 |
| Imagine capturată din mediul online |
ÎNVÂRTELILE IOANEI
Prolog.
- Uf, bine c-am intrat odată-n Serbia! – exclamă, a ușurare, femeia.
Bărbatul zâmbi. O-nțelegea
foarte bine... Da, avuseseră parte de o zi grea și de un drum al naibii de
solicitant. Dar nu mai aveau mult de mers până la destinație. Se vor caza, vor
face un duș înviorător și… direcția restaurant! Era singurul restaurant din
sătucul din preajma frontierei și-l probaseră cu vreo opt zile în urmă, când
făcuseră drumul la dus – fuseseră
satisfăcuți. Mâncare bună, de-a casei, așa cum solicitau de fiecare dată și,
foarte important, ieftină. Din filosofia lor de călătorie făcea parte și acest
aspect: să cunoască și să se delecteze din bucatele specifice locurilor
vizitate. Va comanda, pentru început, o supă caldă – așa, a relaxare – și apoi,
cu toată împotrivirea soției, se va înfrupta dintr-o porție serioasă din
celebrele cevapcici sârbești. Sigur vor avea și niște cartofi prăjiți alături…
Și-o sălățică… Cu așa gânduri vinovate, ocupându-i mintea, bărbatul își văzu de
condus, zâmbind imperceptibil.
*
Socoteala
de-acasă
Practic, ei fuseseră cei care
programaseră o adevărată aventură, atunci când au decis să schimbe traseul la întors. Ca mai în toate socotelile de-acasă…. Decât să mai
parcurgă drumul acela lung, şi monoton pe coasta dalmată și apoi, de la Zagreb,
s-o taie în linie dreaptă, prin nordul Croației până la Morović-Serbia – e
adevărat, mai tot drumul pe autostradă – mai bine s-o taie de-a dreptul prin Bosnia-Herzegovina. Ceru și părerea doamnei
sale:
- Ce zici, la întoarcere o
luăm prin Bosnia-Herzegovina? Nu știu ce surprize ne poate rezerva drumul –
nema autostradă!… – o să rulăm mai mult prin munți.
- Știu și eu ce să zic?... Ar
fi ceva. Mai vedem locuri noi… oameni noi… admirăm natura… doar suntem în
vacanță, nu?
- Da, așa e, m-am gândit și
eu la asta și… aș mai adăuga un argument tare: nu mai plătim cei 39 de Euro la
autostradă!
Ce le mai arseseră puşculiţa,
dările astea, la dus: într-o primă
etapă, 17 Euro, apoi alți 22… 39 de Euro le săltaseră croații din portofel
pentru luxul comodității și al vitezei! E adevărat, din 120-140 km/h nu
scoseseră mașinuța. Care s-a comportat perfect! A ținut piept cu brio mai
titratelor Audi, BMW, Mercedes… Cu cei doar 60 de cai ai săi, când avea de-a
face cu vreun novice, așa îi lua fața! Hm, dar 39 de Euro era o sumă, o… masă
consistentă la restaurantele scumpe din Trogir!
- Ei, vezi? Avem destule
motive pentru schimbare – o luăm prin Bosnia-Herzegovina!
Femeia tăcu.
- Știi ce mă nedumerește pe
mine? – își continuă, bărbatul, șirul îndoielilor.
- Ce? – preluă femeia, din
mers, neliniștea bărbatului.
- Uite, vezi tu, pe harta
Google, drumul dintre Morović și Trogir, cel mai lung, adică cel de pe
autostradă, are 680 de kilometri și spune că se efectuează cam în opt ore…
- Cam atât am făcut și noi,
nu?
- Puțin mai mult, dar nu asta
contează. Altceva mă surprinde.
- Ce te surprinde pe tine, bărbățelul
meu drag? – îl luă soția la sentiment. Te ajută Ioana, prietena ta cea bună…
Ironia era evidentă, iar
trimiterea la Ioana, vocea de pe GPS – care, e adevărat, uneori își mai bătea
joc de ei, trimițându-i pe cine știe ce coclauri – era de-a dreptul
răutăcioasă.
- Lasă prostiile! Ioana,
Ioana asta pe care-o iei tu în râs, întotdeauna ne-a dus la destinație! –
replică el iritat.
- Dar ne-a și zăpăcit uneori…
– nu se putu abține consoarta. Avea așa un talent de-a învârti cuțitul în rană…
- Uite – și bărbatul reveni
la nedumerirea lui – drumul ăsta, ăsta de-o taie
de-a dreptul Bosnia-Hezegovina, e cu vreo 200 de kilometri mai scurt…
- Și nu e bine?
- Ba da, dar ăștia de la
Google zic că se face în vreo zece ore!…
- Cum așa, drumul este mai
scurt cu 200 de kilometri și-l parcurgi în zece ore?! Adică… cu două ore mai
mult?!
- Așa zice Google, iubito! Nu
are logică, dar… de regulă, Google nu minte.
Chiar se confruntau cu o
dilemă. Ce s-aleagă: drumul verificat, mai sigur, dar adormitor și… costisitor
sau s-aleagă necunoscutul, aventura prin munți, pe un drum mai greu, dar plin
de oferte misterioase? Era Google în eroare sau nu? Aveau desfășurate în fața
lor două hărți rutiere ale Europei care nu dădeau prea multe detalii
suplimentare față de harta minusculă a gigantului consorțiu, afișată pe
telefonul mobil. Localitatea lor de destinație, micuța Morović, nu apărea pe
niciuna dintre ele!
- Bine, și-atunci rămânem tot
la prima variantă, cea a autostrăzii?
- Dacă ai fi de-acord, eu… m-aș
risca… – își îngăimă bărbatul răspunsul nesigur, folosindu-se de o expresie a
străzii.
- Prin Bosnia, propui tu? –
îi mai încercă odată femeia, hotărârea bărbatului.
- Da… prin Bosnia…
- Fie, s-o luăm prin Bosnia,
atunci!
*
Optimism
vs. pesimism.
Bărbatul, deşi puțin
surescitat de oboseala drumului și de negativismul continuu al consoartei,
păstra o doză suficientă de optimism și încredere, gândindu-se la clipele de odihnă ce aveau să urmeze. Nu
mai aveau mult, cel mult 20, poate 30 de kilometri și vor ajunge la destinație.
Prin vămi nu avuseseră niciun fel de probleme, nici când au trecut din Croația
în Bosnia-Herzegovina, nici când, apoi, au trebuit să intre în Serbia. Vameșii
s-au uitat cu oarece atenție prin buletine, le-au cercetat în fugă chipurile,
s-au limitat la o privire rapidă și superficială prin autoturism și apoi le-au
urat drum bun. Da, aveau nevoie de drum bun măcar de acum încolo, căci până
atunci…
*
Plecarea.
Programaseră ceasul
să sune pe la șase dimineața astfel încât, cu micul dejun, cafeaua de dimineață
și toate celelalte, să o ia din loc nu mai târziu de ora opt. Bagajele fuseseră
făcute încă de cu seară, așa că s-au încadrat în program. O ultimă privire
nostalgică spre frumoasa vilă ce-și adusese aportul necesar (și obligatoriu) pentru
finalizarea unei vacanțe reușite, ambarcarea în Fiat și... la revedere, Trogir,
la revedere, Adriatica!
Aveau puțin de
rulat până la Split, iar apoi, după un scurt popas la supermarket pentru
cheltuirea cu rost (sau fără) a ultimilor kuna (moneda croată)... direcția
vamă.
Despre decolări și aterizări.
Avioanele de
pasageri aterizau, sistematic, chiar în apropierea magazinului. Cât s-au foit
ei cu parcarea, au și aterizat trei avioane. Practic, cele două parcări – ale magazinului și
aeroportului – erau despărțite de un banal gard de sârmă. Ce-ar fi ca, la plecare, să sar gardul și să bag cheia în contactul
unui avion, oricare, și să-mi iau zborul! – fu străfulgerat, pentru o
clipă, de un gând poznaș, bărbatul. Visele din copilărie se pare că nu se
estompaseră de tot. Nici n-aveau cum să-l părăsească, atâta vreme cât, pe
întreaga perioadă a sejurului la Trogir, avioanele decolau sau aterizau la
fiecare cinci minute. Încă de dimineața, de pe la ora șapte, începeau aterizările.
Avioanele coborau, chiar pe deasupra capetelor lor când se aflau pe terasă, la
cafea, sau pe plajă, la... plajă. După-amiaza primau decolările
care urmau același traseu, doar că ascendent. Bărbatul le urmărea admirativ –
chiar că semănau cu niște păsări de oțel! – le observa suplețea și eleganța, le
descifra inscripționările de pe fuzelaj și aprecia de fiecare dată tehnica
perfectă dovedită de piloți la aterizare. Aeronavele coborau imperturbabil, pe
aceeași pantă invizibilă și lină, cu planul aripilor perfect orizontal, fără
nici cea mai sensibilă zbatere. Uneori, un mic nor de fum indica atingerea
pistei cu trenul de aterizare și... gata. Liniște. Nu mai mult de cele cinci
minute, căci alt avion ateriza sau decola. Seara, de pe balcon, stând cu soția
la povești, se auzea mai întâi vuietul aeronavei, apăreau luminițele apoi și
abia la sfârșit, când le survola terasa, se-nfățișa în toată grandoarea ei.
Mare, baritonală, lucitoare, iluminată, născătoare de noi dorururi de ducă. O
urmăreau mereu și mereu, cu același entuziasm. Un adevărat spectacol, derulat
doar pentru ei, pentru ei doi, românii așezați pe povești adevărate, pe terasa
unei vile din Trogir! Se tăia zgomotul, dispăreau luminile și... liniște. Din
grădinile oamenilor se mai auzea doar un țârâit asemănător cu cel al
greierilor, unul permanent, căci și ziua le bruia sensibilele timpane. Un fel de cârâitoare pentru grauri, au
tras, la unison, concluzia, cei doi soți. Interesantă
și utilă ideea, și-a spus sieși, bărbatul. Un nou vuiet anunța un nou
spectacol aerian, nocturn.
*
Despre vreme, artă și prieteni.
Meteorologii s-au
dovedit exacți! Cu circa două săptămâni înainte de plecare, cercetaseră
prognoza meteo pe site-urile specializate și aceasta era cât se poate de clară
(și favorabilă): până în ziua plecării spre casă se anunța vreme frumoasă, doar
cu câteva franjuri zglobii de nori pe cer, iar apa mării, caldă. Pentru 5
septembrie, în schimb, ziua plecării pe drumul de întoarcere, se anunțau
primele ploi la Trogir.
- Do you have winter, in Roumania? Do you have
snow? – îl întrebase noul său prieten, croat, pe care-l cunoscuse pe plajă.
Era un bărbat
trecut de toate tinerețile, un pic mai în vârstă decât el, cu istorie evidentă
în ședințele de bronzat marine, cu chef de vorbă într-o engleză precară, pe
care o etala cu mândrie. Burtica adecvată vârstei și o pălărie caraghioasă,
maro, de piele întoarsă, turtită asimetric, completa imaginea pitorescului
personaj. I-a satifăcut curiozitatea cu regretul că nu a putut fi ferm în
răspunsul afirmativ dat.
- But, here, in Trogir, do you have winter?
– îi întoarse întrebarea dintr-o curiozitate justificată, având în vedere locul
situării pe harta lumii a bătrânei cetăți.
Chiar, aici, în
Trogir, cum o fi iarna? O fi ningând vreodată? După bănuielile sale, aici
sezonul ar trebui să dureze minimum șase-șapte luni, cam ca la greci sau turci.
- Yes, we have winter, but we have not snow!
– îi răspunse cu o urmă de regret în glas, croatul.
Deci, nu, nu aveau zăpadă.
- But here, in winter, we have winds and
rains. All the winter! – își completă, croatul, tabloul hibernal povestit.
Aha, ploi și
vânturi. Pe lângă o mare, probabil, agitată. Aprigă vreme!... ca pe la Marea noastră
Neagră. Sau ca pe faleza Dunării, iarna, de nu te poți apropia de fel... cu gerul
și vântul ce-ți șfichiue obrajii îți taie orice chef de plimbare și/sau poezie
pe malul bătrânului fluviu.
Prietenul cel nou,
după zisele proprii prin utilizarea aproximativă a elementelor limbii engleze,
era un adevărat artist: în serile de vară, cântăreț pe terasele din Trogir, iar
în perioada rece, pictor și sculptor. Uitându-se la el și studiindu-l mai
atent, omul nu mai părea doar un simplu iubitor de mare și plajă dispus să se
așeze la palavre cu primul ieșit în cale însă, pentru că pălăria cea
caraghioasă, putea fi apanajul unui artist, interesul românului crescu
instantaneu.
Dialogul a virat,
automat spre un subiect ce-l interesa și pe el: arta. Și, dacă noul prieten tot
i-a ridicat la fileu, l-a bombardat cu câteva întrebări precise: ce lucrează,
cu ce materiale, ce tehnică folosește, cât timp acordă lucrului pe zi? –
chestiuni firești, la care artistul croat a răspuns cu plăcere, dezvoltând, la
maximul posibilităților lingvistice, fiecare idee în parte.
Cu ce a rămas din
această discuție? Cu informația că artistul excelează în sculptura în piatră,
că execută lucrări de dimesiuni medii, de maxim 1,2 m și că din asta își
câștigă existența. Bineînțeles, una modestă, ca mai toți artiștii care se
respectă. Ce i-a dat de bănuit? Faptul că omul nu poseda un site propriu, un
blog măcar, prin care să-și promoveze arta. Chiar ar fi dorit să-i vadă
lucrările, să-și facă o idee (pe măsura modestelor sale cunoștințe – aiurea
cunoștințe, mai degrabă instincte – în ale artei) despre creația sa. Așa, n-a avut
curajul să dea niciun verdict, nici măcar aproximativ, despre nivelul artistic
la care se găsea noul său prieten: era un sculptor bun, un... maestru sau un...
simplu cioplitor în piatră ce trudește pentru a vinde kitch-uri prin târguri și
a-și câștiga existența? A rămas, de asemenea, cu o oboseală intelectuală
evidentă, determinată de chinul utilizării unui instrument lingvistic
rudimentar.
- My friend, do you like grapes?
Strugurii erau cam
încinși și pleoștiți de atâta ședere la soare, într-o pungă din plastic, dar nu
se făcea să-l refuze. Ba chiar a mâncat până și cele mai mici și stafidite
bobițe. A făcut impresie! Pentru că, ospitalitatea croatului nu s-a oprit aici.
Apreciind apetitul noului său prieten, croatul
a scos, triumfător, dintr-o altă pungă de plastic, o clasică bucată de slană.
- Traditional, my friend! – se lăudă omul
– și, cu briceagul aferent de la purtător, tăie câteva feliuțe
gălbui-albicioase și grase.
- Traditional... ca și pe la noi – completă românul în două limbi,
disimulându-și bine ironia dar, în virtutea aceleeași politeți, acceptă și
această ofrandă. O feliuță, urmă și a doua... după care croatul, precaut, și-a
băgat la loc sigur, în pungă, mica avere culinară. Mai avea de poposit în
arșița zilei, iar soarele abia trecuse peste capetele lor. Românului îi ploua
în gură.
- Ooo, here is my friend, my musician friend! –
îi făcu prezentarea, artistul, prietenului său muzician ce tocmai apăruse pe
plaja pietroasă. Pe român nu-l prea încânta această nouă apariție. Îl ştia: cu
o zi în urmă, dăduse dovadă de oarecare indecență pe plajă. Nici nu voia să-și
mai aducă aminte de nesimțirea căruia îi fusese martor. Dar, ce să-i faci,
prietenul croat le-a făcut cunoștință și au trebuit să-și dea mâna.
Această nouă
cunoștință se deosebea de compatriotul său printr-o remarcabilă constituție
atletică. În rest, aceeași înălțime, la fel de bronzat și, probabil, ceva mai
tânăr. Din ce a reușit să înțeleagă, omul era organistul formației. De altfel,
după ce au făcut cunoștință și a fost informat despre identitatea sa: – My new friend is from Romania! – omul a
început să fredoneze niște muzică de Pink Floyd. S-a dezbrăcat și a intrat,
fără să se sinchisească de new friend
from Romania și de natura pietroasă a plajei, în mare.
- He’s a very good swimmer! – îi preciză, admirativ, sculptorul, arătând spre prietenul
ce-și începuse cursele dus-întors undeva, în larg, dar nu foarte departe de
mal. Omul avea ceva stil – un fel de voinicească mai șlefuită – și dădu dovadă
de rezistență, executând câteva curse bune, după care, în apa mică de la mal,
și-a început cota de flotări, executate cam demonstrativ – în zonă se bălăceau
niște doamne.
- Yes, indeed! – îl aprobă românul,
urmărind demonstrația de înot ale voinicului iubitor de Pink Floyd. Oarecum,
antipatia din ajun s-a mai estompat mai ales că, după ieșirea din apă, dialogul
dintre ei a alunecat pe o pantă filosofică ce-i permitea să intuiască un spirit
neliniștit, aflat într-o căutare evidentă.
- Dragule, mergem
și noi la masă? – l-a smuls soția din anturajul româno-croat ce se formase,
ad-hoc, pe plajă.
- Da, dragă,
mergem! – și partea română și-a luat la revedere, în modul cel mai amical cu
putință, de la partea croată.
Era o certitudine:
noii săi prieteni erau, prin chiar apariția lor, simpatici, pitorești. Cunoscându-i
pe malul Adriaticei și nu pe o terasă la o bere, conversația lor a avut o
anumită doză de credibilitate. Au pălăvrăgit despre multe, în aer liber, sub un
soare destul de blând și îngânați de vuietul mării. Au vorbit despre natură,
despre artă, mâncare și sport – românul a avut grijă să laude performanțele
sportive ale croaților, în general și ale muzicianului-înotător, în special.
Da, cei doi au reușit să asigure o pată de culoare timpului dedicat plajei la
Trogir și au venit în întâmpinarea uneia dintre dorințele sale: de a cunoaște
oameni noi, de a le afla obiceiurile, de a schimba idei. S-au întâlnit de trei
ori pe plajă, în trei zile diferite și cam la aceeași oră a amiezii. Temele
abordate în discuție au fost cam aceleași: vremea, marea și arta.
*
Incidente rutiere.
Într-adevăr,
meteorologii, ca niciodată, au fost exacți. Acum, în ziua plecării, nori
amenințători se conturau pe cerul Croației. După ce au trecut granița, ploaia
s-a pornit. Nu în cascade, dar o mocănească hotărâtă i-a urmat pe tot parcursul
bosniac. Ce vrajă a naturii, de ce pitoresc să se bucure pe așa ploaie? Când,
imediat după ce au trecut de vameși și de grăniceri, au intrat în munți și-au
început urcușurile și coborâșurile, cu serpentine strânse ce-ți impuneau o
atenție desăvârșită? La care s-a adăugat ploaia aceea năzdrăvană ce se insinua
perfid printre profilurile anvelopelor și asfaltul de dedesubt.
Au avut parte și de
două incidente ce le-a pus la încercare nervii și... credința. Da, credința în
Dumnezeu sau, mai bine zis, în protecția Lui! Primul, aparent minor –
atenționarea – s-a întâmplat într-o curbă obișnuită, în momentul în care a
prins cu roțile banda separatoare de pe mijloc. Aceasta, fiind una din cele
profilate (un fel de zebră îngustă, ale cărei dungi sunt în relief), s-a
adăugat celorlalte elemente de dificultate: serpentină, viteză, ploaie și...
mașina a valsat pe asfalt. Noroc că nu trecea nimic din niciun sens! Noroc că a
rămas pe asfalt și nu s-a pupat cu muntele. Ar fi rezultat un pupic strâmbăcios
de table și deranjant, tare deranjant pentru vacanță și la buzunar. Au respirat
adânc, au mulțumit în sinea lor zeilor și sfinților protectori și și-au reluat
drumul.
- Vezi, iubito, ce
ușor se poate petrece un eveniment? Hai să ne calmăm și să nu ne mai
contrazicem aiurea, să ne bucurăm, totuși, de drum, de plimbare, chiar așa, cu
toată vremea asta câinoasă! – o invită bărbatul pe soția sa la calm și armonie.
- Bine, iubitule –
conveni, condițional, consoarta – dar mai las-o pe Ioana asta și urmărește și
tu indicatoarele!
Era clar: armonia
nu avea cum să dureze. El continua să-i acorde girul încrederii sale Ioanei,
iar ea, consoarta, avea un cui împotriva ei. Ce să-i faci – așa-s construite
femeile: dacă Ioana ar fi venit din lumea reală, cred c-ar fi ciufulit-o puțin.
Poate... puțin mai mult.
Într-adevăr,
armonia nu a durat. Știți cum e: când intri într-o inerție, de orice fel, este
greu s-o spargi. Altfel n-ar fi inerție! Și a ținut... până la destinație. Cu
precizarea că nici cel de-al doilea incident, al cărui avertisment a fost mult
mai accentuat decât primul, nu a reușit să înăbușe încăpățânarea cu care
contradicțiile își făceau de cap în habitaclul micuțului Fiat. Cu siguranță,
dacă cele două spirite ce se împungeau cu obstinație, nu ar fi aparținut unor
proprietari cumsecade, simplele avertismente ar fi devenit oribile
evenimente!
Dar, ce s-a
întâmplat?
Reamintesc, pentru
o mai bună înțelegere, condițiile de drum: șosea îngustă de munte, serpentine
strânse, ploaie mocănească, cer întunecat.
Faptele: în față,
rula o mașină cu viteză exagerat de mică, chiar pentru acele condiții vitrege.
În spatele lor, un cârd serios de autoturisme nervoase. A urmat-o (pe
neputincioasa de dinainte) cu răbdarea pusă la încercare, așteptând un moment
prielnic pentru a o depăși. Cu cât momentul întârzia să apară, cu atât
nervozitatea se amplifica. Se simțea după accelerările și frânările repetate
și, adesea, fortuite, de nepriceperea celui din față. În sfârșit, a apărut
oportunitatea: a accelerat brusc și l-a depășit. Urma o curbă pe care o putea
aborda cu ușurință dar, dintr-odată, i-a apărut în față un om gesticulând
disperat. A fost clipa ce le putea fi fatală: a frânat brusc, instinctiv și, în
acel moment a pierdut controlul autoturismului. A putut zări, într-o fracțiune
de secundă, cum botul mașinii sale se îndrepta spre o alta, una răsturnată, cu
roțile privind spre cer. A tras puțin de volan, alegând ca nouă destinație...
peretele muntelui. Cu piciorul apăsat hotărât pe frână, a simțit, instantaneu,
ABS-ul făcându-și datoria. S-a oprit chiar în buza de piatră, evitând,
milimetric, dezastrul.
Curios, nu s-a
speriat. Nici nu s-a pierdut cu firea. A ținut ochii larg deschiși, a văzut la
timp întreaga scenă, a analizat și a acționat într-o fracțiune de secundă.
Chiar se mira în sinea sa de sângele rece de care dăduse dovadă. Nu era prima
oară când își observase reacțiile lucide în împrejurări dificile de drum.
Dar... nu era cazul și nici momentul să se umfle în pene și s-o facă pe eroul.
Din contră!
- Era cât p-aci,
iubito! – atât spuse și băgă mașina în marșarier pentru a o așeza din nou pe
drum.
Ca prin farmec,
dispăruse întreg decorul acțiunii. Nu tu mașină răsturnată, nu munți cenușii și
ploaie mocănească, nu serpentine circulate de autoturisme nervoase. Amuțise și
aparatul de radio. Liniște. Doar liniște. O liniște plăcută simțurilor. Parcă
intraseră într-o altă dimensiune.
Au circulat așa, în
tăcere, până i-a trezit Ioana: - Peste
trei sute de metri virați la dreapta!
- Aha! Hai că ieșim
la lumină! – rupse bărbatul, tăcerea.
- O mai fi mult,
omule? – îndrăzni și femeia.
- Păi, ne cam
apropiem de graniță. Și de la graniță, să mai fie vreo... treizeci... patruzeci
de kilometri?... – răspunse el, printr-o interogație, dar sigur pe optimismul
manifestat.
- Nu te-nșeli?! –
îl chestionă femeia, neîncrezătoare.
- Nu cred, dragă! –
și bărbatul trase mașina pe dreapta. Intraseră într-o localitate. Uite –
continuă el, desfăcând una dintre cele două hărți – noi suntem aici, foarte
aproape de graniță, trebuie să apară din moment în moment!
- Și Morović pe
unde vine?
- Puțin mai la
nord, pe-aici, în apropierea granițelor cu Croația și cu Bosnia-Herzegovina.
Localitate mică, nici nu este trecută pe hartă!
- Așa să fie,
iubitule, că nu mai pot! M-a terminat drumul ăsta! Sunt cu nervii la pământ! S-ajungem
odată, să facem o baie și să mâncăm ceva!
- Ajungem, dragă,
de ajuns, ajungem noi, nu te teme! Trage aer în piept, calmează-te, stabilește
pacea interioară, iubește-măăă... și o
să vezi că totul o să termine cu bine! – concluzionă el, tandru, cu optimismul
ce-l caracteriza.
- Dacă zici tu! –
acceptă și femeia să-și schimbe tonusul.
- Îmi dai un pupic?
– forță el nota, abordând un ton ghiduș.
- Hai, nu fi
măgăruș și vezi de volan! – îi tăie ea avântul tineresc.
*
Iar Bosnia-Herzegovina?!
- Chiar așa, bine
că ne-am văzut în Serbia! Mi se cam urâse de munții ăia! – îi dădu el dreptate
(și satisfacție) consoartei.
Rulau pe un alt tip
de drum, unul drept, cu două benzi pe sens. Se oprise și ploaia. Norii erau și
aici stăpânii cerului dar, ceva mai prietenoși, permiteau câtorva raze de
lumină să se strecoare spre Mama Pământ așa, a bucurie și speranță. După
disconfortul celor aproximativ patru sute de kilometri de serpentine montane
bosniace, ceea ce li se desfășura acum în fața ochilor reprezenta un adevărat
lux. Redeveniră vorbăreți. Și cu un început de bună dispoziție în habitaclu.
- Nu te mai
hidratezi și tu puțin? – îl îmbie soția, desfăcând sticla de apă ce-o avea în
custodie. (Era una dintre atribuțiile nedeclarate ale copilotului.)
- Nu, dragă, mă
păstrez pentru supa aia caldă! Și-apoi... nu cred că mai avem mult!
- Cam cât crezi că
mai avem de mers? – întrebă femeia, cu un licăr evident, de speranță, în
suflet.
- Nu știu, dar cred
că, în aproximativ treizeci de minute... suntem la destinație.
Peste trei sute de metri virați la stânga! – se băgă, iar, în vorbă, Ioana.
- Uite, vezi, și
Ioana e de acord cu mine. Hopa, dar ce-o fi cu ăștia de staționează aici?
Se încadrase pe
banda stângă, conform sugestiei Ioanei și acum se vedea nevoit să stea la o
coadă serioasă de mașini. Un semafor, în fața lor, se ocupa de ordinea
priorităților, dar doar cei de lângă ei, de pe banda din dreapta, zburdau pe
„verde”. Ei, ca melcul.
- Sper să n-avem un
accident în față. Tocmai acum, când suntem atât de aproape finalul călătoriei –
se arătă îngrijorat, bărbatul.
- Parc-am fi pe
Valea Prahovei! – vitriolă și femeia cu doza sa de pesimism.
Înaintau câte un
metru – stăteau. Cam un minut. Iar un metru – iar stăteau. Iar un minut. În
fine, s-au apropiat de intersecția cu pricina. Abia atunci au observat că, și
din sensul opus, autoturismele care intenționau să vireze la dreapta, înaintau
cu aceeași viteză, cea a melcului. În intersecție se comportau civilizat și
intrau când dintr-un sens, când din celălalt. Din fericire, nu era vorba de
niciun accident. Doar că:
- Nevastă, tu vezi
ce văd eu?! – se impacientă bărbatul.
- Ce să văd? –
tresări și femeia, surprinsă de intonația îngrijorată a soțului ei.
- Păi... suntem la
graniță! Ce graniță-i asta? De unde a apărut?!
Într-adevăr, la
vreo treizeci de metri în față, pe un panou mare, frontal, scria Republika Srpska. Jos, autoritățile își
făceau treaba și verificau documente, mașini și pasageri. Ce mai, graniță în
toată regula! Nervozitatea (și reproșurile) își refăcură apariția:
- Vezi, dacă
asculți de Ioana și nu te uiți și tu, ca tot șoferul, după indicatoare? –
răbufni femeia.
- Ce indicatoare
vrei să vezi, dragă, cu Morović? – ridică tonul și bărbatul. Și-apoi, Ioana a
fost foarte clară: viraj la stânga! N-a obiectat niciun moment c-am fi greșit
drumul!
Erau așezați pe un
fel de drum cu sens unic. Chiar de-ar fi vrut să se întoarcă, nu puteau:
coloană în față, coloană în spate. Erau mânați, ca vitele, într-o singură
direcție: spre graniță. Bărbatul răbufni:
- Ce țară-i asta,
dom’le: Republika Srpska?! Ce separatiști or fi făcut țară în țară?! Uite,
vezi, așa vor să facă și la noi secuii: țară în țară – să trecem cu pașaportul
spre Târgu Mureș! Sau, dacă vrem să mergem la Tușnad, la băi, tot cu
pașaportul! N-ai viza secuiului? Treci munții înapoi!
Ce globalizare? Ce
Uniunea Europeană? Doar fărâmițare! Divide
și vei stăpâni! O doză de patriotism amestecată cu revoltă față de cei ce
nu recunosc și nu respectă istoria și cultura țărilor în care s-au născut și au
crescut, l-au făcut să-și piardă cumpătul. Nu-i vorbă, după ziua aceea
extenuantă, nici nu era greu să-ți ieși din pepeni.
Între timp, au
intrat în vamă. Ca de fiecare dată, totul a decurs ușor: grănicerii și vameșii (secesioniștii), amabili, au aruncat o
privire fugară în documente și spre mașină și le-au urat drum bun. Hm, li se mai urase de câteva ori în ziua aceea.
Welcome in Bosnia-Herzegovina! Așa scria pe panoul întâlnit la
ieșirea din graniță!
- Măi nevastă, iar
am intrat în Bosnia-Herzegovina?! Ăștia au înnebunit? Păi, tocmai ce-am ieșit!
Nu mai înțeleg nimic!
- Da, poftim, Ioana
ta! Ne-a băgat din nou în Bosnia-Herzegovina! Ne-a scos din Bosnia, am mers
zece kilometri prin Serbia și ne-a băgat iar în Bosnia! Ia-te după ea! La
noapte, cu ea să te sui în pat!
Însă, după ce
surpriza se mai diluă, reveni, pe un ton împăciuitor și alintat:
- Nu gândești deloc
cu capul tău! Măcar de m-ai asculta și pe mine, din când în când!...
N-avea rost să se
certe. Au tras pe dreapta și au desfășurat toate cele trei hărți (aveau și una
mai mică, a Serbiei) pe care le aveau la îndemână. Nu-i ajutau deloc. Poziția
lor față de destinație doar o puteau aproxima și, studiindu-le, au aflat ceea ce
știau deja: că se aflau în interiorul Bosniei (iar Bosnia!), iar Morović nu
apărea pe nicio hartă. Nu le rămânea decât să se ia după Ioana, singura care
știa drumul. (Oare îl știa?) Deocamdată, ea îi pusese pe direcția Bijeljina,
localitate ce apărea pe hartă, undeva, mai spre nord, tot în interiorul
Bosniei, dar... aproape, foarte aproape de granița cu Serbia.
- Mergem la
Bijeljina, iubito, și-apoi sigur ne va scoate la graniță, iar de la graniță...
ce mai, doar o aruncătură de băț ne mai desparte de Morović!
- Cât de lungă o fi
aruncătura aia de băț? – mormăi, ca pentru sine, femeia.
Demarară în tăcere,
dar tensiunea reapăruse. Era și firesc. Rulaseră o zi întreagă pe niște drumuri
necunoscute și pe o vreme nefavorabilă. Obosiseră și-și pierduseră răbdarea.
Nici cu energiile nu stăteau prea bine. Era exact acel tip de încercare la care
te supune divinitatea și pe care Scaraoțchi o urmărește îndeaproape, doar-doar Adam și Eva or da-o în bară! Devoalez:
n-au dat-o!
Intrară – a câta oară? – pe un
drum îngust de munte. Brazi în stânga, brazi în dreapta. Nu tu indicatoare, nu
tu localități, nu tu oameni să pui o întrebare. Dar... ce să întrebi? Și în ce
limbă? Tăcea și Ioana. Cel puțin, bine că nu obiecta c-ar fi greșit drumul!
- Mister, please,
this is the way for Bijeljina?
Localnicul, așezat
tihnit la singura masă din afara cârciumii și cu o bere în față, se uita
pierdut la arătarea ce coborâse dintr-o mașinuță cu număr străin și care
bolborosea ceva cu o hartă în mână. Ce-o fi vrând străinul ăsta?!
- Bijeljina, is
O.K.? – și străinul arătă cu mâna în direcția în care mergeau ei. Localnicul se
lumină la față și răspunse, pe limba lui:
- Îhî, Bijeljina,
Bijeljina, îhî!
Străinul,
imitându-i stilul, mulțumi într-un amestec spectaculos de limbi și onomatopee
și o luă, grăbit, din loc.
- Bijeljina, îhî,
Bijeljina! – îi repetă soției, amuzat, indicațiile simpaticului localnic așezat
tihnit la singura masă din afara cârciumii și cu o bere în față.
Au mai oprit de
vreo trei ori până să nimerească Bijeljina. Care se lăsa greu cucerită de cei
doi turiști. În sfârșit, intrară în oraș. După circa o oră de rulat prin pustiu
(tip bosniac) au intrat într-un adevărat oraș.
Peste opt sute de metri intrați în sens giratoriu. Na, că s-a trezit și Ioana! Până
atunci îi lăsase să se perpelească. Peste
trei sute de metri intrați în sens giratoriu și-l părăsiți la a doua ieșire! –
i se făcu, din nou, milă, Ioanei, și-i onoră cu indicațiile-i prețioase.
- A zis la a doua
ieșire, nu la a treia! – ţâşni și vocea adevărată, cu apostrofările.
- N-ai văzut că la
doua era interzisă intrarea? Și de când o asculți tu pe Ioana? – răbufni
bărbatul, înciudat.
Reconfigurare de traseu. La următoarea intersecție,
faceți la dreapta... I-a învârtit de i-a amețit și iar i-a învârtit Ioana prin oraș dar, într-un
final sperat, i-a scos. I-a scos din oraș și i-a băgat în... câmp!
- Ce drum e ăsta,
măi, omule? Ți-am spus să setezi doar drumurile mari pe GPS! – sări, din nou,
consoarta, la gâtul bărbatului. Condusul, noutatea și aventura își pierduseră
de mult farmecul.
- Măi, femeie, îți
repet a nu știu câta oară: ca să ai acces la o localitate mică, așa, ca Morović,
care nici măcar nu-i trecută pe hartă, trebuie să accepți și drumurile
secundare la setare. Altfel, nici nu te vede GPS-ul.
Bărbatul nu era
prea convins de argumentul său dar, ceea ce era important în acel moment, femeia
îl acceptă.
În fine, Morović!
Rulau în tăcere pe
drumuri de țară care, din fericire, erau asfaltate cumsecade. În stânga,
lanuri, în dreapta, lanuri. De porumb, de floarea soarelui. Niciun reper pe
care să scrie Morović. Ioana tăcea. Bine că n-a băgat placa cu: Reconfigurare traseu. Probabil c-ar fi
izbucnit o explozie în habitaclu. N-a fost lung, dar nici scurt, drumul. Dar
parcă nu se mai sfârșea. Lumina de la
capătul tunelului se încăpățâna să nu-și facă apariția. Până la capătul
răbdărilor. A fost aproape.
- Morović! –
exclamă femeia, a... descătușare.
- Unde? Unde? Ah, Morović!
– oftă și bărbatul a ușurare. O banală placă de lemn, montată neglijent, într-o
parte, reușise să dezamorseze, la timp, bomba.
Era zece seara când
au ajuns la vilă. Au primit cea mai bună cameră; de fapt, un apartament cu o
cameră. Cu televizor, combină muzicală, aer condiționat, mașină de spălat rufe,
alta de spălat vase, fier de călcat și o groază de alte facilități de care
n-aveau nevoie, dar care le satisfăceau orgoliul tuflit al momentului. Bonus, o terasă spre balta din
imediata apropiere. Dacă ar fi avut pasiunea pescuitului, ar fi putut lansa
chiar de-acolo, de pe terasă. Vântul adia ușor, brotacii își cântau baladele de
dragoste. Păsăretul adormise. Se simțea vibrația bălții.
Bărbatul mai consemnă
satisfăcut că luminile funcționează și au apă caldă.
- Is open the restaurant, now?
- Yes, of course! – primi ultima asigurare
ce-l mai preocupa.
Învârtelile Ioanei
le veniseră de hac. Făcuseră cei cinci sute şi ceva de kilometri, ai celui mai
scurt drum, în mai bine de douăsprezece ore. Meritau ceva bun. Și asta se
traducea, în limbajul clipei, printr-o masă copioasă, o băutură pe măsură, un
duș cald și un somn liniștitor. Trebuiau doar să facă primul pas spre
îndeplinirirea acestor deziderate. Și l-au făcut:
- Iubito, încep
veștile bune: restaurantul este deschis – hai să mâncăm!
Ploiești, octombrie
2016
Această povestire a apărut în Luceafărul de Botoșani, în două numere consecutive, în zilele de 19 și 20 octombrie 2016.
http://www.luceafarul.net/?s=florin+me%C5%9Fca
De asemena, va apărea și în antologia (în curs de apariție) Catapeteasma cuvintelor line a A.S.P.R.A. (Asociația Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice) Galați.
