POVESTE CU REMO GERMANI

Remo Germani - captură de pe net

   Remo Germani a fost un cântăreț italian aflat în mare vogă în anii '60 ai secolului XX. În această postură, de mare vedetă, a vizitat România în mai multe rânduri, repurtând un mare succes în fața publicului autohton, succes datorat atât farmecului personal și șlagărelor care deja îl consacraseră, cât și „setei” românilor de a vedea și altceva... altceva. Era tânăr, frumos, relaxat, cu voce și timbru plăcut, fără aere de vedetă - avea priză la public. Șlagărele sale au fost date frecvent pe postul național de radio, iar „Electrecord” i-a scos mai multe discuri. Ușor de reținut, au fost fredonate mult timp de tinerii vremii.

Povestea pe care v-o propun se bazează pe fapte reale, trăite de subsemnatul și reprezentând una din frumoasele amintiri ale copilăriei. Iat-o, scurtată puțin, pentru a vă face lectura mai ușoară:

La ragazza del mio cuore sei

   Cam aşa suna un slagăr al sfârşitului anilor ’60 în interpretarea celebrului Remo Germani. Era unul din multele pe care le fredonam în baie, dimineaţa sau în faţa oglinzii mari din camera mea, când mă gândeam la vreo colegă de clasă şi-mi făceam planuri imbatabile de cucerire a… redutei inimii victimei mele ori mă închipuiam o mare vedetă ce tocmai se produce în faţa unui public în extaz, dominat de fete superbe şi îndrăgostite... de mine, bineînţeles. În ce priveşte partea cuceririi… mai rămânea doar să-mi păstrez acelaşi aplomb şi în momentul decisiv, cel al întâlnirii de a doua zi de la şcoală.

   Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate, câtă încredere de sine şi lipsă de griji!

   Eram un copil – aproape adolescent, de fapt – cu aceleaşi probleme ale enervantelor coşuri, a cărui inimă îşi acelera ritmul bătăilor la cel mai cuminte zâmbet al unei fete, ce-şi făcea lecţiile cu revista Rebus sau vreun roman de dragoste sub caietul de teme…

   Cum s-o abordez eu pe Gabriela mâine şi să-i spun că o iubesc? Această întrebare mă frământa zilnic înainte de plecarea spre şcoală şi era dublată întotdeauna de o alta, mai chinuitoare, mai obsedantă: Şi dacă şi ea îmi spune că mă iubeşte, ce fac atunci?!  

  Nu în acei ani am găsit răspuns la această dilemă. Inima îmi dădea semnale, dar eu nu puteam pricepe nici în ruptul capului înţelesurile lor şi prin ce s-ar putea materializa această iubire împărtăşită.

  Anii gimnaziali au trecut, curtea mea asiduă s-a rezumat doar la… îmbrânceli şi tras de cozi, iar la sfârşitul clasei a VIII-a, iubita mi s-a mutat împreună cu părinţii la Bucureşti. A fost una din primele mele suferinţe sentimentale. Şi nici măcar nu i-am spus că o iubesc!

  .............................................

   În clasa a V-a ne-a venit la muzică o profesoară tânără, înaltă şi frumoasă, proaspăt absolventă a Conservatorului. Eram mulţi băieţi în clasă, cu uitături obraznice încă de atunci. Doar că... profesoara noastră de muzică ne-a devenit şi dirigintă şi s-a ocupat de noi ca o mamă de proprii copilaşi şi... ne-a transmis multe din cunoştinţele ei! Manualele de specialitate erau destul de elaborate pe atunci, iar profesoara noastră a ţinut morţiş să le folosească: ne-a predat teorie muzicală, ne-a învăţat să solfegiem la prima citire micile fragmente din carte, ne-a vorbit despre marii compozitori, ne aducea la ore discuri cu muzică simfonică sau operă, pe care ni le explica şi pe marginea cărora ne relata mici povestioare adevărate despre felul în care acestea fuseseră concepute. Tot ea ne-a format deprinderea de a căuta prin magazine discuri cu muzică clasică la preţ redus. Se găseau!

   În acest stadiu a intervenit şi fratele meu: completându-mi gusturile muzicale în formare cu îndreptarea atenţiei şi spre genul uşor, spre reprezentanţii italieni şi francezi mai ales, spre muzicalitatea şi poezia acestor şcoli. Canţoneta italiană şi şansoneta fraceză au devenit repere certe în cultura mea, iar Domenico Modugno, Remo Germani, Adriano Celentano sau Adamo, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud... preferinţe sigure. Mai era un Johnny Hallyday... dar el cânta altceva: el mergea pe rock. Ceva mai târziu, pe vremea când învăţam de unul singur să dansez prin cameră, cu scaunul în braţe, apăruse moda beat. Era vremea formaţiilor cu The în faţă, Beatles fiind, de departe, cel mai în vogă grup. Urmau Rolling Stones, Bee Gees... În acest stadiu pot spune că-l depăşisem pe fratele meu, el rămânând fidel multă vreme doar muzicii franţuzeşti sau italieneşti.

   Întrucât eram un slăbănog deşirat şi neîndemânatic, lipsit de orice urmă de talent la fotbalul de maidan (în poartă, însă, eram imbatabil!),  fratele meu – după  eşecul  cu  boxul – m-a orientat spre handbal. Eram înalt, stângaci (la propriu) şi foarte ambiţios, doritor să ajung în naţională, campioană mondială pe vremea aceea. Era şi uşor să-ţi găseşti idoli, printre atâţia campioni celebri în toată lumea: Costache 1, Costache 2, Mozer, Gruia, Gaţu sau marii portari Redl, Penu… Ce vremuri! Ascultam cu sufletul la gură la radio, iar mai târziu urmăream la televizor finalele de campionat mondial sau european în compania formaţiilor U.R.S.S., sau R.D.G., sau a Suediei, a Cehoslovaciei… Erau finale ce se terminau doar după prelungiri, la diferenţă de un gol, maximum două. Din fericire, de cele mai multe ori, pe vremea aceea, noi eram cei ce culegeam laurii supremi! Pe atunci, ţări ca Franţa sau Spania făceau primii paşi în handbal şi luau lecţii de la noi…

   Evocând acum acele vremuri, constat că am avut parte de nişte modele deosebite, atât în familie, cât şi printre stelele timpului. Aş încerca să fac o comparaţie cu exemplele ce li se oferă tinerilor acum, dar îmi este teamă că nu aş fi obiectiv şi, din acest motiv, mă abţin. Nu sunt sigur că gândirea şi puterea mea de înţelegere şi acceptare a evoluat la fel de rapid cu cea a noilor sisteme de valori.

   Oricum, acele modele rămâneau pentru mine doar la  stadiul de idoli intangibili, posibilitatea întâlnirii lor în lumea reală reprezentând doar o altă fantezie de-a mea. Marile vedete ale muzicii uşoare ce ne-au vizitat ţara pe vremea aceea se opreau la Bucureşti sau, mai târziu, pe scena Festivalului de la Braşov, iar marii sportivi… doar la radio sau TV.  Şi, totuşi… Niciodată nu trebuie să încetăm să credem în minuni! Nimic nu ne poate fi interzis cu adevărat, dacă ne însoţim de un optimism… chiar pueril!

   Prima mare vedetă de care-mi amintesc că a apărut pe micile ecrane alb-negru ale televizoarelor noastre Cosmos – pe care gospodinele aşezau, grijulii şi mândre, câte un mileu de macramé, bine apretat şi un bibelou de sticlă sau porţelan – a fost Remo Germani. Sunt mai multe detalii ce mi-au rămas în minte. La prima vizită în România – se spunea că de la aeroport a venit direct pe scena unde se ţinea spectacolul – artistul a venit singur, neînsoţit de formaţia proprie. Încerca să-l acompanieze orchestra Radioteleviziunii, dar, fără nicio repetiţie… era greu să se obţină vreun rezultat acceptabil. Practic, a avut loc o… probă de spectacol, cu spectatori. Performanţa artistică a lăsat de dorit, doar farmecul cântăreţului a mai salvat câte ceva. Remo Germani – prezenţă obişnuită pe scena celebrului Festival de la San Remo – era pe atunci un tânăr înalt (aşa îmi apărea mie!), subţirel, plin de şarm şi… posesor al unor gingii ce nu puteai să nu le observi. Bănuiesc, totuşi, că ori spectacolul a avut o cifră de afaceri convenabilă pentru toată lumea, ori italianul a dorit să se prezinte la adevăratele valenţe, cert este că acesta ne-a mai vizitat ţara în câteva rânduri.

  ..............................................

   Abia acum începe povestea ce vreau să v-o spun. Urmează... fantasticul!
 Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai profesorul meu de înot.

   Intrând în fluviu și ajuns cu apa la gură, Lulu îmi dădea un uşor impuls spre mal iar eu, mai ţipând, mai înghiţind o gură de apă şi tuşind, dădeam dezordonat din mâini şi picioare până ajungeam la mal plângând şi jurând că nu o să mai merg niciodată la plajă cu el. Bineînţeles, uitam până a doua zi, când se repetau rugăminţile mele şi promisiunile fratelui meu în ce priveşte lecţiile de înot. Trebuie să recunosc faptul că, dacă Lulu nu ar fi fost consecvent cu mine în această problemă, nu aş fi reuşit mai târziu să fac atâtea cuceriri sentimentale pe malul apei!...

   Ziua de vară ce o evoc acum nu prezenta nimic deosebit faţă de altele similare petrecute pe plaja înfiinţată ad-hoc pe unul din coturile mai ferite ale Dunării la Galaţi şi frecventată de copii şi adolescenţi cât era vacanţa de mare. Nisipul foarte fin, chiar dacă rar în unele locuri, lăsând loc pământului uscat, frigea sub dogoarea soarelui torid şi te îndemna să parcurgi orice distanţă, oricât de mică, în fugă. Sub tălpi – nisipul încins, deasupra capului – soarele ca o minge de foc, fotbalul sau voleiul de plajă... toate acestea te epuizau fără să-ţi dai seama. Doar apa răcoroasă a fluviului reuşea să ne menţină energiile până la întoarcerea acasă. Îmi amintesc că, atunci când ne încingeam la joc, ca să nu avem întreruperi, câte unul care se simţea sfârşit ruga un prieten de pe margine să-l înlocuiască vreme de câteva minute, cât să facă o binefăcătoare baie. Tuturor ne venea rândul să apelăm la astfel de servicii. Jocul se strica dintr-o dată, când arşiţa devenea insuportabilă şi toţi se aruncau în apă, prilej de noi jocuri, de noi ţipete, de noi întreceri sub ochii admirativi ai fetelor de pe margine.

   Mâncarea? Apa? Hrana de bază era reprezentată  – invariabil de acum – de celebra brânză cu roşii, întotdeauna încinse de arșita soarelui, uneori şi nişte ouă fierte, iar pentru apă... pleca mai în larg câte un înotător şi încărca o sticlă de un litru cu o... porţie de Dunăre cam tulbure, cu gust de peşte, dar atât de bună! Apa recoltată mai din larg era considerată de noi ca fiind excelentă, iar sticla trecea, fără nicio jenă sau restricţie, din gură în gură. Încrederea şi pofta de viaţă ce ne caracterizau atunci, ne permiteau să facem abstracţie de mizeriile cărate de Dunăre, uneori chiar sub ochii noştri...

   În ziua respectivă îmi terminasem sâcâitoarele lecţii de înot şi jucam liniştit fotbal cu copiii de vârsta mea. Ţipetele, căzăturile şi zgârieturile făceau parte din normalul vârstei şi al vacanţei fără griji trăite în cel mai desăvârşit decor natural. Deodată...

   Deodată... pentru o clipă... – o clipă scurtă, ca orice clipă, bineînţeles, dar eternă atunci – timpul s-a oprit! Pe plaja copilăriei vacanţelor noastre de vară modeste şi fericite au apărut două limuzine! Am scris corect: două limuzine! Şi când folosesc o astfel de formulare, nu fac referire la vreo Dacie 1100 (nici nu sunt sigur dacă marca apăruse deja), ci la două luxoase maşini albe sau, posibil, de un crem deschis, două splendide Mercedes, cu numere străine! Pentru cei care au trăit acele vremuri şi reuşesc să facă un exerciţiu de memorie, pot să confirme şi să justifice uimirea noastră de atunci. La o astfel de apariţie, oriunde ar fi fost ea pe teritoriul României socialiste, s-ar fi adunat lumea ca la urs! Exact aşa cum am văzut eu de curând că alergau copiii africani după o maşină şi după nişte străini, nişte albi, într-un documentar, la fel şi noi, ca la un semnal, am luat startul spre cele două superbe apariţii. Doar că surpriza noastră nu avea să se oprească aici. S-au deschis portierele şi...

   -         Băi, ăla nu e Remo Germani?!

   -         Remo Germani este, băi!

 Remo Germani pe plaja noastră! Marele REMO GERMANI! REMO GERMANI în carne și oase pe anonima şi deloc amenajata plajă de la Galaţi! Idolul româncelor ce visau în taină la feţi frumoşi şi la lirele italiene cu puterea lor de iarba fiarelor şi a adolescenţilor dornici să-l copieze în toate pe modelul lor căruia însă nu-i percepeau decât strălucirea!

   Într-o clipă, maşinile şi toţi cei care au coborât din ele erau înconjuraţi de tinerii de pe plajă. Doar cei pe care evenimentul i-a surprins în apă au venit ceva mai târziu, curioşi şi ei să afle mai degrabă ce s-a întâmplat de s-a tulburat liniştea unei obişnuite zile de vară.

   Nu-mi amintesc să fi observat ceva ce să semene a ceea ce azi numim bodyguard. Vremurile de atunci erau cuminţi şi noţiunea aceasta nu fusese inventată.

   Au început, venite din toate părţile, aidoma obişnuinţelor de azi, dar complet dezorganizat, interviurile spontane ale... proaspăt licenţiaţilor ziarişti. Lipseau doar flash-urile aparatelor de fotografiat:

   -         Ce mai faci, băi, Remo Germani?

   -         Cum ai ajuns tu tocmai aici, pe plaja noastră?

   -         Remo, Remo!

   -         Cântă-ne şi nouă ceva!

   -         La ragazza del mio cuore!

   -         Ba nu, dă-i pe Non andare col tamburo!

  Artistul zâmbea amuzat făcând semne prieteneşti tuturor şi încercând să înţeleagă câte ceva din solicitările noilor fani. Grupul tinerilor era, evident, paşnic şi bucuros dar şi, în continuare, uimit de evenimentul în plină desfăşurare. Artistul şi grupul său nu apucaseră să-şi desprindă spinările de frumoasele lor maşini, dar nici nu dădeau semne de nervozitate sau sperietură; din contră! Ziariştii români puneau întrebările în limba maternă, italienii răspundeau tot în maternă, dar în a lor!

   - Do you speak English? – a sunat timid o întrebare din partea italiană, încercând să… rezolve Babilonul.

   - Parlez vous français? – a mai venit o încercare, la fel de timidă.

  Grupul de gălăgioşi a amuţit dintr-o dată, toţi căutând, stânjeniţi, din priviri, sprijin în altă parte, alături, la vecin sau în zare, undeva, nedefinit…

   Ca la un semnal, parcă dinainte vorbiţi, toţi l-au împins în faţă pe Lulu, fratele meu.

   - El vorbeşte bine franţuzeşte! Lulule, cere-le nişte bilete la spectacolul de deseară!

  - Întreabă-i, băi, cum de-au ajuns tocmai pe plaja noastră! – veneau alte îndemnuri.

   - Ia-le faţa macaronarilor!

  Eram foarte mândru: Lulu era fratele meu! Era recunoscut ca un foarte bun înotător, trecea în fiecare zi Dunărea înot, ca o dovadă supremă de bărbăţie ce se cerea întreţinută şi mai ştia şi foarte bine limba franceză!... Era un fel de leader iar eu… eu eram fratele lui! Căutam să mă ţin strâns de mâna lui, să nu pierd nici eu nimic din acel moment de… glorie estivală, locală dar şi… naţională. Îmi bombam pieptul slăbănog în faţă, căutând să par mai mare şi mai puternic decât eram şi, pe furiş, îi studiam îndeaproape gingiile cântăreţului, ce pe mine mă impresionaseră şi mă făcuseră să mă cercetez şi să mă hlizesc mult în oglindă, acasă.

   - Oui, je parle français! – se auzi curajoasă vocea fratelui meu.

   - Zi-le, mă, ceva! – sunau îndemnurile tovarăşilor de plajă.

   Într-o linişte şi ordine aproximativă a urmat dialogul între fratele meu şi unul din însoţitorii artistului, din care noi am aflat ceea ce se cunoştea deja, că seara urma să aibă loc la grădina de vară, concertul lui Remo Germani, iar italienii, dornici de puţină relaxare, să-şi exprime dorinţa unei… miuţe! Strigătele, uralele au umplut plaja şi, cu toţii grămadă, într-o îmbulzeală veselă, s-au deplasat spre terenul de joc unde urma ca România să învingă – pentru prima dată în istorie – selecţionata Italiei! Păcat că a fost doar un amical! Mare păcat! Şi ce căpitan faimos avea gruparea din Cizmă!...

   Bineînţeles, goana dezordonată după minge s-a terminat printr-o baie generală în Dunărea răcoroasă. Grupul entuziaştilor tineri îl urma pe artist şi pe ai săi peste tot, şi pe uscat şi în apă, asemenea unui roi ce-şi înconjoară permanent matca, protejând-o şi venerând-o. Vremea a trecut destul de repede pentru artişti: concertul de seara nu permitea întârzieri! Fratele meu a revenit în prim plan şi, alături de el, şi eu îmi culegeam porţia de glorie. Italienii nu ştiau cum să iasă spre oraş şi aveau nevoie, în continuare, de un ghid şi de cunoştinţele de limba franceză ale fratelui meu. Astfel am ajuns să urcăm într-una din maşini – cea cu Remo Germani! – alături de şofer şi de vorbitorul italian al limbii de pe Sena. Lipit de Lulu, urmăream cu privirea buzele celor doi, încercând să înţeleg direct de la sursă, dar bazându-mă, totuşi, pe fidelitatea traducerilor fratelui mai mare. În acelaşi timp, nu-l scăpam din ochi pe marele Remo Germani, minunea copilăriei mele, urmărindu-i fiecare grimasă şi, bineînţeles, gingiile!

 

Disc cu Remo Germani apărut la „Electrecord” - captură de pe net

Maşinile au lăsat gropi în nisip atunci când au demarat în forţă de... Mercedes, împinse, mângâiate şi admirate pe furiş de membrii nou înfiinţatului fanclub Remo Germani. Uralele, semnele de prietenie spontane şi sincere, proprii vârstei noastre crude de atunci, ca şi îndemnurile insistente adresate fratelui meu de a obţine bilete la spectacolul de seara, ne-au urmat până am reuşit să rulăm cu o viteză mai mare decât alergătorii de pe margine. Toţi din interior eram foarte bine dispuşi, iar românii îndrăznesc să afirm că... fericiţi! Odată depăşită mulţimea gălăgioasă, italienii ne-au întrebat ce muzică dorim să ascultăm. Bineînţeles că Remo Germani! Atunci altceva ne-a surprins şi ne-a lăsat muţi de uimire, doar privirile schimbate între mine şi fratele meu exprimându-ne gândurile: Remo Germani a ales dintr-un teanc de discuri single (din acelea occidentale, mici și cu gaură mare la mijloc), unul anume pe care l-a introdus într-un pick-up de maşină, neobservat de noi până atunci. Habitaclul a fost inundat de muzica idolului nostru, unul din şlagărele consacrate deja încântându-ne şi făcând şi mai specială aventura noastră. După fiecare piesă trebuiau manevrate discurile, dar la vremea respectivă performanţele tehnice ce ni se revelau depăşeau orice închipuire a noastră, iar noi trăiam intens momentul. Nu ne-am dat seama când am ajuns în oraş şi ne-am despărţit de idolul nostru şi de trupa sa. Nu eram deloc dezamăgiţi, ci din contra! La despărţire, Remo Germani i-a amintit fratelui meu să vină seara la spectacol, la intrarea artiştilor, unde îl vor aştepta două invitaţii. Abia de curând, la o întâlnire de familie, evocând unele din momentele copilăriei şi amintindu-mi şi de Remo Germani, l-am întrebat pe fratele meu dacă fusese seara la spectacol. Eram curios să aflu dacă artistul a fost un om de cuvânt, pe măsura celebrităţii şi jovialităţii prezentate: nu, Lulu nu fusese la spectacol! Avea o întâlnire mult prea importantă cu o... fată şi, la vârsta aceea, o astfel de oportunitate avea prioritate. Chiar şi în faţa lui Remo Germani!

   Oricum, în acea zi, noi ne-am îndreptat spre casă epuizaţi fizic şi flămânzi, ca de fiecare dată, dar fericiţi şi fredonând un şlagăr la modă:

La ragazza del mio cuore sei...

Brăila, 1 iulie 2009

  (Publicat în Monitorul de Brăila, în serial, în perioada 29 iulie 2009 - 5 august 2009 și în volumul de proză scurtă: Am fost și eu revoluționar!, editura Olimpiada, Brăila, 2011.)