Pasiune de-o vară

 Final de idilă 

(fragment din romanul Nostalgii viciate, Editura PIM, Iași, 2019)

Erau singuri în camera lor. Femeia îi studia mâinile. Nu mai erau la fel de fine ca atunci când s-au cunoscut, la începutul idilei lor. De la atâta benzină câtă vehiculaseră, mâinile căpătaseră o nuanță roșiatică și se înăspriseră.

- Iubitule, mâinile acestea frrumoase nu sunt făcute pentrru așa ceva! – încerca ea din nou să-l convingă să renunțe la „serviciul” degradant de noapte la care se angajase. Mâinile acestea sunt destinate mângâierrii unei femei, a unui sân, a unei coapse, uite, astea ale mele, nu altele! – și să nu spui că nu-ți mai plac! – îl certă ea, jucăuș, dezvelindu-și pulpele și excitându-i simțurile.

- Cum poți afirma așa ceva?! – se lamentă bărbatul în aceeași notă și frământându-i carnea într-unul din cele mai sensibile locuri.

Femeia chicoti:

- Nu, nu, mâinile acestea nu sunt făcute pentrru… pentru…

Începu apoi să plângă și se ghemui la pieptul său. Alex o mângâie pe obraji și o sărută. Era sinceră. N-avea nici un motiv s‑o suspecteze de fățărnicie. Mai ales după ultima discuție avută cu mama ei. Bătrâna a fost totuși îngăduitoare: nu a depășit stadiul amenițărilor, le-a acordat răgazul verii. Să li se stingă focul. Era conștient însă că, dacă voia să iasă neșifonat, nu trebuia să depășească limitele admise de profesoara pensionară.

Între timp, se răcise și vremea, se terminase și sezonul pe litoral. Se răcise de-a binelea. Închiseseră și afacerea după ce au dus toată marfa înapoi la București, iar Bogdănel se‑ntorsese la facultate și la micile lui îndeletniciri aducătoare de profit. Au fost mulțumiți că n-au ieșit pe minus. Exceptând investiția inițială pe care n-aveau cum s-o recupereze. Niciodată! Nu mai aveau nici un ban în cont pentru reinvestire. Dispăruse și entuziasmul. După atâtea eșecuri…

Își reluase și iubita sa cursurile la universitate, astfel încât nu mai stăteau la fel de mult timp împreună. Poezia dintre ei se mai diluase și ea, o dată cu schimbarea vremii și cu oboseala pe care el o resimțea tot mai acut. Era din ce în ce mai mult timp singur în camera rece de hotel, putând să reflecteze la aventurile de peste vară, la familia lui, la falimentul în care ajunsese firma. Ascensiune și decădere, succes și faliment, dragoste și trădare, euforie și dezamăgire. Unde greșise, oare? Când? Ar fi putut face alegeri mai bune?

* 

Pentru încălzire, achiziționase un radiator electric care, ținând cont de cât de mică era încăperea, făcea față cu brio. În atmosfera sumbră de toamnă târzie și rece, lumina și căldura emanate de radiator îi mai îndulceau clipele de singurătate. Nici starea lui de sănătate nu mai era ca înainte. Dacă ar fi fost numai mâinile… Se simțea tot mai slăbit, mai fără putere. După simptomele avute, suspecta o recădere hepatică. Ar fi fost groaznic. I se trăgea, probabil, de la gurile de benzină înghițite accidental, de la aburii inhalați… nu știa nici el, dar nu-i era bine de loc. Asta-i mai trebuia: să se întoarcă acasă și bolnav!

Rodica, observându-l îngândurat, îi mângîie obrajii și depuse un sărut tandru:

- Ce te frrământă, iubitule? Că nu ești aici. Spune-i Rodicăi tot, destăinui-te, nu ține doarr pentrru tine!

O strânse și mai tare la piept.

- Iubito, am terminat-o cu băieții. I-am anunțat deja. Gata, am stat cât s-a putut.

Femeia exultă:

- Foarrte bine, iubitule! De-acum o să fii numai al meu!

Bărbatul, n-avea încotro, dar era nevoit să-i mai taie din elan:

- Iubito, te rog să mă înțelegi, dar nu mai putem continua!

- De ce? De ce? – se lamentă ea. Din cauza mamei? – și femeia începu să-l bată, înciudată, cu pumnii în piept.

- Și din cauza ei, iubito – are dreptate, trebuie să mă întorc la soție și la copil.

- Nu vrreau, nu vrreau!

Pumnii ei îl loveau tot mai slab, dovadă a renunțării la luptă. Izbucni în plâns. Nu încercă s-o liniștească. O lăsă să se calmeze singură, plânsul îi făcea bine. Când simți că pieptul nu i se mai zbate spasmodic și-i auzi respirația reglându-se, o luă de umeri și-o întoarse cu fața spre el:

- Iubito, de când suntem noi împreună?

- De astă vară – răspunse ea, scâncind.

- Da, de astă vară și vară, cuvântul vară ce semnificație are pentru tine, ce semnificație are pentru noi?

- Ce semnificație să aibă? Unde vrei s-ajungi?

Femeia se dezlipi din îmbrățișare și-și întoarse fața spre el, semn că-nțelesese că discuția era cât se poate de serioasă.

- Ia să vedem: vară, adică vacanță… soare… plajă… muzică…

- Dar și poezie, îmbrățișări sub clar de lună… – completă femeia, visătoare.

- Da, poezie, aventura noastră a fost sub semnul poeziei…

Tăcură amândoi. Fiecare cu gândurile și cu visurile lui, visuri care, timp de câteva luni, se intersectaseră permițându-le să evadeze din cotidian și să eludeze toate constrângerile sociale. 

- Iubito, în tine am iubit femeia așa cum n-am iubit vreodată!

- Da? – făcu ea pe neîncrezătoarea. Sigur, iubitule?

- Sigur, îți jur a nu știu câta oară!

Jurământul era corect, pentru asta Alex n-avea motive să se simtă vinovat, dar, dacă ar fi fost cazul, ar fi jurat mincinos – trebuia, simțea că era de datoria lui să nu lase în urmă o femeie tristă, o femeie care i se dăruise complet, iubindu-l.

- Dacă e adevărat tot ce spui, de ce pleci? De ce nu rămâi cu mine? Nu vreau să te pierd! De ce să te pierd? Eu te iubesc!

- Nu, nu se mai poate, iubito, dragostea noastră a funcționat pentru că, la un moment dat, planetele s-au aliniat cum ne-am dorit și… ne-am bucurat de niște condiții! Înțelegi unde bat?

- Înțeleg, că nu sunt proastă! Dar tot nu înțeleg: de ce n-o părăsești pe nevastă-ta, dacă tot spui că mă iubești și tu?

- Te iubesc, nu pot să neg…

- Și-atunci?

- Să fim realiști, draga mea: iubirea noastră și-a căpătat doar valențele unei iubiri de-o vară, atât i-a fost strălucirea! Planetele n‑au stat: au continuat să se miște pe cer. Și… n-au mai făcut-o în favoarea pasiunii noastre.

- Cât de intens am trăit totul, iubitule!

- Da, totul a fost la intensitate maximă! Și vreau să reții pentru toată viața ceea ce-ți repet acum: ai fost cea mai grozavă iubită pe care am avut-o vreodată, nu te mint!

- Chiar așa, iubitule?

- Chiar așa! Și așa vei rămâne în memoria mea: cea mai grozavă, cea mai tare, cea mai bună, cea mai… focoasă amantă! Ca tine nu a fost nimeni!

- Deci, nu o să mă uiți?

- Să te uit?! Niciodată! Îți jur!

Se sărutară prelung. Femeia se mai liniștise. Era deșteaptă și înțelegea și ea cât de multe îi despărțeau acum, în prag de iarnă. Nimic din ce-a fost nu mai era.

- Când o să pleci?

- Mâine. Cât mai am bani în buzunar și benzină în rezervor.

- Ahh, iubitul meu drrag!

A fost ultima lor noapte petrecută împreună. Îmbrățișări prelungi, însoțite de lacrimi, de regrete și jurăminte.

- O să mai vii, iubitule?

- Sigur că da, iubita mea, o să revin negreșit!

Știau amândoi că nu era adevărat. Atât le fusese favorabil destinul. O vară și-o toamnă. C-un discount de început de decembrie. Pasiunea lor debutase brusc, trebuiau să recunoască acum semnele sfârșitului și să le respecte.

A doua zi, după ce a condus-o la Universitate, Alex a plecat spre Brăila. Acasă. Acasă la soție și la copil. Gata cu minciunile, gata cu duplicitatea. Trebuia să redevină bărbatul familiei sale.

Îi era dor de cele două ființe dragi și abia aștepta să le strângă la piept. Le iubea necondiționat. Dragostea pentru ele nu avusese de suferit. Așa cum își justifica, deseori, rătăcirea, amantei îi oferise doar trupul, dar inima îi rămăsese acasă, alături de familia sa. Avusese dreptate bătrâna profesoară.

Scriitorul Ionuț Caragea a avut amabilitatea să scrie o cronică favorabilă cărții pe care vă invit s-o citiți aici.

De asemenea, imagini, comentarii și impresii de la lansarea de carte - care a avut loc pe data de 10 decembrie 2019, exact cu doi ani în urmă - găsiți aici.

Farmecul muzicii rusești 2 - LEV LESHCHENKO

Lev Leshchenko
(By Olga Stepinsh - soccer.ru, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19185260)

Un alt nume greu al muzicii rusești îl reprezintă, fără îndoială, și cel al solistului Lev Leshchenko.

S-a născut la Moscova - Uniunea Sovietică, la 1 februarie 1942, în timp ce tatăl său, ofițer în Armata Roșie, se afla pe front. Mama sa a murit la puțin timp după ce a născut. 

Având în vedere condițiile vitrege în care a crescut, devine firească influența vremurilor trăite, care s-a materializat prin formarea unui puternic spirit patriotic (propriu poporului rus) și prin acceptarea, la un moment dat, a încadrării permanente în armată, devenind astfel și solist al Ansamblului Sovietic al Armatei Roșii.

Interpretările sale sunt memorabile pentru vocea puternică, curată și pătrunsă de un sincer spirit patriotic, așa cum veți observa și din cele două înregistrări pe care vi le propun.

Ele sunt: „Den Pobedy” și „Do svidanja Moskva”.

Pentru că în videoclip apare transcrierea versurilor în limba rusă, iată și varianta tradusă prin intermediul „Google Translate”: 

Ziua Victoriei

Ziua Victoriei, oh cât de departe era de noi,

Ca o căprioară care scade într-un foc stins.

Aveau kilometri înainte, arși și prăfuiți

Ne-am grăbit în această zi cât am putut.

Refren :

Ziua Victoriei

Aer saturat cu praf de pușcă,

Este o sărbătoare

Cu temple deja gri,

Este bucurie

Cu lacrimi pe ochi

Ziua Victoriei!

Ziua Victoriei!

Ziua Victoriei!

Zile și nopți la furnale,

Patria noastră nu a dormit nici un ochi.

Zile și nopți, o luptă grea pe care am purtat-o ​​...

Ne-am grăbit în această zi cât am putut.

Cor

Bună, mamă, nu toți ne-am întors ...

Cât aș vrea să alerg desculț printre rouă!

Jumătate din Europa, am străbătut jumătate din Pământ,

Ne-am grăbit în această zi cât am putut!

Refren x 2

Este, evident, un cântec patriotic dedicat celei de-a XXX-a aniversări a Zilei Victoriei.

Observați importanța corului în sublinierea frazei muzicale și a măreției momentului aniversar, ca și participarea nedisimulată a publicului la interpretare și trăirea intensă ce se citește pe chipurile tuturor. 

Nu ai cum să nu fii impresionat de o astfel de interpretare și de patriotismul ce caracterizează întreaga adunare.

„Do svidanja Moskva” a fost interpretată de Lev Leshchenko la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, din 1980.

De data aceasta, în compania Tatianei Anțiferova, ascultăm o melodie de o cu totul altă factură, una caldă, una care invită la pace, la prietenie, la înțelegere. Din păcate, nu am găsit traducerea textului în limba română, dar... v-o ofer pe cea în limba engleză. În videoclip veți vedea imagini imortalizate chiar din timpul ceremoniei de închidere a Olimpiadei.

Goodbye Moscow!

It's getting quieter in the stands,

The rapid time for miracles is melting away,

Goodbye our tender Mike,

Go back to your fairy forest.

 

Don't be sad, smile at parting,

Remember those days, remember,

Wish us to fulfill our desires,

Wish us all to meet again.

 

Friends are parting,

But tenderness will stay in our heart,

We're going to take care of this song,

Goodbye, see you again.

 

Let's wish each other success

And goodness and endless love,

The clear echo of the Olympics

Will stay in poetry and in hearts.

 

Goodbye Moscow, goodbye,

Olympic tale, goodbye,

Wish us to fulfill our desires,

Wish your friends to meet again.

 

Friends are parting,

But tenderness will stay in our heart,

We're going to take care of this song,

Goodbye, see you again.

„Do svidanja Moskva” este considerată una din piesele cele mai importante din repertoriul artistului.

În anul 1986 am avut șansa, aflându-mă într-o excursie la Soci, în fosta URSS, să obțin o invitație la concertul lui Lev Leshchenko, programat chiar în acele zile pe scena teatrului din stațiune. Mărturisesc, nu am primit invitația cu prea mare entuziasm, dar, spectacolul la care am participat, a fost... copleșitor! 

Artistul, o vedetă bine-cunoscută publicului rus din sală, a cucerit imediat audiența cu vocea sa puternică, inclusiv pe singurul străin, românul Florin. Momentul l-am descris în detaliu, în romanul „Nostalgii viciate”, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2019 și din care vă propun un scurt fragment:

„- Daraghie druzia, Leeeeeeev Leșcenkooo! – a anunțat, triumfător și făcând un gest larg spre dreapta, gazda serii. Aplauze furtunoase au însoțit prezentarea apoteotică. Dezinvolt și impunător, obișnuit cu spațiile mari, și-a făcut apariția vedeta. Un bărbat de statură medie, puternic, cu părul pieptănat pe spate și despre care se putea afirma, fără teama de a greși că, la cei aproximativ patruzeci de ani ai săi, era frumos. I-a făcut o impresie bună lui Alex. Cu vocea sa plăcută, baritonală și cu câteva gesturi reținute, a reușit să calmeze sala.

În fine, orchestra a atacat prima piesă. Cam gravă, spre patriotică, în concordanță cu ținuta artiștilor și a întregii asistențe, dar i-a plăcut lui Alex. Aplauze. Aplauze puternice. Obișnuitele aplauze. Și un element surpriză: mai mulți spectatori au năvălit pe scenă și i-au umplut brațele artistului cu flori. Strângeri tovărășești de mână și câțiva pupici (timizi și protocolari) pe obraz. Strângerile tovărășești de mână au fost reale, sănătoase și hotărâte. La pupici... toată lumea era stingheră; poate să se mai fi rătăcit pe-acolo vreo exaltată! Nimeni n-a încercat să-i oprească! Ce naiba fac ăștia? Nici n‑a început bine spectacolul și au și apărut florile?! Ce-or să‑i mai ofere la final? Uimirea lui Alex era justificată, comparând desfășurarea de forțe din fața sa cu obișnuitele spectacole ale artiștilor din România când florile apăreau abia pe la sfârșit.

În fine, au coborât admiratorii. Lev Leșcenko și-a interpretat și a doua piesă. Din nou ropote de aplauze. Și din nou și-au făcut apariția năvălitorii încărcați cu flori pentru artist! O groază de flori! Blocat de mulțimea acestora, „artistul poporului” a fost ajutat de doi băieți din culise, care i-au eliberat brațele de frumoasele buchete și le-au depozitat într-un colț al scenei.

Tabloul s-a repetat la finalul fiecărui cântec interpretat de artist. Treptat, uimirea lui Alex s-a transformat în admirație. Fără să-și dea seama, s-a identificat cu publicul și a trăit o dată cu el și la fel ca el bucuria spectacolului. Se ridicau spectatorii în picioare, se ridica și Alex. Aplaudau ei încântați, aplauda și el, transpus. Ovaționau ei, ovaționa și el. Urcau rușii cu flori pe scenă, urca și... nu, Alex n-a îndrăznit. Nu i se părea în regulă ca el, unul venit din altă țară, să ofere flori unui artist sovietic. Chiar dacă îi plăcea cum se prezenta. Dacă n-ar fi fost corect interpretat gestul său? Și-apoi, doar cu cei patru trandafiri?! Regreta că nu cedase insistențelor Antoninei de a cumpăra un buchet adevărat, dar ce putea să mai facă? Fusese zgârcit și prost crescut. În zadar a încercat femeia să-l convingă să urce pe scenă cu cele patru „țvetî”, că nu s-a lăsat convins.

Și ce fain au sunat celebrele „Kalinka”, „Padmascovnîe vecera”, sau „Oci ciornîie”, în interpretarea interpretului rus, pardon: sovietic! Vocea sa puternică, dar armonioasă, penetra inimile ascultătorilor și pe unii chiar i-a făcut să lăcrimeze. Instantaneu, lui Alex gândul i-a fugit la campionatele de patinaj artistic în care, la probele de dansuri, patinatorii apelau adeseori la cunoscutele cântece rusești. Incontestabil, frumusețea și melodicitatea acestora se armonizau perfect cu alunecarea pe patine. Pentru român acesta a fost, de altfel, momentul culminant în care un imbold interior l-a îndemnat să sară din scaun și să re repeadă pe scenă cu cele „cetîre țvetî”. A rezistat imboldului.”

Teatrul din Soci
(Георгий Долгопский, CC BY-SA 3.0
<https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>,via Wikimedia Commons)

...

„Cum am mai spus, între tablouri/scene/cântece, flori, o mulțime de flori pe scenă, în brațele artiștilor, pe pian și... în culise. Mai puțin „cetâre țvetî”. Care au rămas în brațele unei femei puțin triste, îmbrăcate într-o rochie vaporoasă de seară.

Au rușii niște cântece de inimă albastră!... Alex le știa și le adora. În sinea sa, când asculta o astfel de muzică, se simțea... rus. Trezea în el muzica aceea sentimente ciudate, necunoscute, dar vii și plăcute. Cu siguranță, în altă viață am fost rus, pe aceste meleaguri mi-am plimbat pașii, ochii și inima! – conchise Alex pentru sine, gânduri neexprimate vreodată prin viu grai. Depășind bariera înțelegerii textelor, muzica vorbea singură și se adresa fibrelor celor mai sensibile ale bărbatului. Clasicele „Padmascovnîe vecera” sau „Oci ciornîie” se înscriau perfect în tiparul agreat de Alex. Era genul de muzică în care ar fi invitat femeia la dans, ar fi strâns-o în brațe și s-ar fi lăsat purtat nu de ritmul muzicii, ci de cel al pătimașelor simțuri răscolite de sunetele ei. „Împachetările lui Alex”.”

De muzica rusească, dragi prieteni, cred că cel mai bine te poți apropia ascultând-o acasă la ea, adică din interiorul Marii Rusii, o țară din care au apărut foarte multe spirite evoluate, aceasta doar dacă ne gândim la marii scriitori, poeți și artiști plastici atât de bine cunoscuți. Dar, lăsând deoparte clasicii, apropiindu-te de inima poporului rus, nu ai cum să nu fii cucerit de calitățile native și bine conservate. Rămâne doar să le descoperi și să le prețuiești.

👉Dacă v-a convins pledoaria mea pentru muzica rusească, nu vă sfiiți să lăsați un comentariu - discuțiile rămân deschise.

MAMAIA A PUPAT ICOANA

Mamaia

   - Mamaie, uite, eu acum vreau să fac o baie de picioare. Ţi-am mai vorbit de aşa ceva. Vrei să faci şi matale?

                - Da, mamă! Fac şi eu! De ce să nu fac?

            - Să ştii că este excelentă pentru sănătate! O să te simţi foarte bine după aceea! N-o să-ţi pară rău!

               - Te cred, mamă! Te cred!

          - Gata, mamaie! Eu pregătesc totul: ligheanele cu apă, sarea, lumânarea şi… aduc imediat şi poza lui Shri Mataji!

             - Fă, mamă, cum ştii tu că trebuie să faci!

            Mamaia! Mamaia Paraschiva. O femeie bătrână de la ţară, mărunţică şi puţin adusă de spate, îmbrăcată permanent în negru şi îmbrobodită la fel de cernit (conform statutului de vădană respectabilă) şi care mai mult îşi târşâie picioarele prin casă, decât să meargă. Bătrâna nu mai cere nimic de la Dumnezeu pentru sine, căci… chiar nu mai are nevoie de nimic… Poate doar de puţină sănătate, căci o mai dor pe ici, pe colo, oasele, nu mai are măsele să mestece bine, iar de sărbători s-a umflat de la sarea din cârnaţi şi sarmale şi-aşa a ajuns la spital cu Salvarea… Cât despre bucurii… ale ei sunt cele ale omului simplu: să-şi ştie copiii şi nepoţii bine, sănătoşi, cu servicii bune şi sigure şi… să nu uite s-o mai viziteze din când în când, măcar toamna, când se face vinul!... Iar până atunci… câte-un telefon a neuitare. Să aibă şi ea motiv să mai tragă ştergarul frumos brodat de pe aparat, să nu-l biruie praful. De-ar şti ei cum adoarme seara bătrâna fixând cu ochii înlăcrimaţi duşmanul cel încăpăţânat în muţenia-i chinuitoare! Şi se mai plânge c-o dor ochii de la televizor!

Femeie cu frica lui Dumnezeu, n-am auzit-o niciodată hulind sau bârfind, cât despre înjurături… ferească Sfântul! Vieţuieşte, alături de cumnata ei – tanti Voica – vecină gard în gard şi la fel de vădană, în respect pentru biserica şi preotul din sat. Acuma, nu c-ar bate toată ziua ştiutul drum al lăcaşului de închinăciune dar, pentru obligatoriile pomeniri pentru răposatul, tot la popă apelează. – Cine să-mi citească colivele, mamă, dacă nu popa? Mai trage câte-o fugă scurtă de Paşti şi o alta de Crăciun, dar nu pentru toată noaptea, căci nici puterile nu o mai lasă, şi nici prea… bisericoasă din cale-afară nu se declară. – Mă duc şi eu, mamă, pentru împărtăşanie şi s-ascult oleacă din Sfânta Evanghelie. Mult mai des ia calea cimitirului, situat la o aruncătură de băţ de casă (mai la-ndemână decât biserica), unde îşi vizitează omul şi pe toţi ceilalţi morţi ai săi. Mai curăţă mormintele, mai aprinde câte-o lumânare... aşa se mai pregăteşte şi pe sine pentru cele veşnice.

În rest, viaţa mamaiei se împarte între creşterea celor câtorva găinuşe ouătoare ce scurmă după râme şi grăuncioare minuscule prin ograda modestă şi aşteptarea copiilor pentru o zi-două vara, la un grătar şi-un pahar de vin curat, de butuc, din propria gospodărie.

            

Sufrageria era pregătită pentru baia de picioare. Dar şi vârstnica elevă. Închisese televizorul la care obişnuia să-şi urmărească emisiunea preferată de pe Kanal D, iar acum se instalase cuminte pe canapea, în dreptul ligheanului cu apă cu sare, cu picioarele dezgolite de şosetele călduroase şi privea la chipul lui Shri Mataji şi la flacăra lumânării aprinse din dreptul fotografiei.

            - Gata, mamaie! Începem?

            - Începem, mamă.

            - Mamaie, întâi va trebui să ne ridicăm energia. Energia Kundalini de care ţi-am povestit.

            - O ridicăm, mamă, dar să-mi arăţi tu cum. Căci mama e bătrână şi nu ştie.

            - Sigur că da, mamaie! Uite, ridici mâna stângă pe lângă corp, aşa…

            Mamaia repeta stângaci, dar conştiincios, mişcările pe care i le arăta ginerele ei. Nu înţelegea rostul gimnasticii mâinilor la care era supusă, dar nici nu-şi punea şi nu punea întrebări. Ea avea încredere. Toată încrederea din lume! Ce i s-ar fi putut întâmpla rău?! Când bunul Dumnezeu şi cu Măicuţa Domnului o protejau?

            - Foarte bine, mamaie! Acum, vom sta cu picioarele în apă timp de zece minute! Atât! Şi cu mâinile pe genunchi, cu palmele în sus şi îndreptate spre fotografia lui Shri Mataji.

            - Da, mamă! O să ţin mâinile îndreptate spre icoană, aşa cum spui tu!   

SHRI MATAJI NIRMALA DEVI

       Bătrâna era plină de surprize! În mintea ei, în conştiinţa ei, în sufletul ei, fotografia lui Shri Mataji se identifica cu icoanele de la capul patului de la ea de-acasă, la care se ruga, cu evlavie, în fiecare seară, înainte de culcare!

            - Bine, mamaie! Ţine mâinile îndreptate spre icoană!

            Au urmat câteva minute de linişte. De linişte în încăpere, dar şi una interioară. Se auzeau doar respiraţia greoaie şi uşor şuierătoare a bătrânei şi clipocitul apei la mişcarea picioarelor prin ligheane.

            - Mamaie – o apelă ginerele în şoaptă – simţi ceva în palme? În degete? Pe corp?

            - Ce să simt, mamă? Nu ştiu… ia, ca nişte furnicături prin degete!

            - Sigur, mamaie?

            - Da, mamă! – răspunse bătrâna, de data aceasta mai sigură pe ea. Nişte înţepături… nişte… furnicături…

            - Prin care degete, mamaie?

            - Cam prin toate, mamă! Dar, mai ales, la mâna asta…

            Mamaia indica mâna stângă, mână la care suferise cândva o semipareză, survenită în urma unui preinfarct, după cum îi povestise mai deunăzi.

            - E bine, mamaie! Este grozav! Înseamnă că energia Kundalini s-a trezit, a urcat prin corpul matale şi acum lucrează pe-acolo, pe unde a descoperit probleme.

            - Bine, mamă! Dacă aşa spui tu…

            - Aşa este, mamaie! Nu sunt minciuni! Energia Kundalini este de natură divină, este benefică, dăruită oamenilor de către Însuşi Dumnezeu, dar a fost mii de ani ţinută în secret pentru cei mulţi. Preoţii nu au considerat necesar ca noi, muritorii de rând, să aflăm de existenţa ei.

            - Tu ştii mai bine, mamă, că eşti mai citit!

            Bătrâna nu punea defel la îndoială spusele ginerelui despre existenţa acestei energii divine, binefăcătoare şi secrete şi accepta, în acelaşi timp, că preoţii nu sunt tocmai oneşti. Nu-i vorbă, că – la fel ca toţi cei mulţi – accepta cu seninătate impostura multora dintre ei, dar – în acelaşi timp – se lăsa condusă de cunoscutul sfat-remediu: - Să faci, mamă, ce spune popa, nu ce face popa! 

            - Mamaie, să mai facem o verificare! Uite, ţine mâna stângă la locul ei pe genunchi, iar dreapta ridic-o aşa, deasupra, acolo unde se găseşte moalele capului la copii.

            Bărbatul îi conduse cu delicateţe mâna dreaptă spre zona indicată dar bătrâna ce se lăsa condusă în acest joc nu de judecată, ci de acel instinct caracteristic inocenţei vârstei înaintate, reacţiona puţin mai rigid.

            - Aici, mamă? – întrebă bătrâna ce coopera la fel de inocent.

            - Da, mamaie! Pe-aici. Simţi ceva deasupra capului?

            Bărbatul nu dorea să-i forţeze bătrânei o recunoaştere mincinoasă a percepţiilor, doar de dragul de a-i face lui pe plac. Doar că… mamaia nu era învăţată cu minciuna şi nici de scorneli nu era capabilă.

            - Tot furnicături simt, mamă! – răspunse femeia. Dar – se-ntrerupse ea pentru un moment, căutând din priviri aprobarea bărbatului – parcă mai simt şi… căldură?

            Ca o confirmare a experimentului, bătrâna folosise un cuvânt ce putea fi considerat magic: căldură. Aceasta însemna că energia Kundalini chiar fusese trezită şi urcase prin corpul bătrânei, iar acum lucra de zor în întregul sistem subtil şi curăţa.

            - Da, mamaie, căldură simţi! Şi nu trebuie să te îndoieşti sau să te temi! Aşa se manifestă această energie: prin degajare de căldură atunci când întâlneşte obstacole în calea ei.

            Mamaia se dovedi în continuare docilă. După ce ginerele său aruncă apa la WC (- Dă-o-ncolo, mamă! – îl îndemnase şi ea atunci când a aflat că apa aceea nu mai este bună de nimic), acceptă ca acesta să lucreze pe ea şi cu lumânarea. S-a aşezat cuminte pe un scaun din imediata apropiere a fotografiei cu Shri Mataji, şi-a întins palmele pe dinainte, aşa cum fusese instruită puţin mai devreme şi… a aşteptat. A aşteptat până ce bărbatul  a  suflat  în  lumânare şi i-a spus că este gata, că se poate ridica.

  Îmbrobodită aşa cum era ea, cu faţa-i curată şi senină, era aidoma unui… înger! A unui înger care, după terminarea purificărilor, a rămas într-o meditaţie necomandată de nimeni, decât de Spiritul propriu.

            - JAI SHRI MATAJI! – îndrăzni bărbatul în şoaptă, impresionat de profunzimea trăirii religioase a bătrânei.

            - Mulţumesc Ţie, Doamne sfinte! – replică mamaia într-un dialog cu propria conştiinţă – şi, făcându-şi Sfânta Cruce de trei ori, sărută tot de atâtea ori, cu evlavie, icoana Maicii Domnului, icoana lui SHRI MATAJI.

 

Ploieşti, februarie 201   

Note de jurnal: niciodată nu este prea târziu!

            Cine ar fi crezut că mamaia – o femeie bătrână, simplă, de la ţară, născută şi crescută în respect faţă de biserica şi preotul din sat – poate manifesta o aşa de mare deschidere şi lipsă de prejudecăţi atunci când i se deschid noi uşi către înţelegerea lui Dumnezeu? Mamaia niciun moment nu a considerat că şi-a trădat credinţa în care s-a născut! Nu s-a temut niciun moment că pică în vreun păcat.

 Cum aşa?! Cum s-ar explica aceasta?

 Pentru că în ea s-a manifestat inocenţa! Inocenţa de care ne-a vorbit Domnul Iisus. Lăsaţi copiii să vină la Mine! – a spus Domnul.

Se spune, adeseori, despre bătrâni că au dat în... mintea copiilor. Aparent, o afirmaţie îngrijorătoare, în realitate – cel mai mare compliment! Căci, un bătrân care a dat în mintea copiilor este omul împovărat de ani ce nu mai are dorinţe pământene, nu mai este posedat de ambiţii de devenire. El îşi dă seama că nu mai are mult de staţionat printre cei vii şi că îi va părăsi exact aşa cum a şi venit: adică despuiat de orice bunuri materiale, oricât de scumpe i s-au părut la un moment dat. Înţelegând toate acestea, un astfel de bătrân a devenit un înţelept. Un înţelept neînţeles de cei din jur, stăpâniţi în continuare de demonii posesiunilor şi ai puterii nemăsurate. Cât despre bătrânul înţelept... el, cel care a uitat să preţuiască bogăţiile... a dat în mintea copiilor!

Lăsaţi copiii să vină la Mine! – a spus Domnul Iisus.

 (Povestire cuprinsă în volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013)

DIN ÎNTREBĂRILE UNUI SCEPTIC ADRESATE UNUI SAHAJA YOGHIN (Dialoguri cu mine însumi) - Al cincilea dialog

(Despre purificări) 

Desen de Adriana ANDRONESCU

- Să ştii că astăzi am venit pregătit!

- Adică?

- Adică am studiat corpul subtil din schema pe care mi-ai lăsat-o...

- Şi?

- Şi cred că am înțeles câte ceva din teoria ta cu energia ce străbate corpul subtil şi ne avertizează asupra viitoarelor boli posibile!

- Sau existente, dragă prietene!

- Sau existente! Dar... tot mai am o nelămurire: pentru bolile existente pot face ceva? Ceva să mă ajut singur?

- Sigur că da! Există metode simple – noi le numim purificări – prin care ajutăm energia Kundalini să staţioneze pe centrii vinovaţi şi, prin reactivarea acestora, dispar cauzele primordiale ce au determinat apariţia bolilor.

- Şi... chiar sunt atât de simple aceste metode?

- La fel de simple ca aceea  prin  care  energia  ta  Kundalini s-a trezit şi s-a înălţat prin corpul tău!

- Măi să fie! Păi, atunci ai făcut gimnastică dând din mâini pe lângă mine!

- A fost o gimnastică necesară pentru a invita energia ta Kundalini să se ridice prin corpul tău. Şi ea, recunoscând şi intrând în rezonanţă cu energia mea, a... urcat! Simplu!

- Cred că am înţeles aceasta. Şi care ar fi, totuşi, metodele acelea simple (la fel de simple!) de purificare? Şi, să nu mă consideri răutăcios, vreau să ştiu şi cât m-ar costa toate acestea?

- Dragul meu, purificările sunt foarte simple şi la îndemâna oricui, deoarece ne folosim de principalele elemente ale naturii: pământul, apa, aerul, focul, eterul şi... vibraţiile. Cât despre costuri... ce-ai spune de zero lei, zero bani?

- Este aşa de plăcut auzului meu când aud vorbindu-se de gratuităţi... Cum, măi, omule, să nu mă coste nimic?! Totul are un preţ în ziua de astăzi! Doar dacă nu-mi oferi nişte panarame de tratamente! 

- Mintea ta este cam înfierbântată şi neîncrezătoare, dar o să te lămuresc imediat. În primul rând, te rog să nu uiţi că aici vorbim şi despre minuni!

- Fie! Vreau să aud noi minuni de la tine!

- Bine! Să începem cu pământul sau – mai bine spus – cu minunea pământ! Ia spune-mi: când erai mic-micuţ, nu obişnuiai să alergi cât era vara de lungă cu picioarele goale pe pământ, prin praf, prin iarba verde de la ţară, la bunici sau în faţa blocului acasă, la părinţi?

- Ba da! Şi-mi plăcea enorm!

- Şi nu crezi că această plăcere avea şi o explicaţie logică? De ce erai fericit atunci, chiar de-ţi mai intra vreun ghimpe în picior?

- Păi, ştiu şi eu? Eram copil!

- E adevărat! Şi inocent! Dar, ceea ce este mai important: nu-ţi interzicea nimeni să fii în contact permanent cu pământul, cu Mama-Pământ! Alergai prin ţărână, stăteai cu fundul pe pământ, te culcai sau te ascundeai prin iarba grasă de nu-ţi mai venea să intri în casă, iar bolile... te ocoleau!

Sahaja yoghini făcând purificări pe Mama-Pământ la Vashi-India

- Dac-aş mai putea întoarce acei ani minunaţi!...

- Ei, bine! Acum află că joaca ta nevinovată prin ţărâna crudă juca, în acelaşi timp, şi un rol... purificator. Contactul direct cu Mama-Pământ reprezintă forma elementară de debarasare de răul din noi, de purificare a corpului subtil.

- Aha!...

- Că aduseşi vorba: ai plătit ceva Mamei-Pământ?!

- Hai, măi, nu fi rău cu mine! Dar acum? Acum, când nu mai suntem nişte copii, ce putem face în acest sens?

- Pur şi simplu, profităm de fiecare prilej şi luăm contact direct cu Mama-Pământ! E suficient!

- Extraordinar! Păi eu ies mereu la iarbă verde sâmbăta! Umblu desculţ de-acuma, nene!

- Vezi?! Şi când mergi la mare sau în drumeţie la munte... Asigurând un contact direct al corpului cu pământul, permiţi scurgerea a ceea ce este balast energetic în tine. Corpul nostru joacă atunci rolul unui paratrăsnet ce permite scurgerea în pământ nu a curentului electric, ci a acestor entităţi subtile pe care, generic, le numim negativităţi.

- Măi, să fie! Iar încep să cred în minuni!

- Stai, că suntem departe de a termina cu purificările!

- Păi, deja m-ai făcut să amuţesc!

             - Nu-i cazul să te grăbeşti! Mai ai răbdare! Ia spune-mi: tu, la mare, ai fost vreodată?

- Oho! Ce întrebare mai e şi asta?!

- Şi ce făceai, tu, la mare? Care era preocuparea ta principală?

- Plajă, nene! Plajă, plajă şi iar plajă! Toată ziua, plajă!

- Şi-ţi plăcea! – Nu?

- Cum să nu-mi placă, măi?! Apă, soare, aer, nisip!... Ce mai vrei? Toate la un loc! All inclusive!

- Aha! Chiar acum, singur ai enumerat patru elemente purificatoare!

- Ce vrei să spui? Fii mai explicit!

- Prietene, dar când faci plajă nu te aşezi pe nisip?

- Ba da! Unde vrei s-ajungi?

- Ia gândeşte: nu crezi că, tolănindu-te... jucându-te prin... nisip...

- Aha! Elementul pământ!...

- Vezi?

- Nisipul – e O.K.! Înţeleg! Dar ce-i cu celelalte? Vrei să spui că apa, aerul şi soarele sunt şi ele elemente purificatoare?

- Când te scalzi în apa mării sau te expui în aer liber la lumina şi căldura soarelui, nu simţi o plăcere asemănătoare aceleia de care tocmai am vorbit când cu joaca prin ţărână?

- Ba da! Şi ce-i cu asta? Mă purifică şi ele?!

- Nu reprezintă şi ele Mama-Natură?

- ???

- Vrei să spui ceva şi n-aud eu?...

- Încep să mă luminez tot mai mult!... Măi, tu faci să mi se aprindă beculeţele! Deci, şi apa, şi aerul, şi soarele joacă acelaşi rol ca şi pământul: purifică!

- Da! Ai înţeles bine! Nu degeaba se spune: a face băi de apă sau băi de aer, de soare... Cu alte cuvinte, atunci nu facem nimic altceva decât să ne abandonăm Mamei-Naturi, să ne identificăm cu Ea! Doar că trebuie să fim atenţi şi să nu exagerăm. Trebuie să păstrăm un echilibru în toate. Ai observat şi tu că o expunere îndelungată la soare duce la apariţia arsurilor pe corp sau a insolaţiei...

- Dar şi expunerea îndelungată la aer duce la deshidratarea şi uscarea pielii...

- ... Iar dacă uităm să mai ieşim din apă, temperatura corpului poate scădea sub limitele normalului, ne apucă tremuratul şi ne scade rezistenţa – ne simţim slăbiţi!

- Parcă acum deschid ochii pentru prima dată! Parcă îmi pusese cineva un văl pe ochi şi acum mi-a fost luat! Extraordinar! Extraordinar ce simplă, subtilă şi... purificatoare este trecerea noastră prin viaţă!

- Dacă tot a dispărut acel văl, este suficient să constatăm că simpla păstrare a echilibrului, a armoniei în natură este benefică pentru toată suflarea.

- Da!... Încep să înţeleg tot mai bine!...

- Îţi mai aminteşti când – copil fiind – mama insista să ieşi afară – la aer! – să te joci după terminarea lecţiilor?

- Da! Cum să nu-mi amintesc aşa ceva?! De altfel, de multe ori nici nu-i spuneam mamei toate temele pe care le aveam de făcut, ca să ies mai repede la aer! Mai trăgeam şi eu câte-o minciunică!...

- Vezi? Era chemarea Mamei-Naturi! Ieşirea la aer, expunerea la soare, la ploaie sau vânt te revigora, îţi făcea bine! Te întorceai în casă îmbujorat şi cu capacităţi intelectuale împrospătate! Aveai alt spor la lecţii!

- Vai! Cum se leagă toate! Tu îmi schimbi complet percepţiile asupra vieţii! Dar...

- Dar?

- Uite, cred că am o întrebare încuietoare pentru tine...

- Acum, că m-ai făcut curios, te rog, formuleaz-o mai repede! Poate voi reuşi să dau şi vreun răspuns...

- Tu mi-ai vorbit despre aceste purificări ca de ceva foarte simplu şi la îndemâna oricui...

- Da! Şi n-am de gând să-mi întorc vorba!

- Păi, după cum spui tu, purificările sunt posibile doar o dată pe an, vara, în concediu sau la sfârşit de săptămână. Dar în restul timpului? Atunci este liber la... negativităţi?

- Uf! Mi-a mai venit inima la loc! Mi-era că întrebarea ta mă va trimite la cine ştie ce enciclopedii pentru documentare!

- Lasă lamentările! Ai răspunsul?

- Îl am! Şi este la fel de simplu ca şi celelalte. Uite, nu este niciodată liber la negativităţi! Omul se mişcă permanent în tot felul de medii, care mai stresante, care mai frivole, mai vulgare, care mai agitate... şi este imposibil să nu capteze! În activitatea cotidiană suntem bombardaţi permanent şi din toate părţile (presă, TV, serviciu, stradă, colegi, prieteni, neprieteni, familie…) de ştiri, de evenimente de tot felul care, în final, duc la formarea gândurilor şi nu întotdeauna a celor dorite, a celor pozitive. Ne încărcăm de negativităţi fără să vrem, fără să ştim! Din această cauză trebuie să facem zilnic un program minim de purificări.

- Şi ce vrei acum? Să ies iarna la aer şi să stau cu fundul în zăpadă?...

- Dacă vrei tu... Nu! Nu o lua chiar aşa! Problema este cât se poate de simplă. Ai acasă un lighean?

- Nu mă mai spăl de multă vreme la lighean, omule! M-am mai civilizat şi eu, nu crezi? Curge şi la mine apa la chiuvetă!

- Iartă-mă! N-am vrut să aduc atingere mândriei tale de orăşean cu apa-n casă!... Dar, sunt nevoit să-ţi amintesc: la ţară oamenii tot la lighean se spală şi – zău! – nu sunt nici murdari şi nici nu se ruşinează de statutul lor de ţărani! Sunt chiar nişte oameni mândri şi de tot respectul!

- Da, dar eu mai folosesc şi şampoane, şi deodorante...

- Aşa e! Sunt nişte diferenţe specifice. Dar... ne îndepărtăm de subiect. Nu mi-ai răspuns: ai un lighean în casă?

- N-am, măi! Ce să fac cu el?!

- Purificări! Asta să faci!

- Purificări?! La lighean?! Nu-mi e de-ajuns duşul?!

- Duşul te spală, prietene! Apoi foloseşti deodorantul...

- Şi care-i treaba cu ligheanul?

- Foarte simplă! Pui apă călduţă în lighean, o mână de sare grunjoasă şi apoi stai cu picioarele în baia aceasta cam vreo zece minute.

- Şi nu folosesc săpunul? Nu mă frec?

- Aia ai făcut-o când te-ai spălat! Acum te purifici! Baia cu apă sărată de la mare... Îţi aminteşte de ceva?...

- Aha! Acum înţeleg unde baţi... De ce n-ai spus aşa de la început?!

- Dacă tu te umfli în pene că ai apă la chiuvetă!...

- Scuze, dar m-am mai precipitat şi eu! Acum vreau să recapitulez ca să fiu sigur că nu omit ceva: iau una bucată lighean, pun apă călduţă în el, arunc şi o mână de sare grunjoasă înăuntru, apoi îmi înmoi picioarele vreme de zece minute... Am uitat ceva?

- N-ai uitat, doar ai omis: la urmă te clăteşti pe picioare cu apă curată, te ştergi şi arunci apa din lighean la WC! Ţi se pare greu?

- Nu! Deloc! Şi este suficient?

- Ce-ai mai vrea?

- Nimic! Doar că... Mai spuneai ceva şi de foc!

- Da! Focul este un alt important element purificator!

- Adică?

- Te-ai întrebat vreodată de ce dau foc oamenii la toate resturile vegetale primăvara?

- Ca să scape de mizeria din curte?

- La prima vedere, da. Dar nu doar atât: pentru că resturile se transformă în cenuşă... aceasta, cu ajutorul apei intră în pământ, pământul se revigorează... Începi să prinzi şpilul?

- Adică pământul se purifică?

- Tu ai spus-o de data aceasta!

- Să înţeleg acum că o să mă pui să-mi dau foc?

- Ai ajuns, cumva, şi tu, vreun... rest vegetal?

- Doamne fereşte! Hai, măi, nu mă mai chinui şi spune-mi care-i secretul purificării prin foc!

- Este la fel de simplă ca şi celelalte! Foloseşti o lumânare aprinsă pe care o plimbi de-a lungul canalului stâng, cel care este un canal rece, aşa-zisul canal lunar. Prin încălzirea acestui canal, scăpăm de o problemă majoră şi tare răspândită la oameni: aceea a letargiei!

- O să te rog să-mi arăţi practic această metodă. Asta ca să elimin riscul de a deveni un martir în Sahaja Yoga!

- Nu, nu există acest risc. Şi nici nu ne cere nimeni aşa ceva. Vremea martirilor a trecut demult. Dar... iar ne îndepărtăm de subiect. Mai ai vreo întrebare despre purificări?

- Vibraţiile! Ai spus că şi vibraţiile purifică!

- Păi, vibraţiile reprezintă cel mai puternic element purificator! Odată ce energia Kundalini se înalţă prin corpul tău, vibraţiile emise curăţă tot în drumul lor, fiecare centru, fiecare canal energetic. De asemenea, ne putem ajuta şi singuri folosind vibraţiile din mâini şi lucrând pe câte un centru pe care-l simţim anchilozat, dar... exemplificarea rămâne pentru şedinţa practică.

- Asta ar fi tot?

- După ce o să-ţi însuşeşti aceste metode simple, o să vezi şi singur ce bine vei simţi vibraţiile şi cât de profunde îţi vor fi meditaţiile. Mai sunt şi altele, dar – ce? – le vrei pe toate odată?!

Desen de Adriana ANDRONESCU

Note de jurnal: purificări = sănătate.

Iată că scepticul a primit răspunsuri la noile întrebări mai devreme decât se aştepta. Şi de data aceasta sahaja yoghinul a avut răspunsurile pregătite. Numai că – nota bene – depăşiseră sfera noţiunilor abstracte şi primise explicaţii absolut practice şi cu finalitate imediată: ameliorarea stărilor de slăbiciune fizică (hai să le spunem de-a dreptul: boli!). Oricât de complicată se dovedea mintea lui, oricât de cârcotaş (chiar răutăcios, uneori), partenerul său de dialog (sahaja yoghinul de lângă el) se dovedea nu numai un cunoscător sigur pe el, ci şi un om răbdător, înţelegător şi – foarte important ! – un tip cât se poate de uman şi de plăcut!

 (Publicat în volumul Nevăzutele cărări, Editura PIM, Iași, 2013.)