să mă pun, o clipă, în postura Creatorului – că doar suntem întru „chipul și asemănarea Lui” - și, odată intrat în rol, mă trezesc, spunându-mi, mulțumit: 

Gata, în șapte zile am creat lumea - e bine! 

Creația era frumoasă, era perfectă, dar... mai departe mi-a cam dispărut „ambitusul”! ce credeți, să fi conținut și poezia în structura ei intimă? Adică Dumnezeu să fi inclus și poezia în construcția Sa? Posibil, dar nu obligatoriu!

Pentru că, persistând în scenariul de mai sus, am privit lumea în ansamblul ei și... parcă ceva nu mergea: 

Ar mai trebui ceva... ar mai trebui ceva... - mi-am spus și atunci am creat omul!

Ei, aici a apărut dilema. Am ieșit din ipostaza îndrăzneață în care mă băgasem și m-am întrebat: poezia o fi lăsat-o Atotputernicul în sarcina omului? Să observe el însuși frumusețea și să constate perfecțiunea care, apoi, să-l inspire? 

Să-l inspire?! Iată cuvântul-cheie! Păi, în cazul acesta, nu înseamnă că omul, adică Adam și muza sa, unica Eva, au adus poezia în viața lor? Dacă tot le-a dat discernământ bunul Dumnezeu...

Cred că scena s-a petrecut cam așa:

- Ați luat mărul, ați încălcat unica poruncă! M-ați dezamăgit! V-am dat totul de-a gata, dar... se pare că aici am greșit. 

Să fi greșit Dumnezeu?! Să nu fi ales „coasta” potrivită atunci când a creat femeia singuraticului (și tristului) bărbat?! - m-am întrebat în timpul meditației.

- N-ați știut să prețuiți frumusețea perfecțiunii pentru că nu v-am lăsat să vedeți și urâțenia care i se opune - a continuat Cel din Înalturi. De acum încolo... o veți vedea! - o fi tunat Atotputernicul. 

Ăștia doi, adică blegul de Adam și cu naiva de Eva, s-or fi făcut mici de tot. Șarpele... viclean (n-a văzut, n-a auzit), probabil că se hlizea, ascuns, de pe undeva, de prin frunzișuri. Dumnezeu mai avea de spus:

- Veți avea parte de muncă, de greutăți, iar frumusețea...

Aici, probabil, Șeful S-o fi scărpinat prin barbă, gânditor (Îi era milă de ăia doi și-I stricaseră și Lui toate ploile) și-o fi decis:

- ... ca să mai aveți acces la ea, va trebui să deveniți voi înșivă creatori de frumusețe, să vedeți și voi cum este! - o fi încheiat El, cu năduf. 

Apoi, după ce S-a descărcat, o fi plecat în treaba Lui și i-a lăsat pe cei doi în seama... Domnului. Abia atunci și-au dat ei seama că sunt în pielea goală și și-au tras câte-o frunză-n față, dar... asta-i o altă poveste.

Iar dacă mă întrebați pe mine, încep să suspectez chiar o stratagemă bine ticluită de către Marele Artist - pentru a se mai deroga puțin de la atribuțiile legate de acest domeniu. De partea asta să se mai ocupe și frumoșii ăia doi! - și-o fi spus El în barbă, amuzându-Se de frunzele pentru care nu găsiseră încă nicio modalitate de a le fixa în partea rușinoasă - până la realizările de mai târziu ale marilor case de modă, mai aveau de înfruntat vremurile. Cât îs de caraghioși! Apoi, uitându-se cu îngăduință la goliciunea lor - mânia Îi mai trecuse - Își spuse: Dar știi că i-ai făcut frumoși pe copiii ăștia, Moșule? 

Dacă mă întrebați pe mine, cred că acesta a fost și mobilul care L-a determinat pe Creator să-i zămislească pe oameni: era singur, n-avea cu cine să schimbe o vorbă, cu cine să se certe... și, știți și voi vorba românului: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!”. 

Acum, dacă fac un salt prin timp, cred că era mai bine pe vremea „olimpienilor”. Ce-o fi fost prin „ograda” lui Zeus”! Cu-atâția zei tineri și-atâtea zeițe frumoase! Când se mai săturau de hârjoana lor comună, mai aruncau câte-o ocheadă și pe la pământeni - c-am uitat să vă zic: Adam și Eva, după ce-au depășit „criza mărului”, s-au pus pe făcut copii. Au avut urmași frumoși!  

În concluzie, ca să n-o mai sucesc și s-o învârtesc, răspunsul la care am ajuns, cam acesta ar fi: omul, prin iubirile, pasiunile, trădările, suferințele și... toate celelalte simțiri ale sale, a creat poezia. A participat, în felul acesta la desăvârșirea Creației - dorința Creatorului! 

E bine! - ar fi zis Dumnezeu.

Aceasta-i expunerea mea mai mult sau mai puțin realistă, mai mult sau mai puțin fantezistă. Acum, însă, vă întreb pe voi:

CE-A FOST ÎNTÂI: OMUL SAU POEZIA?

(Proză apărută în revista Luceafărul de Botoșani din 12 martie 2020.)

joi, 6 februarie 2020

POEZIA SUFLETULUI



Autor: Licuța Pântia


M-a-ntrebat cândva străinul,
În ce țară m-am născut,
În ce loc din astă lume
Zorii vieții am văzut?






Nu am stat prea mult pe gânduri
Și cu sufletul străpuns,
Printre lacrimile-ascunse,
Cu blândețe i-am raspuns:






Țara mea e-un boț de aur,
E comoară pe pământ,
Are-atâta frumusețe,
De nu-ncape în cuvânt!






Are munți ce-ascund în taină
Prețioase bogății,
Codri falnici, râuri limpezi
Dealuri mândre și câmpii,




Are Dunăre si Deltă,
Peisaje unicat,
Și castele și palate,
Toate-s de neegalat!






E istoria prezentă
La tot pasul unde treci,
De o vizitezi o dată,
Nu îți vine să mai pleci!










E tărâmul unde Cerul
se coboară pe pământ,
Unde pustnici stau în rugă
Împlinindu-și legământ,








Unde apa de izvoare
E aghiasmă ce se bea,
De acolo-mi trag eu seva,
Ea e țărișoara mea!






S-a născut de multă vreme,
Cam de când e veșnicia...
A creat-o însuși Domnul
Și-a numit-o... ROMÂNIA!





duminică, 26 ianuarie 2020

IONUȚ CARAGEA, O NOUĂ RECUNOAȘTERE INTERNAȚIONALĂ

Coperta volumului “J'habite la maison aux fenêtres fermées”

Motto: „Nimeni nu e profet în țara sa”


Poetului Ionuț Caragea i-a fost recunoscută din nou valoarea de către confrații francezi, prin atribuirea premiului MOMPEZAT 2019 (vezi Roger Mompezat), de către Societatea Poeților Francezi (Société des Poètes Français), pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”, publicat la Editura Stellamaris din Brest (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/09/jhabite-la-maison-aux-fenetres-fermees.html).

Originalitatea noului volum poate fi intuită încă din start, dacă ne gândim doar la înțelesurile de dincolo de titlu: „Locuiesc în casa cu ferestrele închise”. Două medii, unul limitat de niște pereți reci de beton, celălalt... având ca „limită” doar imensitatea cerului, separate de un perete transparent - fereastra - dar... de netrecut. Ce să fie dincolo? Cum ajung acolo? - pare a se întreba poetul din închistarea spațiului limitat în care se află. Să fie mânat de obișnuitele dorințe pământene sau de chemările altor dimensiuni? Poate... amândouă? Dar... chiar își dorește el să treacă granița? Dacă una din lumile de „dincolo” l-a dezamăgit cîndva și acum preferă „arestul” autoimpus până la o nouă deschidere de „fereastră”? Nu cumva, din inconștient, primește semnalele de alertă asupra unui mediu ostil, mincinos? Doar deschizând toate „ferestrele” volumului, cred c-am putea afla răspunsurile la care a ajuns autorul. Cu siguranță, nu este vorba (doar) de o casă în sens fizic, autorul, fire complexă (poate, complicată, ar sugera unii) fiind, regăsindu-se, de multă vreme, în solitudinea ființei sale spirituale (cealaltă casă).  

Ionuț Caragea, atent cu cititorii săi, a deschis, în mai multe rânduri, câte o „fereastră” spre poemele cuprinse în volum, în varianta originală, cea franceză, dar alăturându-le și varianta din limba maternă. Iată un exemplu:


"Lada de zestre"
eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ
nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
şi-atunci reuşesc să fac
un mic pas înainte
şi tot încerc… şi tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi uşor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aş scoate
lada continuă să fie grea
şi-atunci îmi vine să urlu:
nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?
de ce mai trebuie
să trag după mine
şi lada de zestre
plină cu gânduri?
iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:
şi eu aş vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheaţă ochii
şi nu mai pot să respir
tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

"Le trousseau"
je traîne après moi une ombre
un trousseau débordant de pensées
venues du monde où je vivais
avant que je m’incarne
le vol m’est impossible
car le trousseau pèse lourd
tout ce que je peux faire c’est enlever
une par une les pensées
qui deviennent mots
ainsi j’arrive à avancer
un pas, un petit pas à la fois
je m’efforce encore et encore
pour enlever toutes mes pensées
que je sois léger tel un oiseau
toutefois le trousseau reste pesant
et je crie d’impuissance:
n’était-ce assez d’être Sisyphe
poussant son coeur
en haut de la colline ?
pourquoi faut-il encore traîner
ce trousseau débordant de pensées ?
dans sa langue
l’oiseau me répond :
comme j’aimerais moi aussi
être un ange !
mais quand mes ailes
me portent trop haut
hélas, je perds mes plumes
mes yeux se font de glace
et je perds mon souffle
pendant que toi au moins
tu peux écrire de mes plumes
toi au moins tu peux voir
au-delà des nuages…

Câteva idei se extrag din acest poem. În primul rând, „transcendența”, de care este conștient: 

eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ

Intră și „lada de zestre” („umbra”) în simbolistica transcendenței: înzestrarea cu care a fost trimis. E dornic de zbor (spiritual vorbind), dar „lada de zestre”, plină de gânduri ce se cer a fi trasformate în cuvinte... îi taie din avânt. Tinde spre perfecțiune:

nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?


Pasărea, creația pentru care zborul nu are secrete, îl invidiază:

tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori...

„Tu poți, cel puțin, să vezi/dincolo de nori...” Da, așa îl percep și eu pe Ionuț Caragea: ca „văzând dincolo de nori”.

Depășind stadiul întrebărilor asupra misterului „casei cu ferestrele închise”, poetul se desconspiră parțial în poezia „Singurătate”,:
Poetul Ionuț Caragea



nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort și Cerber

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise



și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

În primul rând, nu poți să nu constați lipsa punctuației, ca semn al devălmășiei gândurilor și angoaselor care îl domină pe poet. Care se pare că-l asaltează într-un ritm și o intensitate necontrolabilă, de aici și soluția tehnică aleasă de autor. 
Întrebarea firească care s-ar pune după această observație: mai este stăpânit poetul de aceste metafore sumbre ale vieții? Sau, odată cu scrierea poemului, s-a eliberat? Cred că da, pentru că, scrierea/exprimarea suferințelor sufletești, în general, te eliberează.

Puterea angoaselor îi provoacă poetului o reacție de luptător (nota bene), astfel că poemul debutează cu avertismentul celui care este convins de autenticitatea trăirilor sale și, în același timp, oarecum neînțeles, se închide în propriul cocon („casa cu ferestrele închise”), dând dovadă chiar de agresivitate:  

nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise


Apoi, începe să se explice, să dea tot el răspunsul, răspunsurile, de fapt, printr-o înșiruire de superbe comparații și metafore.  

această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri

Singurătatea, ca un „șarpe care lenevește cu burta plină” la „focul inimii”. Șarpele (viclean, alunecos, care s-a hrănit - burta plină) lenevește (dar, de fapt, supraveghează) la focul inimii (pasiuni vechi, trădări), gata oricând să „muște”, să rănească din nou.

Apoi: 

această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice

„Singurătatea”: „continentul negru” (inima „amară”) din mijlocul „oceanului de lacrimi toxice” - ideea este evidentă.

această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent

Poate cea mai dureroasă comparație: „singurătatea”, asemuită iubirii trădate a „inocentului” de către „muzele de altădată”. Comparația, descifrează, din fericire, și starea stabilă actuală a „inocentului” prin precizia specificării: „muzele de altădată”, aceasta lăsându-ne să înțelegem că, în viața poetului, există, la momentul prezent, o muză, muza de-acum - o muză, cu siguranță, puternică, având în vedere creațiile din ultimii ani ai poetului.

Cât de riscant este să iubești și să nu găsești reciprocitate!

această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune

Da, în astfel de situații, iubirea poate fi „nebună”, atât de „nebună” încât, adeseori, riscă să ajungă la „azil”, un „azil” în sensul fizic, concret sau... cel găzduit de o inimă rănită.

Grozăvia „singurătății” atinge apogeul atunci când e comparată cu „intrarea din Infern”, unde poetul se regăsește în ambele ipostaze: și a „mortului”, și a celui ce-l vrea intrat pentru totdeauna: „Cerberul”.

această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort, și Cerber

Se va smulge poetul din această capcană? Nu ne spune nimic deocamdată.

da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise

După ce ne avertizează că cineva din afara „casei cu ferestrele închise” nu are cum să înțeleagă „singurătatea”, în ultimele versuri apare fanta de lumină:

și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului

Da, poetul Ionuț Caragea, putem fi siguri că a devenit „stăpânul cuvântului”!

Poetul Ionuț Caragea și subsemnatul la Oradea, pe unul din
podurile ce traversează Crișul Repede
Scurt istoric autobiografic în încercarea nevinovată de a mă împărtăși din „lumina” premiantului: 
Despre scriitor am aflat absolut întâmplător în urmă cu câțiva ani când, în căsuța poștală electronică, mi-a intrat un mesaj în care eram anunțat de o nouă apariție editorială, un volum autobiografic al celui ce semna cu numele de... Ionuț Caragea. Întrucât expeditorul a fost darnic și mi-a permis să citesc paragrafe vaste din carte, am putut să-mi dau seama că mi s-a revelat un scriitor autentic, unul al cărui filon creator este caracterizat de multe, de foarte multe carate. Entuziasmat, i-am scris. Dar aceasta este o altă poveste. 






Povestea de azi, o poveste adevărată, este despre un poet valoros - Ionuț Caragea - care a primit o nouă recunoaștere internațională: Premiul MOMPEZAT pentru poezie pe 2019, premiu oferit de Societatea Poeților Francezi pentru volumul “J'habite la maison aux fenêtres fermées”.

Important: pe lista câștigătorilor se mai află o scriitoare română, Sonia Elvireanu, care a fost premiată pentru volumul „Le Souffle du Ciel”. 

Calde și sincere felicitări, Ionuț Caragea!

Calde felicitări tuturor laureaților!


(Apărut în revista „Luceafărul” din 27 ianuarie 2020.)