Parcul copilăriei mele, din spatele
blocului, era o pădure în miniatură locuită, prioritar, de conifere şi foioase.
Alături de brazii magici cu stea în frunte convieţuiau, în paşnică înţelegere,
fagii şi stejarii, cu tulpinile lor groase şi coronamentele stufoase. Toamna,
când ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne piteam, nu de puţine ori, sub covorul
de frunze uscate şi, oricât de bine ne acopereau frunzele, jirul, ghinda şi
conurile solzoase amestecate în pătura vegetală ne împungeau pe unde nici nu
gândeam, provocându-ne scărpinături spasmatice care ne trădau ascunzătoarea
înainte de vreme. Dar ce miros minunat avea acel covor foşnitor! Şi acum îl
resimt ca un iz de lemn uscat, descompus în parfumurile sale prăfuite şi
nostalgice după viaţa cea tânără. Rătăciţi
printre aceşti senatori de drept arboricoli, mai dăinuiau şi doi nuci, care ne
asigurau, încă de la sfârşitul verii, preţioasele elemente desfăşurării jocului
numit buca. Adică, într-o adâncitură făcută în pământ, trebuia să aruncăm cât
mai precis acele elemente preţioase. Am
descoperit, mai târziu că buca are
origine latinească: bucca = gură. Şi,
dacă-mi forţez puţin imaginaţia, chiar semăna cu o gură de copil, gată să intre
în hărmălaia şăgalnică a zbenguielilor noastre.
- Copii, jucăm buca? – lansa, unul dintre noi, provocarea.
- Jucăm! – îşi zbiera gloata,
consimţirea entuziastă. Şi, într-un iureş, ne îndreptam spre terenul de buca. După ce, cam de la o distanţă de
doi metri, ne aruncam fiecare nuca la gaură (la gură, întru respectul cuvenit latinităţii), cel care reuşea cea mai
bună performanţă (drupa lui era cea
mai apropiată sau chiar nimerea gura),
avea dreptul să continue jocul trimiţându-le pe toate celelalte spre aceeaşi
bortă din pământ, prin bobârnace succesive adresate, cu îndemânarea şi
înverşunarea aferentă, nucilor din joc.
Fiecare bobârnac trebuia să se
finalizeze cu o nucă aterizată în gură.
Ratarea nu era de dorit, pentru că ar fi însemnat cedarea rândului următorului
clasat în ţintirea bortei.
Cel care reuşea să introducă ultima
piesă în groapă, devenea fericitul posesor al tuturor nucilor din joc. Deci,
acumularea de nuci toamna reprezenta o ocupaţie demnă de toată atenţia, apelând
uneori, discret, şi la rezervele mamei, destinate cozonacilor de Crăciun.
Aşadar, când ieşeam la joacă, îmi înfundam bine buzunarele cu nuci, în vederea
unei cât mai demne reprezentări.
Notă cu adevărat discordantă făcea
cireşul bătrân aflat la marginea acestui colţ de rai verde. Pe coaja
zgrunţuroasă, parcă plină de răni, se scurgea pe alocuri un fel de clei
rubiniu, pe care noi, copiii, îl culegeam şi-l mâncam. Un soi de gumă de
mestecat populară, care, evident, nu avea nimic din aromele cunoscute de
chewing gum. Răşina era îndestulătore pentru toată lumea, cam tot timpul
anului.
Cu cireşele mai apăreau probleme. Unii
dintre noi, recunoscuţi ca bătăuşi (găinari – cum îi numea mama), liderii,
aveau ultimul cuvânt:
- Băi, gata, nimeni nu mai are voie la
cireşe!
- De ce, măi, Vicule? Ce, e cireşul
tău? – încerca vreun prichindel, o palidă ripostă.
- Da, băi, e cireşul meu! C-aşa vreau
eu! – îşi umfla Vicu, autoritar, muşchii. Şi-apoi, urma argumentul decisiv,
bazat pe potenţa excretivă a proprietarului:
- Băi, voi de câte ori i-aţi dat ceva
de la voi? Aud?
- ?!?!?!
- Păi, vedeţi? Eu îl ud la rădăcină de
când mă ştiu! Să crească şi să facă cireşe multe, băi! Aşadar, mie mi se cuvin
toate, ţâncilor! Voi, căutaţi-vă alt cireş!
- Da’ şi eu am făcut pipi la rădăcina
lui... – îngăimă, abia auzit, unul dintre pici.
- Aha, vedeţi? – i se oferi, pe tavă,
lui Vicu, un neaşteptat argument. Voi doar aţi făcut pipi, pe când eu... eu
m-am pişat, băi! Expresia era copleşitoare, de-a binelea. Ne şi imaginam
diferenţele masculinoide ale acţiunii...
Lui Vicu nu avea rost să i te opui. El
era cel mai mare din gaşcă şi ne înspăimânta pe toţi. Aşa că, până ajungea – şi
el – la sentimente mai bune… noi, proaspeţii iniţiaţi în comuniunea naturală, ne căutam alt pom lăudat. Doar că interdicţia
lui Vicu era una de control. Ne luam cu alte jocuri şi, după doar câteva
minute, ne buluceam, toţi, în cireşul cu pricina, înfruptându-ne, pe săturate,
din zemoasele fructe sângerii… Bineînţeles, cu asentimentul generos al şefului.
Cert este că, din acel moment, toţi am
avut grijă să udăm sârguincios rădăcina cireşului, ori de câte ori necesitatea
ritualică o impunea.
Şi nici Vicu nu era chiar un găinar…
Era, la urma-urmelor, modelul de anarhie la care râvnem atunci, pe când
autoritatea parentală se făcea simţită la fel de umilitor ca şorţuleţul unisex
de la grădiniţă… Acum, gândindu-mă la o celebră zicere flaubertiană, Vicu, eram noi…
- Copii, copii, a lu’ cine este
mingea?
- A lu’ Cristinel, băi!
- Şi el unde-i?!
- L-a chemat mama lui la somn. A zis
că putem să ne jucăm şi fără el, dar s-avem grijă să nu i-o spargem! C-o
plătim!
- Aha!...
- Florinel, mamă, treci în casă că-i
masa gata!
- Mai stau puţiiin! Te rooog!
- Acum să treci în casă! Imediat! Ce,
vrei să te spun lui taică-tu, când vine acasă?
Atât, îmi trebuia… Mama mă alinta, mă
săruta de câte ori avea prilejul, îmi vorbea dulce, îmi satisfăcea mofturile la
masă, dar tot ea era cea care îmi mai administra câte o uşoară corecţie cu
palma la fund, însă… nu mă temeam.
În
schimb, tata… tata reprezenta acel pericol potenţial de care nu puteai să nu
ţii cont!
Eram copii, eram tovarăşi de joacă,
eram prieteni. Ne mai certam uneori, dar reveneam, iute, la sentimente mai bune
şi la jocurile comune: de-a hoţii şi
vardiştii, de-a mama şi de-a tata, bătutul
mingii pe stradă (rareori, străbătută de maşini), ţurca, de-a v-aţi ascunsa
prin cimitir…
Sau, într-o maximă cutezanţă,
transformam singura bancă din parcul nostru, în cazemată, învelind-o din toate
părţile cu scoarţe luate de prin case. Cazemata, ca loc unde se instalau
diverse mijloace de apărare, era, în spiritul destinaţiei, un mic spaţiu de
studiu inter-sexe, băieţei şi fetiţe, care se dezbrăcau până la limita de risc
a pudorii, studiindu-se reciproc, cine ştie dacă nu cumva în vederea
strategiilor defensive de mai târziu.
Adrenalina, însă, avea repartiţii
egale… jocurile, oricare ar fi fost ele, cu
întâmplarile lor aventuroase, erau la fel de palpitante.
Odată, hoinărind pe malurile Tazlăului
cu gaşca şi ţopăind demonstrativ peste pietrele alunecoase din albia şuvoiului iute de munte, m-am dezechilibrat
şi m-am trezit fără pantoful cel nou, care s-a dus la vale agăţat în crengile
cărate din amonte. Degeaba şi-au dat silinţa toţi tovarăşii mei să-l
recupereze, că… dus a fost. De frica pedepsei, i-am spus mamei că mi-am pierdut
pantoful prin cimitir. Bănuiam că cimitirul are, chiar şi pentru mama, o anume
sacralitate care îl tăia de pe traseul căutărilor... Greşit! Biata mama l-a
căutat până spre asfinţit când, folosindu-se de persuasiunea maternă, mi-a
smuls mărturisirea. Ce să mă mai certe? Partea mea întunecată, fusese învinsă.
Cimitirele, beciurile, locurile care
ascundeau ceva erau atât proiecţiile
nelegiuirilor noastre copilăreşti, cât şi ale căutărilor noastre piticeşti
setate pe mărire. Îmi aduc aminte cum, altă dată, după ce, cu
ajutorul unui harac lung, de capătul căruia fixasem o sârmă oţeloasă şi
ascuţită, am furat nişte mere din beciul unui vecin… ne-am aşezat, apoi,
triumfători, pe marginea drumului, încercând să le vindem. Gura ne mergea, aşa
cum văzuserăm la precupeţele din piaţă:
- Poftiţi la mere, mere frumoase! Un
leu grămada!
Un leu grămada era formula magică,
valabilă pentru toate grămezile lumii, acea lume pe care o încercam, atunci, cu
viclenia stângace a celor mici... Mere,
nuci, roşii, castraveţi şi ce mai încăpea… Ne inspiraserăm de la negustoresele
patentate ale singurei pieţe ştiute… În ce mă priveşte, leul pe care l-aş fi obţinut pe vreo grămadă, l-aş fi schimbat
imediat pe o punguliţă de bumboane.
Un singur leu era capabil să-mi satisfacă micile porniri hedonistice… plăcerea
la care visam... Visele erau, însă, uşor de spulberat.
- Ce-i cu voi pe-aici, măi copii? –
avurăm ghinionul să ne stopeze din avântul comercial un vecin de bloc. Ia, hai,
treceţi imediat la casele voastre, că vă zic pe toţi, pe la tac-tu!
Am fost inspiraţi şi nu ne-am pus în gât cu clientul, aşa cum
văzuserăm noi la ţărăncile din piaţă. Altfel, cine ştie, omul poate chiar ne-ar
fi pârât părinţilor, aceştia ne-ar fi luat la întrebări şi aşa ar fi aflat şi
de unde procuraserăm noi marfa. Eu cred, totuşi, că vecinul, după o matură
chibzuinţă, i-a informat pe părinţii noştri. Cert este că, ai mei nu-mi
amintesc, să fi făcut vreo cercetare prea deranjantă. Nici nu ar mai fi fost
nevoie de vreo dojană sau sfat părintesc: mă lecuisem de comerţul pe furatelea.
Acelaşi leu psihologic, atât de râvnit
în vederea procurării jinduitelor bumboane,
mi-a mai inspirat un inocent tertip. De câte ori mă trimitea mama la pâine, îi
observasem pe alţi copii, care după ce întindeau banul vânzătoarei, obişnuiau
să specifice cu exactitate dispoziţia primită de acasă:
- A spus mama să-mi daţi jumătate de
pâine şi trei lei restul!
Sau:
- A spus mama să-mi daţi trei sferturi
de pâine şi doi lei restul!
Vânzătoarea se executa întocmai! Aha: A spus mama! Va să zică, asta-i formula magică... dacă-i spun
vânzătoarei să-mi dea rest – c-aşa a spus
mama! – vânzătoarea îmi dă banul poftit, imediat. Mi se oferise o nouă
modalitate de a face rost de jinduitul leu.
La vremea aceea, la brutărie se
comercializa un singur fel de pâine, una rotundă, mare şi neagră, care costa
patru lei. Era aşa de gustoasă şi mirosea atât de bine!... Mai ales când o
nimereai caldă! Nu era pe cartelă dar, fiind aşa de mare, se vindea şi tăiată,
după dorinţa clientului: la sfert, la jumătate sau chiar trei sferturi.
Cu astfel de observaţii în minte, la
prima solicitare a mamei, m-am dus voios la pâinărie
şi, când mi-a venit rândul, i-am întins vânzătoarei hârtia de un leu,
formulându-mi, cu seninătatea proprie copilăriei, minciuna pregătită dinainte:
- A spus mama să-mi daţi un sfert de
pâine şi un leu restul! A urmat o mică pauză după care, atât vânzătoarea, cât
şi restul clientelor aflate la rând, au pufnit în râs… Ne ştiam aproape cu toţii în mica localitate
aflată la poalele munţilor Berzunţi.
Ştiindu-mă cu minciuna pe buze, dar
neînţelegând încă unde o încurcasem în povestea mea, mă făcusem mic de tot
şi-mi simţeam obrajii arzând.
- Măi Florinel, spune sincer: ce ţi-a
zis ţie mama ta? – mă luă vânzătoarea cu vorba dulce.
- Să-mi daţi un sfert de pâine… –
răspunsei eu, ruşinat, plecându-mi capul.
- Şi cu leul ce voiai să faci? – îşi
continuă ea euristica, la fel de bland.
- Să-mi cumpăr bumboane!... – îngăimai eu, cu lacrimile şiroind pe obraji.
- Uite – mă linişti vânzătoarea,
ştregându-mi stropii sălcii, care-mi ajunseseră pe buze, cu un colţ al şorţului
ei alb – ia pâinea după care te-a trimis mămica ta şi… ţine şi bomboanele astea
de la mine! Hai, fugi acasă şi… să nu mai minţi, că nu-i frumos!
Cu sfertul de pâine într-o mâna şi cu
cealaltă strângând, până la topire, cele câteva bumboane colorate şi lipicioase, am alergat într-un suflet acasă,
la mama. Inima îmi bătea puternic de frică; îmi dădeam seama că făcusem ceva
rău şi mi-era ruşine. Să mint şi să spun prostii, erau două interdicţii totale
din partea alor mei, pentru că e ruşine,
Florinel, e ceva urât! – sublinia mama lecţia de morală, ca prim şi
recunoscut mentor al educaţiei de-acasă. Altădată, dacă i se părea că nu
înţeleg tocmai bine interdicţia, devenea şi mai
convigătoare: -
Uite, vezi ardeiul ăsta iute? Pe la gură
te dau cu el, dacă te prind că mai spui vreodată minciuni sau prostii! Mama
nu şi-a pus niciodată în practică ameninţarea, dar, pentru mine a funcţionat.
Nu mai ştiu nimic, de niciunul dintre
tovarăşii de joacă ai copilăriei mele.
Orice
s-o fi întâmplat cu ei, oricare le-o fi fost destinul prin viaţă, ei, pentru
mine, au rămas ceea ce au fost dintotdeauna: prieteni!
Cât despre parcul din spatele
blocului…
 |
| Blocul în care mi-am petrecut primii opt ani din viaţă |
|
 |
| Strada copilăriei mele din Lucăceşti |
|
Anul trecut am revăzut Lucăceştiul
copilăriei mele şi… am avut senzaţia că şi-a mai pierdut din farmec. Nu numai
peste mine au trecut anii. Strada… la fel de liniştită. Blocurile şi-au păstrat
gri-ul ştiut şi totuşi… îmi păreau la fel de calde, de vesele. Scara mea era
neschimbată… până şi răzătoarea din
faţă (în care-mi spărsesem capul, pe la vreo cinci ani, în timp ce încercam o
figură simplă de gimnastică) era la locul ei.
 |
| Clubul | |
Clubul care, pe vremuri, găzduia o
sală de cinematograf (în care rula câte un film pe săptămână), biblioteca (care
mi-a agăţat, chiar în dreptul inimii,
insigna de Prieten al cărţii!), o
masă de billiard şi o sală de jocuri (şah, remy, table, şeptic etc.), devenise
sediul mai multor firme comerciale şi nu-mi amintesc să fi zărit vreun afiş
care să anunţe vreun spectacol. Doar reclame stridente.
Ştrandul, cu cele trei bazine ale
sale, a ajuns în paragină, cu un lacăt inert, atârnând greoi pe poarta rugintă.
 |
| Parcul... nu mai este ce a fost odată... |
|
Parcul din spatele blocului îşi
pierduse frumoasa-i sălbaticie: părea tuns şi frezat, în ton cu iluzia comună a
modernizării… prea îngrijit, prea multe bănci proaspăt vopsite (cazematele nu mai reprezintă, azi, nicio
taină)… copacii răriţi, cireşul… lipsă!
În locul jocurilor copilăriei mele, tot
felul de instalaţii le luaseră locul: leagăne, un mic tobogan, o bară de
gimnastică… Nu tu pământ reavăn, nu tu frunze uscate în care să te îngropi, nu
tu cireş de pe scoarţa căruia să culegi răşina cleioasă şi să o mesteci
încântat de savoarea sa frustă… Cât despre buca…
cine să mai ştie?
Totul se mişcă, nimic nu rămâne la
fel. Sau, poate, noi, cu trecerea anilor, nu mai avem aceleaşi percepţii ca în
copilărie. Materia poate rămâne neschimbată, în vreme ce maturitatea îi estompează
culorile.
Se spune că la bătrâneţe dăm în mintea
copiilor. Adică, redevenim inocenţi. Mi se pare explicabilă afirmaţia.
Îmbătrânind, începem să ne debarasăm de condiţionările care ne-au marcat
existenţa: dorinţa de acumulări materiale, de putere, de… cuceriri
sentimentale… La un moment dat, nu ne mai interesează aproape nimic din toate
acestea! Devenim indiferenţi?! Nu… Devenim, poate, conştienţi că valoarea lor
este volatilă. Devenim, poate, mai înţelepţi… Mai înţelepţi, dincolo de
experienţa ataşată senectutii… sau poate, mai dispuşi să înţelegem adevărul, cu
detaşare genuină… mai dispuşi să acceptăm totul… dând în mintea copiilor.
Şi-apoi, nu aşa a spus Domnul Iisus?:
- Lăsaţi copiii să vină la mine!
