ȚARA... NEFUMĂTORILOR

Caricatură semnată: Costel PĂTRĂȘCAN

Visez... visez la o Ţară a Nefumătorilor. Acum nu trebuie să vă închipuiţi că am cine ştie ce pretenţii! Doar că-mi doresc să existe o astfel de ţară în care să nu mai fiu obligat să respir aerul viciat de fumul ţigărilor mâncate de... cei din jurul meu. Îmi cer iertare pentru această intransigenţă, dar ea este rezultatul tuturor chinurilor îndurate de mine în anii de maturitate (adică cei număraţi cu strângere de inimă după împlinirea vârstei de 30 de ani) şi... anii de serviciu. Parcă-l şi văd pe fostul meu coleg de birou – bun profesionist, de altfel – care-şi aprindea ţigară de la ţigară, când îl chinuiau neuronii creaţiei, şi eliberând rotocoale de fum în mica încăpere (impregnată deja prin toate ungherele de scârboasa nicotină), acompaniindu-și viciul cu urlete în urechile ascultătorilor săi nevinovați de la telefon şi, într-un final, trântind cu o furie demnă de cauze mai bune, receptorul în furcă. Ce să mai spun de  respiraţiile duhnind a mahorcă de cea mai proastă calitate suportate în autobuzele aglomerate ce mă aduceau după-amiaza de la muncă, sau a cârciumii de cartier pe lângă care treceam în fiecare zi în drum la şi de la serviciu, cu mirosu-i caracteristic de tavernă, amestec de izuri pestilenţiale de băuturi contrafăcute, transpiraţie, WC şi Carpaţi... Naţionale... sau a hainelor mele nevinovate, îmbâcsite vinovat de toţi aceşti performeri ai tutunului. Grea viața de nefumător într-un mediu al fumătorilor! Nu exclud din această lume ce o înfierez acum, nici pe membrii propriei familii, mai ales pe acei membri fumători care mai au şi calitatea de... soacre... De aceea şi lupt acum pentru această cauză a Ţării Nefumătorilor. Aşa aş scăpa şi de... nu?

Pentru a citi întreaga povestire: https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6623%3Atara-nefumatorilor&catid=11%3Aproza&Itemid=116

(Fragment din povestirea cu același nume publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011. Povestirea a fost publicată integral în revista online „eCreator.ro” din 27 mai 2018.)

AURUL APUSENILOR

AURUL APUSENILOR

                - Dacă ne dau banii pe care îi vrem noi pe casa aceasta, plecăm imediat! Altfel, NU!

                - Aurul acestor munţi a fost exploatat încă de pe  vremea dacilor. Cuceritorii romani au venit pe meleagurile noastre atraşi tocmai de aurul dacic! Timp de o peste o sută cincizeci de ani au cărat cantităţi uriaşe în Imperiu. Construcţiile megalomane, viaţa decadentă a Romei, întreţinerea uriaşului şi bine organizatului aparat de război atât de necesar cuceritorilor – şi pe aurul dacilor s-au bazat!...

                Prezentarea ghidului ne alimenta imaginaţia tuturor cu informaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, uneori doar intuite şi adeseori vecine cu legenda. Pentru că vremurile evocate duceau cu aproape două mii de ani în urmă, chiar dacă ne găseam afundaţi la câteva sute de metri adâncime în mină, parcă tot nu ne venea să credem că avem posibilitatea de a ne întoarce atât de mult în timp şi de a călca cu adevărat pe urmele strămoşilor noştri daci şi romani.

                - Chiar acum ne găsim într-o zonă din perioada exploatării romane. Observaţi, vă rog, regularitatea pietrelor ce consolidează tunelul de acces în mină, caracteristică stilului ordonat, roman, în comparaţie cu ceea ce o să vedeţi imediat ce o să mai coborâm când, în perioada post-romană, nu se mai folosea  cioplitul manual, cu dalta şi ciocanul pe culoare, urmat de consolidare, ci se puşca în munte, se curăţa locul şi apoi se amenaja calea de acces printr-o simplă lărgire.

                Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi, întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munţii Apuseni era destul de bine redată. Ghidul mergea înaintea noastră şi ne rugase ca întotdeauna în urmă să rămână un bărbat. El lua în considerare, probabil, doza de curaj şi pragmatism tehnic ce ar fi caracteristic masculilor. Ştiu eu...

                Şi, ca să vină în întâmpinarea analizelor mele:

                - Din loc în loc o să observaţi nişte lăcaşuri săpate în pereţii laterali, exact cât să poată fi aşezată o mică lampă de ulei, un opaiţ al cărui replică o vedeţi la mine în mână acum.

                Ghidul scosese dintr-unul din buzunarele salopetei o lampă de pământ ars în cuptor – de genul celor pe care le văzusem deja în Muzeul Minei cu vreo două ore în urmă – şi o aşeză în lăcaşul din imediata noastră apropiere. Lampa se încadra perfect. Dar, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia, aş fi considerat că acele mici nişe sunt nişte imperfecţiuni ale prelucrării pietrelor de consolidare. Romanii erau mai ingenioşi decât puterea de pătrundere a minţii mele.

                - Acum două mii de ani căutările se bazau mai mult pe intuiţie, se săpa într-o direcţie şi, când se găsea un filon, el era cel care determina toată acţiunea ulterioară, până la epuizarea lui completă!... – îşi continuă ghidul prezentarea tehnicii de exploatare romane.

                - O să vă arăt când o să urcăm la suprafaţă, o hartă a tuturor galeriilor romane. Munţii au fost, efectiv, ciuruiţi în toate direcţiile! – îşi finaliză el ideea.

                Regretam că nu aveam o cameră de luat vederi. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată şansa de a intra într-o mină. Aşa că m-am mulţumit doar cu cele câteva imagini surprinse cu ajutorul telefonului mobil. Oricum, flash-urile funcţionau din toate părţile, ele adăugând un plus de lumină drumului nostru spre adâncurile muntelui. Membrii grupului vorbeau mai mult în şoaptă, emiteau exclamaţii, mici strigăte de frică feminine, pipăiau pereţii umezi în speranţa descoperirii vreunei pepite mici, micuţe, nedetectate de ochii vigilenţi ai şefilor minei.

                - O lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur. Şi mie mi-a atras atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!

                Într-adevăr, în zona de exploatare post-romană, zona puşcatului munţilor, arhitectura tunelului era una neregulată. După apusele ghidului, s-a trecut la explozii controlate cu praf de puşcă şi apoi, după ce se scoteau bolovanii din mină cu ajutorul vagoneţilor, pereţii erau ciopliţi pentru înaintarea pe culoar. Se înainta astfel până se găsea vreun filon...

               Cam o oră a durat pionieratul nostru în interiorul muntelui. Coborâsem cu oarecare vioiciune treptele ce ne duseseră spre adâncuri, dar acum trebuia să facem drumul înapoi. Mărturisesc că am gâfâit...

                - De data aceasta eu voi rămâne ultimul, ca să mă asigur că nu va rămâne vreun căutător de aur în urmă! – ne-a anunţat ghidul pe un ton glumeţ, dar care nu lăsa loc contestărilor.

                - Mie, cei de la Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) mi-au oferit acest loc de muncă, m-au trimis la studii în străinătate, împreună cu familia ne-am mutat în casă nouă... Cine mi-ar mai fi oferit mie aici, în Roşia Montană, serviciu şi posibilitatea de a studia şi a mă califica încă de la vârsta de douăzeci de ani? – mi se confesă, cu un aer puţin vinovat, în finalul prezentării, tânăra de la sediul instituţiei.

                Urmărindu-i cu atenţie şi interes atât prezentarea proiectului minier Roşia Montană, cât şi inflexiunile vocii şi transfigurarea chipului în timpul expunerii, nu am putut să nu observ lupta care se dădea în interiorul fetei, determinată de realizările imediate şi palpabile în plan profesional şi material (severitatea vremurilor ce le trăim), pe de o parte şi dragostea şi ataşamentul pentru locurile în care s-a născut, pentru protejarea frumuseţilor lor, atât cât mai era ea posibilă acum, pe de altă parte. Pe chip i-am putut ghici nişte lacrimi greu reţinute, ale unei vinovăţii voluntar însuşite: Dar dacă eu greşesc şi sunt de partea celor răi? – părea a fi dilema fetei.

                Practic, în această dilemă am descoperit cele două atitudini întâlnite în discuţiile cu localnicii din Roşia Montană. Toţi cei cu care am vorbit aveau o poziţie fermă, clară: pro sau contra proiectului. Doar că... mulţi din cei contra erau contra doar pentru că nu le fuseseră îndeplinite în totalitate solicitările materiale!

                - De când cu exploatarea aceasta mulţi au ajuns să se duşmănească între ei! Prietenii şi-au întors spatele unul celuilalt, rudele nu-şi mai vorbesc! Chiar şi eu sunt certat cu rudele mele: ele au acceptat relocarea şi s-au mutat, dar eu nici pentru tot aurul din lume nu o să-mi vând proprietatea! – mi s-a destăinuit domnul Sorin Jurca, vicepreşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană. Scopul principal al Fundaţiei: promovarea şi includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO şi salvarea zonei de la distrugere în urma unei exploatări dezastruoase.

                Poate ca o ironie a sorţii (sau nu?!) sediul fundaţiei este vecin cu cel al R.M.G.C.

                - Dacă ajungeţi la Sibiu în această vacanţă, trageţi neapărat o fugă şi până la Roşia Montană! Sunt splendide locurile şi cine ştie dacă la anul sau peste doi ani o să mai avem posibilitatea să admirăm natura aşa cum a fost ea creată acolo?

                Aşa m-a sfătuit prietenul meu, cunoscutul caricaturist Costel Pătrăşcan înainte de a pleca în vacanţă. Aveam proiectat Transfăgărăşanul cu punct terminus Sibiu. Să merg oare şi mai sus? Băiatul acesta are sensibilitate! – mi-am spus. Cred c-ar trebui să ţin cont de intuiţia lui.

                Într-adevăr, locurile sunt superbe! Natura, frumoasa Mama Natură şi-a dezvăluit virginitatea şi şi-a oferit... nurii privirilor mele flămânde şi dornice de împărtăşania voluptăţii vinovate! M-am înfruptat din carnea ei tot drumul de la Sibiu până la Roşia Montană când admirând-o, când concentrându-mă asupra G.P.S.-ului ori a... familiarelor gropi din asfaltul atât de românesc...

                Un prim şoc am resimţit la Abrud. Un munte de steril mi s-a înfăţişat în faţa ochilor. Munte... MUNTE! Pământ gol, fără vegetaţie, ce-şi merita, cu adevărat, calificativul de steril! Doamne, aşa o să se întâmple şi cu Roşia Montană? O să fie transformată într-un munte... amorf?

                 Atunci am luat hotărârea: dacă tot ajung în zonă, trebuie neapărat să mă documentez asupra controversatului proiect al exploatării aurifere din zonă. La momentul respectiv eu aveam deja o opinie – una, recunosc! – mai mult sentimentală. Chiar semnasem pe net o listă a celor ce se împotrivesc transformării zonei într-o uriaşă groapă de gunoi. Unii (ăia) rămân cu aurul, alţii (noi) cu... otrava!

                - Ei spun că un accident la un astfel de dig (digul de la groapa de steril) poate avea loc o dată la 1000 de ani! Dar cine îmi garantează mie că nu acum se împlinesc cei 1000 de ani? – fu una dintre ideile contra enunţate de domnul Jurca.

                - Roşia Montană Gold Corporation a alocat deja unsprezece milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului Roşiei Montane şi, odată cu demararea proiectului minier va mai investi treizeci şi cinci de milioane pentru restaurarea, funcţionalizarea şi punerea în valoare a caselor din zona protejată - Centrul istoric – ne-a explicat, cu indicatorul pe o planşă mare, tânăra ce ne conducea prin expoziţia de istorie a mineritului din Roşia Montană. (Cu litere boldate am redat fidel  formularea de pe biletul de intrare în expoziţie.)

                Trebuie să recunosc, planşa ne prezenta o situaţie ce părea premeditat idealizată dar care, cu o simplă desfăşurare de... forţe verzi (dolarii!) şi cu ceva voinţă... politică (?) putea deveni realitate. În faţa ochilor mi se prezenta întreaga zonă centrală a Roşiei Montane (Piaţa – cum mi-au definit-o din prima zi localnicii), în care am recunoscut toate clădirile aflate într-o stare avansată de degradare (în fapt), dar... parcă pregătite pentru Ziua Regelui (în desen). Pe biletul – carte poştală primit la intrarea (gratuită!) în expoziţie scrie:

ZONĂ PROTEJATĂ CENTRUL ISTORIC:

·         Suprafaţă: 137 ha;

·         Peste 300 de clădiri;

·         35 de clădiri monument istoric;

·         3 biserici

                Nu mi se pare puţin! Şi, ca o confirmare a bunelor intenţii ale celor de la R.M.G.D., clădirea în care era găzduită expoziţia era deja complet reabilitată şi prezenta un contrast evident ochiului turistului neavizat, dar şi o atenţionare subtilă adresată localnicilor, ceva de genul: Vedeţi, puteţi rămâne în clădirile acestea scorojite ce stau să cadă sau vă puteţi mândri cu un centru istoric complet reabilitat, o adevărată atracţie turistică. Voi alegeţi! În ce mă priveşte, nu aveam cum să nu fiu impresionat de o aşa perspectivă arhitecturală...

S.O.S. ROŞIA MONTANĂ

SALVAŢI IDENTITATEA NAŢIONALĂ

A POPORULUI ROMÂN!

Proiectul Roşia Montană este un caz de atentare la identitatea poporului român!

CIANURA UCIDE!

(apeluri şi atenţionări cuprinse în pliantele primite de la

Fundaţia Culturală Roşia Montană)

                La sediul R.M.G.D. – vă amintiţi de domnişoara ale cărei probleme de conştiinţă m-au impresionat – primisem mai multe pliante, broşuri, un CD cu Proiectul Roşia Montană - Formular pentru prezentarea soluţiilor de rezolvare a problemelor semnalate de public şi un D.V.D. – ROŞIA MONTANĂ, UN DESTIN DE SISIF – film documentar realizat de Dan Chişu. Ajuns acasă, am studiat cu atenţie partea tehnică a proiectului şi am urmărit de câteva ori documentarul.

                Trebuie să recunosc: îmi este foarte greu să rămân obiectiv! Şi să nu devin partizanul uneia sau a alteia dintre părţile aflate în conflict de interese sau de... conştiinţă. Mă dusesem în Munţii Apuseni convins că cei de la Gabriel Resources sunt nişte hoţi şi profitori, iar guvernanţii noştri nişte... nenorociţi de hoţi şi mai mari! Nu intenţionez să schimb vreun epitet şi nici să-mi cer eventuale scuze guvernanţilor. Vă interesează opinia mea la plecarea din Roşia Montană?

                Proiectul este perfect din punct de vedere tehnic, rezolvă toate problemele sociale, culturale, de mediu, de sit arheologic şi de recuperare, conservare şi prezentare a artefactelor istorice. Este benefic pentru localnici, aducător de prosperitate şi linişte în zonă pe termen mediu şi lung.

                Am părăsit Roşia Montană cu această convingere şi chiar am avut câteva dispute cu unii dintre prietenii mei la întoarcerea acasă. Eu marşam acum pe acurateţea proiectului şi pe faptul că nu era lăsată la voia întâmplării niciuna dintre marile probleme legate de o astfel de exploatare, că se ţinuse cont de absolut toate obiecţiile ridicate de opozanţii de diferite culori. Ei (prietenii mei) puneau în continuare problema din punct de vedere al protecţiei mediului, al păstrării virginităţii Naturii (Mama Natură – v-am vorbit deja de ea) şi, bineînţeles, nu-i uitau nici pe... bandiţii ce fură tot din ţărişoara asta numită România şi acum şi-au pus în cap să distrugă şi munţii pentru un pumn de dolari în plus!

                - Tu chiar crezi, Florine, că o să intre vreun bănuţ în vistieria ţării? Iau canadienii totul, iar noi n-o să rămânem decât cu muntele de steril! A, să nu-i uităm pe aleşii noştri care îşi vor rotunji şi ei frumuşel conturile!

                Unde să fie adevărul, acel adevăr universal valabil? Îmi scapă mie ceva la proiectul acesta? În ce-i priveşte pe cei ce ne conduc, le dădeam deplină dreptate prietenilor mei. În ce-i priveşte pe canadieni... proiectul lor îmi pare bine pus la punct, complet şi transparent.

                Am realizat la un moment dat că problema, pentru a a-mi deveni clară, trebuie privită şi analizată din două perspective diferite: una apropiată, cea de la nivelul comunităţii şi una depărtată şi... detaşată, cea de la nivelul lui Dumnezeu. Între ele... ca între ape: totul devine tulbure!

                La nivelul comunităţii:

·         localnicii (la ora actuală 80% sunt şomeri) primesc slujbe;

·         tinerii merg la şcoli şi se specializează în minerit şi tot ce ţine de industria turismului;

·         cei care au fost de acord să-şi cedeze proprietatea firmei concesionare au primit compensaţii substanţiale şi case noi în imediata apropiere a Roşiei Montane sau în Alba Iulia (situată la aproximativ 75 de kilometri de Roşia Montană);

·         centrul istoric al localităţii va fi restaurat în întregime de către R.M.G.C. şi introdus în circuitul turistic;

·         se vor conserva principalele sit-uri arheologice; se va înfiinţa Muzeul Mineritului ce va cuprinde trei secţiuni principale pentru geologie, arheologie şi etnografie;

·         la finele celor douăzeci şi cinci de ani de investiţii şi exploatare minieră de suprafaţă, vor rămâne trei zone ce vor fi copertate (din care una va deveni un modern şi performant teren de golf) şi o a patra în care se va amenaja un lac de agrement.

                Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit un anumit aspect: în primii doi ani (anii de investiţii) R.M.G.C. va rezolva şi poluarea istorică de două mii de ani a zonei. Datorită scurgerilor din galeriile milenare, în pârâul Roşia se scurg, în fiecare secundă, circa 20 litri de ape acide, care apoi ajung în râul Abrud, apoi în Arieş... Apa, pânza freatică din Roşia Montană sunt afectate, solul, de asemenea. În anumite zone apa este roşie din cauza acidităţii mari şi a elementelor poluante. De aici şi denumirea localităţii de Roşia Montană. Dacă ar fi să mă raportez la autorităţile române, la aceşti vremelnici şi nemerituoşi conducători, pe ei nu-i poate impresiona nimic: nici istoria de aproape două mii de ani a localităţii, nici lipsa de perspectivă economică a zonei, nici sărăcia oamenilor, nici poluarea survenită în urma exploatării milenare a bogăţiilor Apusenilor. Ei au preferat să închidă în anul 2006 şi ultima mină de cupru decât să se supună exigenţelor europene de a ecologiza zona. Pe ei – DA! – pe ei i-aş arăta cu degetul. Nu pe canadienii de la Gabriel Resources. Canadienii au declarat clar că îi interesează aurul Apusenilor. Ei sunt afacerişti şi vor să facă bani. Şi, pentru a-şi atinge scopul, sunt dispuşi să rezolve şi problemele care, de altfel, sunt în sarcina politicienilor români.

                Concluzie: în ce mă priveşte, nu mă interesează cât aur scot din ţară canadienii, dacă oferă zonei o perspectivă de prosperitate şi ieşire din anonimat. Degeaba suntem bogaţi, cu aurul strălucind sub fundul nostru, dacă nu ne este accesibil şi nu ne putem bucura şi noi de o viaţă tihnită pe Pământ acum şi aici! Prefer să mă bucur de bogăţia materială pe Pământ, nu să o admir din Ceruri!

                La nivelul Creaţiei: dacă reuşesc să privesc din această perspectivă, atunci tot entuziasmul meu vis-a-vis de proiect se diluează. Orice intervenţie a omului asupra naturii nu a făcut decât să distrugă echilibrul, să facă să dispară specii, să piară plante, forme de relief, atmosfera să-şi piardă din puritate. Munţii Apuseni îşi vor pierde din semeţia şi naturaleţea lor. Soarele nu va mai răsări la fel de vesel deasupra Roşiei Montane pentru că prelua ceva din tristeţea lui Dumnezeu.

                Dacă ar fi după mine aş renunţa la confortul de la bloc, la autoturism şi avion, aş renunţa la preparatele culinare sofisticate şi la serviciul bine plătit, aş renunţa la democraţie şi m-aş întoarce la starea primordială a omului cavernelor, cea în care ucizi doar ca să mănânci şi să rămâi în viaţă. Dar... semenii mei sunt de acord să renunţe şi ei la toate acestea? Consideră cineva că atitudinea aceasta ar reprezenta o întoarcere în timp, o renunţare gratuită la cuceririle civilizaţiei? Civilizaţie să fie toate gunoaiele şi relele lăsate de oameni în urma trecerii lor efemere pe Pământ?!

                Nu, de la înălţimea acestui nivel (al Creatorului) mă opun ferm oricărei intervenţii asupra virginităţii! Ar fi exact ca în filmele cu mafioţi în care un bandit îi desfigurează faţa eroinei principale, cea mai frumoasă femeie de pe ecran. La fel, intervenţia civilizaţiei oamenilor nu face decât să desfigureze mereu şi mereu obrazul virginei Naturi.

                Mergem înainte cu civilizaţia sau ne întoarcem la începuturi?

                Fiecare din cele două răspunsuri posibile ne obligă la o atitudine de care nu ne putem ascunde. Mai ales dacă am fi obligaţi să decidem de aici, de pe Pământ, viitorul Roşiei Montane. Al muntelui cu toate ale lui, al localităţii, al oamenilor.

Brăila, 20 august 2010                  

(Povestire publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011)

PARCUL DIN SPATELE BLOCULUI

           

        

          Parcul copilăriei mele, din spatele blocului, era o pădure în miniatură locuită, prioritar, de conifere şi foioase. Alături de brazii magici cu stea în frunte convieţuiau, în paşnică înţelegere, fagii şi stejarii, cu tulpinile lor groase şi coronamentele stufoase. Toamna, când ne jucam de-a v-aţi ascunselea, ne piteam, nu de puţine ori, sub covorul de frunze uscate şi, oricât de bine ne acopereau frunzele, jirul, ghinda şi conurile solzoase amestecate în pătura vegetală ne împungeau pe unde nici nu gândeam, provocându-ne scărpinături spasmatice care ne trădau ascunzătoarea înainte de vreme. Dar ce miros minunat avea acel covor foşnitor! Şi acum îl resimt ca un iz de lemn uscat, descompus în parfumurile sale prăfuite şi nostalgice după viaţa cea tânără. Rătăciţi printre aceşti senatori de drept arboricoli, mai dăinuiau şi doi nuci, care ne asigurau, încă de la sfârşitul verii, preţioasele elemente desfăşurării jocului numit buca. Adică, într-o adâncitură făcută în pământ, trebuia să aruncăm cât mai precis acele elemente preţioase. Am descoperit, mai târziu că buca are origine latinească: bucca = gură. Şi, dacă-mi forţez puţin imaginaţia, chiar semăna cu o gură de copil, gată să intre în hărmălaia şăgalnică a zbenguielilor noastre.

          - Copii, jucăm buca? – lansa, unul dintre noi, provocarea.

          - Jucăm! – îşi zbiera gloata, consimţirea entuziastă. Şi, într-un iureş, ne îndreptam spre terenul de buca. După ce, cam de la o distanţă de doi metri, ne aruncam fiecare nuca la gaură (la gură, întru respectul cuvenit latinităţii), cel care reuşea cea mai bună performanţă (drupa lui era cea mai apropiată sau chiar nimerea gura), avea dreptul să continue jocul trimiţându-le pe toate celelalte spre aceeaşi bortă din pământ, prin bobârnace succesive adresate, cu îndemânarea şi înverşunarea aferentă, nucilor din joc.

          Fiecare bobârnac trebuia să se finalizeze cu o nucă aterizată în gură. Ratarea nu era de dorit, pentru că ar fi însemnat cedarea rândului următorului clasat în ţintirea bortei.

          Cel care reuşea să introducă ultima piesă în groapă, devenea fericitul posesor al tuturor nucilor din joc. Deci, acumularea de nuci toamna reprezenta o ocupaţie demnă de toată atenţia, apelând uneori, discret, şi la rezervele mamei, destinate cozonacilor de Crăciun. Aşadar, când ieşeam la joacă, îmi înfundam bine buzunarele cu nuci, în vederea unei cât mai demne reprezentări.

          Notă cu adevărat discordantă făcea cireşul bătrân aflat la marginea acestui colţ de rai verde. Pe coaja zgrunţuroasă, parcă plină de răni, se scurgea pe alocuri un fel de clei rubiniu, pe care noi, copiii, îl culegeam şi-l mâncam. Un soi de gumă de mestecat populară, care, evident, nu avea nimic din aromele cunoscute de chewing gum. Răşina era îndestulătore pentru toată lumea, cam tot timpul anului.

          Cu cireşele mai apăreau probleme. Unii dintre noi, recunoscuţi ca bătăuşi (găinari – cum îi numea mama), liderii, aveau ultimul cuvânt:    

          - Băi, gata, nimeni nu mai are voie la cireşe!

          - De ce, măi, Vicule? Ce, e cireşul tău? – încerca vreun prichindel, o palidă ripostă.

          - Da, băi, e cireşul meu! C-aşa vreau eu! – îşi umfla Vicu, autoritar, muşchii. Şi-apoi, urma argumentul decisiv, bazat pe potenţa excretivă a proprietarului:

          - Băi, voi de câte ori i-aţi dat ceva de la voi? Aud?

          - ?!?!?! 

          - Păi, vedeţi? Eu îl ud la rădăcină de când mă ştiu! Să crească şi să facă cireşe multe, băi! Aşadar, mie mi se cuvin toate, ţâncilor! Voi, căutaţi-vă alt cireş!

          - Da’ şi eu am făcut pipi la rădăcina lui... – îngăimă, abia auzit, unul dintre pici.

          - Aha, vedeţi? – i se oferi, pe tavă, lui Vicu, un neaşteptat argument. Voi doar aţi făcut pipi, pe când eu... eu m-am pişat, băi! Expresia era copleşitoare, de-a binelea. Ne şi imaginam diferenţele masculinoide ale acţiunii...

          Lui Vicu nu avea rost să i te opui. El era cel mai mare din gaşcă şi ne înspăimânta pe toţi. Aşa că, până ajungea – şi el – la sentimente mai bune… noi, proaspeţii iniţiaţi în comuniunea naturală, ne căutam alt pom lăudat. Doar că interdicţia lui Vicu era una de control. Ne luam cu alte jocuri şi, după doar câteva minute, ne buluceam, toţi, în cireşul cu pricina, înfruptându-ne, pe săturate, din zemoasele fructe sângerii… Bineînţeles, cu asentimentul generos al şefului.

          Cert este că, din acel moment, toţi am avut grijă să udăm sârguincios rădăcina cireşului, ori de câte ori necesitatea ritualică o impunea.

          Şi nici Vicu nu era chiar un găinar… Era, la urma-urmelor, modelul de anarhie la care râvnem atunci, pe când autoritatea parentală se făcea simţită la fel de umilitor ca şorţuleţul unisex de la grădiniţă… Acum, gândindu-mă la o celebră zicere flaubertiană, Vicu, eram noi…

          - Copii, copii, a lu’ cine este mingea?

          - A lu’ Cristinel, băi!

          - Şi el unde-i?!

          - L-a chemat mama lui la somn. A zis că putem să ne jucăm şi fără el, dar s-avem grijă să nu i-o spargem! C-o plătim!

          - Aha!...

          - Florinel, mamă, treci în casă că-i masa gata!

          - Mai stau puţiiin! Te rooog!

          - Acum să treci în casă! Imediat! Ce, vrei să te spun lui taică-tu, când vine acasă?

          Atât, îmi trebuia… Mama mă alinta, mă săruta de câte ori avea prilejul, îmi vorbea dulce, îmi satisfăcea mofturile la masă, dar tot ea era cea care îmi mai administra câte o uşoară corecţie cu palma la fund, însă… nu mă temeam.

În schimb, tata… tata reprezenta acel pericol potenţial de care nu puteai să nu ţii cont!

          Eram copii, eram tovarăşi de joacă, eram prieteni. Ne mai certam uneori, dar reveneam, iute, la sentimente mai bune şi la jocurile comune: de-a hoţii şi vardiştii, de-a mama şi de-a tata, bătutul mingii pe stradă (rareori, străbătută de maşini), ţurca, de-a v-aţi ascunsa prin cimitir…

          Sau, într-o maximă cutezanţă, transformam singura bancă din parcul nostru, în cazemată, învelind-o din toate părţile cu scoarţe luate de prin case. Cazemata, ca loc unde se instalau diverse mijloace de apărare, era, în spiritul destinaţiei, un mic spaţiu de studiu inter-sexe, băieţei şi fetiţe, care se dezbrăcau până la limita de risc a pudorii, studiindu-se reciproc, cine ştie dacă nu cumva în vederea strategiilor defensive de mai târziu.

          Adrenalina, însă, avea repartiţii egale… jocurile, oricare ar fi fost ele, cu  întâmplarile lor aventuroase, erau la fel de palpitante.

          Odată, hoinărind pe malurile Tazlăului cu gaşca şi ţopăind demonstrativ peste pietrele alunecoase din albia  şuvoiului iute de munte, m-am dezechilibrat şi m-am trezit fără pantoful cel nou, care s-a dus la vale agăţat în crengile cărate din amonte. Degeaba şi-au dat silinţa toţi tovarăşii mei să-l recupereze, că… dus a fost. De frica pedepsei, i-am spus mamei că mi-am pierdut pantoful prin cimitir. Bănuiam că cimitirul are, chiar şi pentru mama, o anume sacralitate care îl tăia de pe traseul căutărilor... Greşit! Biata mama l-a căutat până spre asfinţit când, folosindu-se de persuasiunea maternă, mi-a smuls mărturisirea. Ce să mă mai certe? Partea mea întunecată, fusese învinsă.

          Cimitirele, beciurile, locurile care ascundeau ceva erau atât proiecţiile nelegiuirilor noastre copilăreşti, cât şi ale căutărilor noastre piticeşti setate pe mărire.  Îmi aduc aminte cum, altă dată, după ce, cu ajutorul unui harac lung, de capătul căruia fixasem o sârmă oţeloasă şi ascuţită, am furat nişte mere din beciul unui vecin… ne-am aşezat, apoi, triumfători, pe marginea drumului, încercând să le vindem. Gura ne mergea, aşa cum văzuserăm la precupeţele din piaţă:

          - Poftiţi la mere, mere frumoase! Un leu grămada! 

          Un leu grămada era formula magică, valabilă pentru toate grămezile lumii, acea lume pe care o încercam, atunci, cu viclenia stângace a celor mici...  Mere, nuci, roşii, castraveţi şi ce mai încăpea… Ne inspiraserăm de la negustoresele patentate ale singurei pieţe ştiute… În ce mă priveşte, leul pe care l-aş fi obţinut pe vreo grămadă, l-aş fi schimbat imediat pe o punguliţă de bumboane. Un singur leu era capabil să-mi satisfacă micile porniri hedonistice… plăcerea la care visam... Visele erau, însă, uşor de spulberat.

          - Ce-i cu voi pe-aici, măi copii? – avurăm ghinionul să ne stopeze din avântul comercial un vecin de bloc. Ia, hai, treceţi imediat la casele voastre, că vă zic pe toţi, pe la tac-tu!

          Am fost inspiraţi şi nu ne-am pus în gât cu clientul, aşa cum văzuserăm noi la ţărăncile din piaţă. Altfel, cine ştie, omul poate chiar ne-ar fi pârât părinţilor, aceştia ne-ar fi luat la întrebări şi aşa ar fi aflat şi de unde procuraserăm noi marfa. Eu cred, totuşi, că vecinul, după o matură chibzuinţă, i-a informat pe părinţii noştri. Cert este că, ai mei nu-mi amintesc, să fi făcut vreo cercetare prea deranjantă. Nici nu ar mai fi fost nevoie de vreo dojană sau sfat părintesc: mă lecuisem de comerţul pe furatelea.

          Acelaşi leu psihologic, atât de râvnit în vederea procurării jinduitelor bumboane, mi-a mai inspirat un inocent tertip. De câte ori mă trimitea mama la pâine, îi observasem pe alţi copii, care după ce întindeau banul vânzătoarei, obişnuiau să specifice cu exactitate dispoziţia primită de acasă: 

          - A spus mama să-mi daţi jumătate de pâine şi trei lei restul!

          Sau:

          - A spus mama să-mi daţi trei sferturi de pâine şi doi lei restul!

          Vânzătoarea se executa întocmai! Aha: A spus mama! Va să zică, asta-i formula magică... dacă-i spun vânzătoarei să-mi dea rest – c-aşa a spus mama! – vânzătoarea îmi dă banul poftit, imediat. Mi se oferise o nouă modalitate de a face rost de jinduitul leu.

          La vremea aceea, la brutărie se comercializa un singur fel de pâine, una rotundă, mare şi neagră, care costa patru lei. Era aşa de gustoasă şi mirosea atât de bine!... Mai ales când o nimereai caldă! Nu era pe cartelă dar, fiind aşa de mare, se vindea şi tăiată, după dorinţa clientului: la sfert, la jumătate sau chiar trei sferturi.

          Cu astfel de observaţii în minte, la prima solicitare a mamei, m-am dus voios la pâinărie şi, când mi-a venit rândul, i-am întins vânzătoarei hârtia de un leu, formulându-mi, cu seninătatea proprie copilăriei, minciuna pregătită dinainte:

          - A spus mama să-mi daţi un sfert de pâine şi un leu restul! A urmat o mică pauză după care, atât vânzătoarea, cât şi restul clientelor aflate la rând, au pufnit în râs… Ne  ştiam aproape cu toţii în mica localitate aflată la poalele munţilor Berzunţi. 

          Ştiindu-mă cu minciuna pe buze, dar neînţelegând încă unde o încurcasem în povestea mea, mă făcusem mic de tot şi-mi simţeam obrajii arzând.

          - Măi Florinel, spune sincer: ce ţi-a zis ţie mama ta? – mă luă vânzătoarea cu vorba dulce.

          - Să-mi daţi un sfert de pâine… – răspunsei eu, ruşinat, plecându-mi capul.

          - Şi cu leul ce voiai să faci? – îşi continuă ea euristica, la fel de bland.

          - Să-mi cumpăr bumboane!... – îngăimai eu, cu lacrimile şiroind pe obraji.

          - Uite – mă linişti vânzătoarea, ştregându-mi stropii sălcii, care-mi ajunseseră pe buze, cu un colţ al şorţului ei alb – ia pâinea după care te-a trimis mămica ta şi… ţine şi bomboanele astea de la mine! Hai, fugi acasă şi… să nu mai minţi, că nu-i frumos! 

          Cu sfertul de pâine într-o mâna şi cu cealaltă strângând, până la topire, cele câteva bumboane colorate şi lipicioase, am alergat într-un suflet acasă, la mama. Inima îmi bătea puternic de frică; îmi dădeam seama că făcusem ceva rău şi mi-era ruşine. Să mint şi să spun prostii, erau două interdicţii totale din partea alor mei, pentru că e ruşine, Florinel, e ceva urât! – sublinia mama lecţia de morală, ca prim şi recunoscut mentor al educaţiei de-acasă. Altădată, dacă i se părea că nu înţeleg tocmai bine interdicţia, devenea şi mai convigătoare: - Uite, vezi ardeiul ăsta iute? Pe la gură te dau cu el, dacă te prind că mai spui vreodată minciuni sau prostii! Mama nu şi-a pus niciodată în practică ameninţarea, dar, pentru mine a funcţionat.

          Nu mai ştiu nimic, de niciunul dintre tovarăşii de joacă ai copilăriei mele.

Orice s-o fi întâmplat cu ei, oricare le-o fi fost destinul prin viaţă, ei, pentru mine, au rămas ceea ce au fost dintotdeauna: prieteni!

          Cât despre parcul din spatele blocului… 

Blocul în care mi-am petrecut primii opt ani din viaţă

Strada copilăriei mele din Lucăceşti

          Anul trecut am revăzut Lucăceştiul copilăriei mele şi… am avut senzaţia că şi-a mai pierdut din farmec. Nu numai peste mine au trecut anii. Strada… la fel de liniştită. Blocurile şi-au păstrat gri-ul ştiut şi totuşi… îmi păreau la fel de calde, de vesele. Scara mea era neschimbată… până şi răzătoarea din faţă (în care-mi spărsesem capul, pe la vreo cinci ani, în timp ce încercam o figură simplă de gimnastică) era la locul ei. 

Clubul

 

          Clubul care, pe vremuri, găzduia o sală de cinematograf (în care rula câte un film pe săptămână), biblioteca (care mi-a agăţat, chiar în dreptul inimii, insigna de Prieten al cărţii!), o masă de billiard şi o sală de jocuri (şah, remy, table, şeptic etc.), devenise sediul mai multor firme comerciale şi nu-mi amintesc să fi zărit vreun afiş care să anunţe vreun spectacol. Doar reclame stridente.

          Ştrandul, cu cele trei bazine ale sale, a ajuns în paragină, cu un lacăt inert, atârnând greoi pe poarta rugintă. 

Parcul... nu mai este ce a fost odată...

          Parcul din spatele blocului îşi pierduse frumoasa-i sălbaticie: părea tuns şi frezat, în ton cu iluzia comună a modernizării… prea îngrijit, prea multe bănci proaspăt vopsite (cazematele nu mai reprezintă, azi, nicio taină)… copacii răriţi, cireşul… lipsă!

          În locul jocurilor copilăriei mele, tot felul de instalaţii le luaseră locul: leagăne, un mic tobogan, o bară de gimnastică… Nu tu pământ reavăn, nu tu frunze uscate în care să te îngropi, nu tu cireş de pe scoarţa căruia să culegi răşina cleioasă şi să o mesteci încântat de savoarea sa frustă… Cât despre buca… cine să mai ştie?

          Totul se mişcă, nimic nu rămâne la fel. Sau, poate, noi, cu trecerea anilor, nu mai avem aceleaşi percepţii ca în copilărie. Materia poate rămâne neschimbată, în vreme ce maturitatea îi estompează culorile.

          Se spune că la bătrâneţe dăm în mintea copiilor. Adică, redevenim inocenţi. Mi se pare explicabilă afirmaţia. Îmbătrânind, începem să ne debarasăm de condiţionările care ne-au marcat existenţa: dorinţa de acumulări materiale, de putere, de… cuceriri sentimentale… La un moment dat, nu ne mai interesează aproape nimic din toate acestea! Devenim indiferenţi?! Nu… Devenim, poate, conştienţi că valoarea lor este volatilă. Devenim, poate, mai înţelepţi… Mai înţelepţi, dincolo de experienţa ataşată senectutii… sau poate, mai dispuşi să înţelegem adevărul, cu detaşare genuină… mai dispuşi să acceptăm totul… dând în mintea copiilor.

          Şi-apoi, nu aşa a spus Domnul Iisus?: - Lăsaţi copiii să vină la mine!