ADRIAN ERBICEANU - un poet prea puțin cunoscut

Adrian Erbiceanu

În numărul 285-287 (ianuarie-martie 2022) al revistei Antares, revistă de „literatură & artă” apărută la Galați și Brăila, la pagina 16, pagină dedicată scriitorilor români din diaspora, a fost realizată o scurtă prezentare a poetului româno-canadian Adrian Erbiceanu. 

Coperta revistei

Articolul, realizat de poeta Adelina Pop, redactor șef al revistei, nu se rezumă doar la o scurtă prezentare a biografiei poetului, ci îi și penetrează universul, un univers ce poate părea, la o citire superficială, accesibil - pentru că te poate îndrepta, dacă nu ești vigilent, spre căi înșelătoare - dar, cel puțin în ceea ce mă privește, dificil de descifrat. (Pentru că, în opinia mea, poezia lui Adrian Erbiceanu se adresează inițiaților.) Din fericire, Adelina Pop, caracterizată de o fină perspectivă critică, a reușit să ni-l prezinte pe autor nu numai în dialectica sa fizică ci și, mult mai important, să-i sesizeze dimensiunea spirituală. 

Mă opresc aici, pentru că simpla redare a paginii diasporei române a revistei Antares, numărul 285-287 este suficientă. 

Iată și textul transcris:

Adrian Erbiceanu – n. 1941, București, absolvent al unui liceu militar, al unei școli de ofițeri, dar și al Facultății de Filologie (Univ. București) – locuiește, din 1979, în Montréal, Canada, când avea, deja, un deceniu de experiență publicistică în sfera literară (reportaje, eseuri, poeme), însă portofoliul editorial – șapte volume de poezie – îi consfințește genul predilect pe care îl cultivă cu elocvență.

Versurile distinsului diasporean configurează o amplă viziune asupra ce-ului ființal, a cărui nesfârșită problematică pare și chiar este imposibil de soluționat în totalitate, lăsând suficient spațiu manifestării reflexive, așadar, unei specularități capabile să amplifice perspectiva lirică după fiecare nouă imagine captată. De fapt, tulburătoarele expandări imaginative (consecutiv, semantice) descriu, în fond, condiția poeziei. Despre creația lui Adrian Erbiceanu s-a scris mult, însă pentru concizie, mi s-a părut semnificativ un extras dintr-o cronică semnată de Ion Lilă, apărută în Vatra Veche (decembrie, 2010): Talentul poetului este desăvârşit. Zău că îmi vine să citez tot volumul! Fraza şlefuită până la delicateţea dantelei ţesute de păianjeni vrea să îi redea simplităţii o dimensiune monumentală, cu scopul vădit de a-i sublima metaforei suavitatea. Ion Lilă se referea la volumul La fontain de ce siècle (tradus și prefațat de regretatul gălățean Constantin Frosin), iar acea țintită sublimare a suavității mataforei s-ar părea că sugerează preferința lui Adrian Erbiceanu pentru formele fixe ale poemelor (sonet, glossă, epodă ș.a.) care orientează enunțul către o anume sobrietate; în mare măsură este adevărat, pentru că în funcție de tiparul ales, gândirea lirică poate converti metafora la esențializare, cu precizarea că sinele metaforic își va recupera integral intenția proiectivă, tocmai prin intermediul normelor prozodice ale căror exigențe vizează un summum expresiv din care se va putea desprinde inefabilul – cea mai prețioasă însușire a suavității... Dincolo de axa poematică, pe care se dezvoltă profilul unui lirism profund, de contingență cosmică – prin urmare, cu influențe romantice – biografia culturală a lui Adrian Erbiceanu este puternic amprentată de preocuparea deschisă pentru scrisul românesc, implicit, pentru înălțarea spiritului național, oriunde s-ar manifesta acesta; este cofondator și președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec și director al Editurii ASLRQ, iar din anul 2008 este membru al organizației culturale Diversité artistique Montréal. Și, în prelungire, nu pot să nu adaug că pe una dintre cărțile sale, apărute în 2004 – Divina tragedie – este tipărită o emoționantă dedicație: Poporului român, cu plecăciune. Un enunț atât de cuprinzător...

Selectiv: publică în periodice încă din 1969, având în palmaresul publicistic sute de intervenții în numeroase reviste și ziare din țară și străinătate, între care: Transilvania (Sibiu), Convorbiri Literare (Iași), Târnava (Târgu Mureș), Gazeta de Transilvania (Brașov), Bucovina literară (Suceava), Tribuna (Sibiu), Gazeta de Transilvania (Brașov), Le Courrier International de la Francophilie (Galați), Carte și arte (București), Vatra Veche (Târgu-Mureș), Observatorul (Toronto), Destine literare (Montreal), Atheneum (Vancouver), Revista AGERO (Stuttgart) si destule multe altele. Apariții într-un mare număr de antologii, ca: Voices of contemporary Romanian poets, Sedan Publishing House, Cluj, 2007; Antologia ASLRQ, Montréal (2009 și 2015); Antologia scriitorilor români de pe toate continentele, Editura Cetatea Cărții, București, 2014; în trei antologii de poezie ANAMAROL – Simbioze Lirice, București (în 2013, 2014, 2015) etc. Este, de asemenea, prezent în: Dicționarul scriitorilor romani de azi, Iași, 2011; Istoria literaturii scriitorilor români postrevoluționari (1989 - 2010), Ed. Socrate, Craiova, 2011; Dicționarul autorilor români contemporani, Ed. Arial, Ploiești, 2013; Enciclopedia Românii din Montreal, Editura Danway, Montréal, 2015; Un dicționar al scriitorilor români contemporani, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016.

Volume publicate: Confesiuni pentru două generații, 101 poeme, Ed. Tipotrib, Sibiu, 2003; Divina Tragedie, Ed. Tipotrib, Sibiu, 2004; De la Anna la Caiafa, poeme, Ed. Ardealul,Târgu Mureș, 2007; La fontaine de ce siècle, Editura ASLRQ, Montréal, 2009; Printre silabe, Ed. Singur, Târgoviște, 2011; Tinerețe fără bătrânețe (2013) și Însemnele nopții, sonete (2016) – ambele, la Editura ANAMAROL, București.

                                                                                                                             (A. S. Pop)

Alergare continuă

De când alerg pe drumul ăsta lung
Neodihnit, prin vise tâlcuite,
Străin, tot bat la porți zăgăzuite,
Dar îndoiala n-am cum s-o alung.

Pocalu-i gol, izvoarele clocite...
Ochiul, în sine, drămuie prelung;
Neînțelesul n-am cum să-l străpung
Și valea-i năruită-ntre ispite...

Nu-s purgatorii gândurile aste!
În cine să mă-ncred și cui să spun
Pierdut că sunt în lumea de contraste?

Aș vrea să mă-nțeleg și să m-adun
Dar timpul n-are vrere să adaste,
Iar eu nu vreau cuiva să mă supun!

 

Însemnele nopții

Timidă, inocența mă privește...
Brumate voci stârnesc, din hău, tumult,
Anticipând, din ce în ce mai mult,
Adâncul toamnei ce m-ademenește.

Cuprins de gândul, devenit adult,
Ce-nvălurit, cu greu se despletește
De încifrarea dăltuită-n clește,
Nici nu mai știu de cine să ascult.

Doar darabanele mai bat întruna,
Tot drămuind un timp amanetat,
Pe care gândul își tocește struna,
În alergarea lui spre înserat.

Și de va fi să îmi plătesc arvuna,
E Timpul, numai, singur, vinovat!

Mă rup din somn

Mă rup din somn, de parcă mi-ar fi teamă,
Parcă aș rupe-o parte din întreg.
Prin viață drumul nu eu mi-l aleg,
Eu doar îl sui, trecând din vamă-n vamă.

Mă mint că n-aud vocea care cheamă.
Din câte-au fost, ce-ar fi să înțeleg?
În ce va fi, visând, mă reculeg
Nevrând să fac din clipa vieții, dramă!

Osânda-i parcă fără de popas,
Înlănțuit, necunoscându-mi vina,
Mi-adun puterea câtă mi-a rămas,

Către speranță-nsuflețind lumina
Izvorului ce-n vise prinde glas...
Și doar așa îmi regăsesc hodina!

Degenerescență

Își scutură veșmintele furtuna,
Cad stropii grei ca dintr-un gând retras
Pe streașina uitărilor – popas
Pentru acum și pentru totdeauna.

Din cele câte-au fost, ce-a mai rămas?
Când vede cât de mult s-a-ntins Minciuna,
- Momindu-ne să trecem „văgăuna”
- Și Minutarul a-nlemnit pe ceas!

Că-i totul „fum”, e scrisa din născare!
Dar cine este, oare, vinovat,
De drumul fără drum, ce ni s-a dat,
Prin țintirime, reci, vămuitoare?...

Răspunsul stă ascuns în fiecare:
Păcatul dintâi, rămâne Păcat!

Şi mă visez

Motto:
Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară… 

(Adrian Munteanu, Sonet 64)

Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt, de căi zămislitoare,
Izbind în toate uşile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Ca rege al Itacăi, circumscrise,
Mă trag spre ele legile nescrise,
Cum vis în vis, pe-un fir în destrămare.

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă,
Inegalabil trasă pe cadran
De Adevărul care-n mine scurmă.

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban.

Timp și destin

Ca-n Eminescu, vremea vine, trece...
Privind în urmă, te-mpletești în teamă
Ca-n fașa piramidelor aztece,
Furat – vrăjit de vasta panoramă...

Nu ezita! că vremea când te cheamă,
Ascunde-n ea cărări cât pentru zece;
Găsești ce cauți, vamă vrei, ai vamă, 

Dar ce-i fierbinte azi, mâine e rece.

Toți nașii lumii își găsiră nașii,
Timpul născut e timp menit să piară
Pe soclul lui de piatră solitară

N-au să ne ierte pe vecii urmașii
De nu ne-om potrivi cu grijă pașii
Pe scara timpului – testamentară.

Fiind refăcută, prin apariția acestei prezentări a poetului Adrian Erbiceanu în revista Antares, conexiunea cu diaspora din Canada, ne-am propus să păstrăm legătura și, de câte ori se vor ivi oportunități, să continuăm colaborarea în interesul promovării culturii române de ambele părți ale Atlanticului.

***

În ce mă privește, am avut șansa de a-l cunoaște personal pe valorosul poet acasă la el, la Montréal, în Canada, în urmă cu câțiva ani atunci când, cu ocazia prezentării ultimului meu roman, „Nostalgii viciate”, domnia sa, din postura de președinte al A.S.L.R.Q. s-a ocupat personal de întreaga organizare. Am rămas cu amintiri de neuitat și am avut ocazia să cunosc mai mulți scriitori români stabiliți la Montréal și cu care m-am și împrietenit.

Alături de poetul Adrian Erbiceanu

Instantaneu din timpul manifestării. La final, a cântat interpreta de muzică populară Mariana Iluțiu

 Întâlnirea noastră de atunci a coincis și cu aniversarea a nouă ani de existență a A.S.L.R.Q. (Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec). Pe 16 iulie 2022 A.S.L.R.Q. va aniversa 14 ani de prezență pe eșichierul artei scrisului românesc. Profit de ocazie și:

LA MULȚI ANI, A.S.L.R.Q.!

Wade in the Water

Botezul fluviului în Carolina de Nord - c. 1910
Sursa: Wikipedia

Un negro spirituals cu cuvinte relativ puține, dar cu semnificații profunde pentru afro-americanii aflați (încă) în sclavie.

Un istoric detaliat al piesei în veți găsi aici.

Cântecul a cunoscut numeroase interpretări de-a lungul timpului, trezind conștiințe și astăzi, nu numai în rândul cetățenilor afro-americani, ci și a tuturor iubitorilor de libertate, de pace și înțelegere.

Vă propun să urmăriți o variantă recentă, cea a Cynthiei Liggins Thomas și, la sfârșitul înregistrării, veți avea plăcuta surpriză de a asculta și un fragment din înregistrarea din 1925 a piesei. Să citiți și comentariul Cynthiei.

Și acum, o altă înregistrare recentă, cea a grupului „The Petersens”. I-am ales pentru că mi-a plăcut la familia aceasta nu numai interpretarea, ci și lumina de pe chipul membrilor grupului, toți tineri (inclusiv părinții) și frumoși, ce cântă din plăcere și cu bucurie.

Și încă o propunere: grupul „Sweet Honey in the Rock”, cu o prelucrare în care este folosită tehnica canonului.

Dacă veți căuta pe YouTube veți găsi și alte variante interesante. 

Dacă v-am captat atenția pe această temă, repet invitația de a vă informa mai bine intrând aici.

Vă fac o confesiune: nu știu dacă anul trecut sau cu doi ani în urmă, într-o vară cu o secetă care nu se mai termina, am fost sfătuit să ascult cât mai mult acest cântec. Veți spune, poate, că sunt un exaltat, dar l-am ascultat de mai multe ori în acea zi și, în ziua următoare, surpriză: 

A PLOUAT!  A PLOUAT CÂTEVA ORE BINE DE TOT!

Așa că: WADE IN THE WATER!

O, rămâi... - MIHAI EMINESCU

Pe data de 15 ianuarie al fiecărui an îl sărbătorim, începând din anul de grație 1850, pe Mihai Eminescu, supranumit și Poetul Național plus multe alte sintagme, căutând, care mai de care, să fie originale și complete în conținut.

Dacă de la nașterea poetului s-au împlinit, anul acesta, 172 de ani, Ziua Culturii Naționale s-a aflat la a zecea aniversare.

LA MULȚI ANI!

Atât spiritului marelui poet, cât și Culturii Naționale!

Spre cinstirea geniului lui Mihai Eminescu și ca o plecăciune spiritului adusă său, am realizat videoclipul pe care vi-l propun în continuare:

O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol...

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

Ai, hai! - DORU STĂNCULESCU

 Istoria unei piese devenite celebre

N-a ști nimeni că m-am dus

Numa' or vedea că nu-s

Sus e cerul, largă-i lumea

Bine c-a-nfrunzit pădurea

Hai, hai, haidi, hai, dihai, dihai

Pe sub flori mă legănai

Haidi, hai, dihai

Sus e cerul, largă-i lumea

N-a ști nimeni că m-am dus

Bine c-a-nfrunzit pădurea

Numai or vedea că nu-s

Hai, hai, haidi, hai, dihai, dihai

Pe sub flori mă legănai

Haidi, hai, dihai

Piesa a fost interpretată, pentru prima oară, în anul 1973, pe 17 septembrie, la inaugurarea Cenaclului Flacăra când, pe scenă, au urcat doar doi artiști: Tudor Gheorghe cu piesa „Dansează ursul românesc” și Doru Stănculescu cu „Ai, hai!”.

Compoziție proprie a lui Doru Stănculescu, pe versuri populare, piesa impresionează prin melodicitatea ei, melodicitate pe care aș asemui-o unui covor moale de iarbă primăvăratecă în care dorești să te afunzi pentru a simți natura prin toți porii și a te lăsa pradă unui somn dulce și al cărui sfârșit dorești să-l întârzii cât mai mult. Introducerea muzicuței - încă o inovație în folk-ul românesc de început - și flautul excepționalului Sorin Minghiat contribuie decisiv la crearea atmosferei. De asemenea, nu trebuie omis aportul orchestrației realizate de regretatul Dan Andrei Aldea.

Afișul filmului
Sursă: Wikipedia

În anul 1974, compoziția, într-o variantă orchestrală, a fost inclusă în coloana sonoră a filmului „Porțile albastre ale orașului” în regia lui Mircea Mureșan.

De altfel, nu avem cum să nu remarcăm că piesa se potrivește perfect temei filmului.

Pe YouTube veți găsi mai multe videoclipuri cu această minunată piesă, dar doresc să vă atrag atenția asupra variantei următoare, în care Doru Stănculescu apare pe scenă alături de Dan Andrei Aldea în cadrul unui „Remember Cenaclul Flacăra” din 3 noiembrie 2018, organizat și prezentat de Andrei Păunescu la Sala Palatului din București. Cei doi artiști nu mai sunt tineri, vocea nu mai are acuratețea de odinioară, dar farmecul le-a rămas același. Vă sfătuiesc s-o urmăriți cap-coadă, pentru că o putem considera un document video, pentru că suntem nostalgici și veți afla și câte ceva ce ține de istoria piesei și a Cenaclului Flacăra.

Din păcate, în numai doi ani, ne-au părăsit, pe rând, Dan Andrei Aldea (d. 18 ianuarie 2020), Mircea Mureșan (d. 24 aprilie 2020) și, anul trecut, li s-a alăturat și Doru Stănculescu (d. 23 august 2021). Nu, nu au dispărut, doar au plecat în alte lumi spre a se desăvârși artistic și spiritual.

LOS CABALLEROS

Los Caballeros (Sursa: Wikipedia)

Generațiile cu un istoric ceva mai... vechi își amintesc, mai mult ca sigur, de simpaticii Los Paraguayos, grup care ne-a vizitat țara în mai multe rânduri și a scos la „Electrecord” cinci LP-uri, majoritatea melodiilor lor devenind șlagăre ale vremii.

Am avut surpriza să descopăr un grup nou - Los Caballeros - care cântă în același stil cu cel promovat de Luis Alberto del Parana și Los Paraguayos, doar că aceștia sunt... croați! Dacă nu aș fi știut, aș fi pariat că-i ascult pe îndrăgiții mariachi de care-mi amintesc acum cu nostalgie.
Ca să nu vă mai țin în suspans, vă recomand să-i urmăriți în concert pe Los Caballeros:

Pasiune de-o vară

 Final de idilă 

(fragment din romanul Nostalgii viciate, Editura PIM, Iași, 2019)

Erau singuri în camera lor. Femeia îi studia mâinile. Nu mai erau la fel de fine ca atunci când s-au cunoscut, la începutul idilei lor. De la atâta benzină câtă vehiculaseră, mâinile căpătaseră o nuanță roșiatică și se înăspriseră.

- Iubitule, mâinile acestea frrumoase nu sunt făcute pentrru așa ceva! – încerca ea din nou să-l convingă să renunțe la „serviciul” degradant de noapte la care se angajase. Mâinile acestea sunt destinate mângâierrii unei femei, a unui sân, a unei coapse, uite, astea ale mele, nu altele! – și să nu spui că nu-ți mai plac! – îl certă ea, jucăuș, dezvelindu-și pulpele și excitându-i simțurile.

- Cum poți afirma așa ceva?! – se lamentă bărbatul în aceeași notă și frământându-i carnea într-unul din cele mai sensibile locuri.

Femeia chicoti:

- Nu, nu, mâinile acestea nu sunt făcute pentrru… pentru…

Începu apoi să plângă și se ghemui la pieptul său. Alex o mângâie pe obraji și o sărută. Era sinceră. N-avea nici un motiv s‑o suspecteze de fățărnicie. Mai ales după ultima discuție avută cu mama ei. Bătrâna a fost totuși îngăduitoare: nu a depășit stadiul amenițărilor, le-a acordat răgazul verii. Să li se stingă focul. Era conștient însă că, dacă voia să iasă neșifonat, nu trebuia să depășească limitele admise de profesoara pensionară.

Între timp, se răcise și vremea, se terminase și sezonul pe litoral. Se răcise de-a binelea. Închiseseră și afacerea după ce au dus toată marfa înapoi la București, iar Bogdănel se‑ntorsese la facultate și la micile lui îndeletniciri aducătoare de profit. Au fost mulțumiți că n-au ieșit pe minus. Exceptând investiția inițială pe care n-aveau cum s-o recupereze. Niciodată! Nu mai aveau nici un ban în cont pentru reinvestire. Dispăruse și entuziasmul. După atâtea eșecuri…

Își reluase și iubita sa cursurile la universitate, astfel încât nu mai stăteau la fel de mult timp împreună. Poezia dintre ei se mai diluase și ea, o dată cu schimbarea vremii și cu oboseala pe care el o resimțea tot mai acut. Era din ce în ce mai mult timp singur în camera rece de hotel, putând să reflecteze la aventurile de peste vară, la familia lui, la falimentul în care ajunsese firma. Ascensiune și decădere, succes și faliment, dragoste și trădare, euforie și dezamăgire. Unde greșise, oare? Când? Ar fi putut face alegeri mai bune?

* 

Pentru încălzire, achiziționase un radiator electric care, ținând cont de cât de mică era încăperea, făcea față cu brio. În atmosfera sumbră de toamnă târzie și rece, lumina și căldura emanate de radiator îi mai îndulceau clipele de singurătate. Nici starea lui de sănătate nu mai era ca înainte. Dacă ar fi fost numai mâinile… Se simțea tot mai slăbit, mai fără putere. După simptomele avute, suspecta o recădere hepatică. Ar fi fost groaznic. I se trăgea, probabil, de la gurile de benzină înghițite accidental, de la aburii inhalați… nu știa nici el, dar nu-i era bine de loc. Asta-i mai trebuia: să se întoarcă acasă și bolnav!

Rodica, observându-l îngândurat, îi mângîie obrajii și depuse un sărut tandru:

- Ce te frrământă, iubitule? Că nu ești aici. Spune-i Rodicăi tot, destăinui-te, nu ține doarr pentrru tine!

O strânse și mai tare la piept.

- Iubito, am terminat-o cu băieții. I-am anunțat deja. Gata, am stat cât s-a putut.

Femeia exultă:

- Foarrte bine, iubitule! De-acum o să fii numai al meu!

Bărbatul, n-avea încotro, dar era nevoit să-i mai taie din elan:

- Iubito, te rog să mă înțelegi, dar nu mai putem continua!

- De ce? De ce? – se lamentă ea. Din cauza mamei? – și femeia începu să-l bată, înciudată, cu pumnii în piept.

- Și din cauza ei, iubito – are dreptate, trebuie să mă întorc la soție și la copil.

- Nu vrreau, nu vrreau!

Pumnii ei îl loveau tot mai slab, dovadă a renunțării la luptă. Izbucni în plâns. Nu încercă s-o liniștească. O lăsă să se calmeze singură, plânsul îi făcea bine. Când simți că pieptul nu i se mai zbate spasmodic și-i auzi respirația reglându-se, o luă de umeri și-o întoarse cu fața spre el:

- Iubito, de când suntem noi împreună?

- De astă vară – răspunse ea, scâncind.

- Da, de astă vară și vară, cuvântul vară ce semnificație are pentru tine, ce semnificație are pentru noi?

- Ce semnificație să aibă? Unde vrei s-ajungi?

Femeia se dezlipi din îmbrățișare și-și întoarse fața spre el, semn că-nțelesese că discuția era cât se poate de serioasă.

- Ia să vedem: vară, adică vacanță… soare… plajă… muzică…

- Dar și poezie, îmbrățișări sub clar de lună… – completă femeia, visătoare.

- Da, poezie, aventura noastră a fost sub semnul poeziei…

Tăcură amândoi. Fiecare cu gândurile și cu visurile lui, visuri care, timp de câteva luni, se intersectaseră permițându-le să evadeze din cotidian și să eludeze toate constrângerile sociale. 

- Iubito, în tine am iubit femeia așa cum n-am iubit vreodată!

- Da? – făcu ea pe neîncrezătoarea. Sigur, iubitule?

- Sigur, îți jur a nu știu câta oară!

Jurământul era corect, pentru asta Alex n-avea motive să se simtă vinovat, dar, dacă ar fi fost cazul, ar fi jurat mincinos – trebuia, simțea că era de datoria lui să nu lase în urmă o femeie tristă, o femeie care i se dăruise complet, iubindu-l.

- Dacă e adevărat tot ce spui, de ce pleci? De ce nu rămâi cu mine? Nu vreau să te pierd! De ce să te pierd? Eu te iubesc!

- Nu, nu se mai poate, iubito, dragostea noastră a funcționat pentru că, la un moment dat, planetele s-au aliniat cum ne-am dorit și… ne-am bucurat de niște condiții! Înțelegi unde bat?

- Înțeleg, că nu sunt proastă! Dar tot nu înțeleg: de ce n-o părăsești pe nevastă-ta, dacă tot spui că mă iubești și tu?

- Te iubesc, nu pot să neg…

- Și-atunci?

- Să fim realiști, draga mea: iubirea noastră și-a căpătat doar valențele unei iubiri de-o vară, atât i-a fost strălucirea! Planetele n‑au stat: au continuat să se miște pe cer. Și… n-au mai făcut-o în favoarea pasiunii noastre.

- Cât de intens am trăit totul, iubitule!

- Da, totul a fost la intensitate maximă! Și vreau să reții pentru toată viața ceea ce-ți repet acum: ai fost cea mai grozavă iubită pe care am avut-o vreodată, nu te mint!

- Chiar așa, iubitule?

- Chiar așa! Și așa vei rămâne în memoria mea: cea mai grozavă, cea mai tare, cea mai bună, cea mai… focoasă amantă! Ca tine nu a fost nimeni!

- Deci, nu o să mă uiți?

- Să te uit?! Niciodată! Îți jur!

Se sărutară prelung. Femeia se mai liniștise. Era deșteaptă și înțelegea și ea cât de multe îi despărțeau acum, în prag de iarnă. Nimic din ce-a fost nu mai era.

- Când o să pleci?

- Mâine. Cât mai am bani în buzunar și benzină în rezervor.

- Ahh, iubitul meu drrag!

A fost ultima lor noapte petrecută împreună. Îmbrățișări prelungi, însoțite de lacrimi, de regrete și jurăminte.

- O să mai vii, iubitule?

- Sigur că da, iubita mea, o să revin negreșit!

Știau amândoi că nu era adevărat. Atât le fusese favorabil destinul. O vară și-o toamnă. C-un discount de început de decembrie. Pasiunea lor debutase brusc, trebuiau să recunoască acum semnele sfârșitului și să le respecte.

A doua zi, după ce a condus-o la Universitate, Alex a plecat spre Brăila. Acasă. Acasă la soție și la copil. Gata cu minciunile, gata cu duplicitatea. Trebuia să redevină bărbatul familiei sale.

Îi era dor de cele două ființe dragi și abia aștepta să le strângă la piept. Le iubea necondiționat. Dragostea pentru ele nu avusese de suferit. Așa cum își justifica, deseori, rătăcirea, amantei îi oferise doar trupul, dar inima îi rămăsese acasă, alături de familia sa. Avusese dreptate bătrâna profesoară.

Scriitorul Ionuț Caragea a avut amabilitatea să scrie o cronică favorabilă cărții pe care vă invit s-o citiți aici.

De asemenea, imagini, comentarii și impresii de la lansarea de carte - care a avut loc pe data de 10 decembrie 2019, exact cu doi ani în urmă - găsiți aici.

Revista A.S.L.R.Q. - numărul 12

Eveniment: Azi, 1 Decembrie 2021, a apărut👉 numărul 12 al revistei A.S.L.R.Q. 👈(Dați clic pe link pentru a deschide revista)

Revista conține „Poezie”, „Proză”, „Interviuri”, „Cronici literare”, „Eseuri”, „Știri”, „Arte vizuale” și „Traduceri”. 

Nu-mi permit să recomand pe nimeni în mod special, deoarece aș fi nedrept - cine sunt eu să dau verdicte? Și apoi, revista în sine reprezintă un mare plus pentru creatorii români de pretutindeni. 

Așadar, vă invit să deschideți revista, să vă delectați și să vă informați. Aștept păreri, aștept eventuale recenzii. Pe cele mai bune le voi transmite redacției revistei.