Remo Germani - captură de pe net |
La ragazza del mio cuore sei
Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate,
câtă încredere de sine şi lipsă de griji!
Eram un copil – aproape adolescent, de fapt – cu aceleaşi probleme ale
enervantelor coşuri, a cărui inimă îşi acelera ritmul bătăilor la cel mai
cuminte zâmbet al unei fete, ce-şi făcea lecţiile cu
revista Rebus sau vreun roman de
dragoste sub caietul de teme…
Cum s-o abordez eu pe Gabriela
mâine şi să-i spun că o iubesc? Această întrebare mă frământa zilnic înainte de plecarea spre şcoală şi
era dublată întotdeauna de o alta, mai chinuitoare, mai obsedantă: Şi dacă şi ea îmi spune că mă iubeşte, ce
fac atunci?!
Nu în acei ani am găsit răspuns la această dilemă.
Inima îmi dădea semnale, dar eu nu puteam pricepe nici în ruptul capului
înţelesurile lor şi prin ce s-ar putea materializa această iubire împărtăşită.
Anii gimnaziali au trecut, curtea
mea asiduă s-a rezumat doar la… îmbrânceli şi tras de cozi, iar la sfârşitul
clasei a VIII-a, iubita mi s-a mutat împreună cu părinţii la Bucureşti. A fost
una din primele mele suferinţe sentimentale. Şi nici măcar nu i-am spus că o
iubesc!
.............................................
În
clasa a V-a ne-a venit la muzică o profesoară tânără, înaltă şi frumoasă,
proaspăt absolventă a Conservatorului. Eram mulţi băieţi în clasă, cu uitături
obraznice încă de atunci. Doar că... profesoara noastră de muzică ne-a devenit
şi dirigintă şi s-a ocupat de noi ca o mamă de proprii copilaşi şi... ne-a
transmis multe din cunoştinţele ei! Manualele de specialitate erau destul de
elaborate pe atunci, iar profesoara noastră a ţinut morţiş să le folosească: ne-a predat teorie muzicală, ne-a învăţat să solfegiem
la prima citire micile fragmente din carte, ne-a vorbit despre marii
compozitori, ne aducea la ore discuri cu muzică simfonică sau operă, pe care ni
le explica şi pe marginea cărora ne relata mici povestioare adevărate despre
felul în care acestea fuseseră concepute. Tot ea ne-a format deprinderea de a
căuta prin magazine discuri cu muzică clasică la preţ redus. Se găseau!
În
acest stadiu a intervenit şi fratele meu: completându-mi gusturile muzicale în
formare cu îndreptarea atenţiei şi spre genul uşor, spre reprezentanţii italieni şi francezi mai ales, spre
muzicalitatea şi poezia acestor şcoli. Canţoneta italiană şi şansoneta fraceză
au devenit repere certe în cultura mea, iar Domenico Modugno, Remo Germani,
Adriano Celentano sau Adamo, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud... preferinţe sigure.
Mai era un Johnny Hallyday... dar el cânta altceva: el mergea pe rock. Ceva mai
târziu, pe vremea când învăţam de unul singur să dansez prin cameră, cu scaunul
în braţe, apăruse moda beat. Era
vremea formaţiilor cu The în faţă, Beatles fiind, de departe, cel mai în
vogă grup. Urmau Rolling Stones, Bee Gees...
În acest stadiu pot spune că-l depăşisem pe fratele meu, el rămânând fidel
multă vreme doar muzicii franţuzeşti sau italieneşti.
Întrucât eram un slăbănog deşirat şi neîndemânatic, lipsit de orice urmă
de talent la fotbalul de maidan (în poartă, însă, eram imbatabil!), fratele meu – după eşecul
cu boxul – m-a orientat spre
handbal. Eram înalt, stângaci (la propriu) şi foarte ambiţios, doritor să ajung
în naţională, campioană mondială pe vremea aceea. Era şi uşor să-ţi găseşti idoli,
printre atâţia campioni celebri în toată lumea: Costache 1, Costache 2, Mozer, Gruia, Gaţu sau marii
portari Redl, Penu… Ce vremuri! Ascultam cu sufletul la gură la radio, iar mai
târziu urmăream la televizor finalele de campionat mondial sau european în
compania formaţiilor U.R.S.S., sau R.D.G., sau a Suediei, a Cehoslovaciei… Erau
finale ce se terminau doar după prelungiri, la diferenţă de un gol, maximum
două. Din fericire, de cele mai multe ori, pe vremea aceea, noi eram cei ce
culegeam laurii supremi! Pe atunci, ţări ca Franţa
sau Spania făceau primii paşi în handbal şi luau lecţii de la noi…
Evocând acum acele vremuri, constat că am avut parte de nişte modele
deosebite, atât în familie, cât şi printre stelele
timpului. Aş încerca să fac o comparaţie cu exemplele ce li se oferă
tinerilor acum, dar îmi este teamă că nu aş fi obiectiv şi, din acest motiv, mă
abţin. Nu sunt sigur că gândirea şi puterea mea de înţelegere şi acceptare a
evoluat la fel de rapid cu cea a noilor sisteme de valori.
Oricum, acele modele rămâneau pentru mine doar la stadiul de idoli intangibili, posibilitatea
întâlnirii lor în lumea reală reprezentând doar o altă fantezie de-a mea.
Marile vedete ale muzicii uşoare ce ne-au vizitat ţara pe vremea aceea se opreau
la Bucureşti sau, mai târziu, pe scena Festivalului de la Braşov, iar marii
sportivi… doar la radio sau TV. Şi,
totuşi… Niciodată nu trebuie să încetăm să credem în minuni! Nimic nu ne poate
fi interzis cu adevărat, dacă ne însoţim de un optimism… chiar pueril!
Prima mare vedetă de care-mi amintesc că a apărut pe micile ecrane
alb-negru ale televizoarelor noastre Cosmos
– pe care gospodinele aşezau, grijulii şi mândre, câte un mileu de macramé,
bine apretat şi un bibelou de sticlă sau porţelan – a fost Remo Germani. Sunt
mai multe detalii ce mi-au rămas în minte. La prima vizită în România – se
spunea că de la aeroport a venit direct pe scena unde se ţinea spectacolul –
artistul a venit singur, neînsoţit de formaţia proprie. Încerca să-l acompanieze
orchestra Radioteleviziunii, dar, fără nicio repetiţie… era greu să se obţină
vreun rezultat acceptabil. Practic, a avut loc o… probă de spectacol, cu
spectatori. Performanţa artistică a lăsat de dorit, doar farmecul cântăreţului
a mai salvat câte ceva. Remo Germani – prezenţă obişnuită pe scena celebrului Festival
de la San Remo – era pe atunci un tânăr înalt (aşa îmi apărea mie!), subţirel,
plin de şarm şi… posesor al unor gingii ce nu puteai să nu le observi.
Bănuiesc, totuşi, că ori spectacolul a avut o cifră de afaceri convenabilă
pentru toată lumea, ori italianul a dorit să se prezinte la adevăratele
valenţe, cert este că acesta ne-a mai vizitat ţara în câteva rânduri.
..............................................
Abia acum începe povestea ce vreau să v-o spun. Urmează... fantasticul!
Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai profesorul meu de înot.
Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai profesorul meu de înot.
Intrând în fluviu și ajuns cu apa la gură, Lulu îmi dădea un uşor impuls spre mal iar eu, mai
ţipând, mai înghiţind o gură de apă şi tuşind, dădeam dezordonat din mâini şi
picioare până ajungeam la mal plângând şi jurând că nu o să mai merg niciodată
la plajă cu el. Bineînţeles, uitam până a doua zi, când se repetau rugăminţile
mele şi promisiunile fratelui meu în ce priveşte lecţiile de înot. Trebuie să
recunosc faptul că, dacă Lulu nu ar fi fost consecvent cu mine în această
problemă, nu aş fi reuşit mai târziu să fac atâtea cuceriri sentimentale pe
malul apei!...
Ziua
de vară ce o evoc acum nu prezenta nimic deosebit faţă de altele similare
petrecute pe plaja înfiinţată ad-hoc pe unul din coturile mai ferite ale
Dunării la Galaţi şi frecventată de copii şi adolescenţi cât era vacanţa de
mare. Nisipul foarte fin, chiar dacă rar în unele locuri, lăsând loc pământului
uscat, frigea sub dogoarea soarelui torid şi te îndemna să parcurgi orice
distanţă, oricât de mică, în fugă. Sub tălpi – nisipul încins, deasupra capului
– soarele ca o minge de foc, fotbalul sau voleiul de plajă... toate acestea te
epuizau fără să-ţi dai seama. Doar apa răcoroasă a fluviului reuşea să ne
menţină energiile până la întoarcerea acasă. Îmi amintesc că, atunci când ne încingeam
la joc, ca să nu avem întreruperi, câte unul care se simţea sfârşit ruga un
prieten de pe margine să-l înlocuiască vreme de câteva minute, cât să facă o
binefăcătoare baie. Tuturor ne venea rândul să apelăm la astfel de servicii.
Jocul se strica dintr-o dată, când arşiţa devenea insuportabilă şi toţi se aruncau
în apă, prilej de noi jocuri, de noi ţipete, de noi întreceri sub ochii
admirativi ai fetelor de pe margine.
Mâncarea? Apa? Hrana de bază era reprezentată – invariabil de acum – de celebra brânză cu
roşii, întotdeauna încinse de arșita soarelui, uneori şi nişte ouă fierte, iar pentru
apă... pleca mai în larg câte un înotător şi încărca o sticlă de un litru cu
o... porţie de Dunăre cam tulbure, cu
gust de peşte, dar atât de bună! Apa recoltată mai din larg era considerată de
noi ca fiind excelentă, iar sticla trecea, fără nicio jenă sau restricţie, din
gură în gură. Încrederea şi pofta de viaţă ce ne caracterizau atunci, ne permiteau
să facem abstracţie de mizeriile cărate de Dunăre, uneori chiar sub ochii
noştri...
În ziua respectivă îmi terminasem sâcâitoarele lecţii de înot şi jucam liniştit
fotbal cu copiii de vârsta mea. Ţipetele, căzăturile şi zgârieturile făceau
parte din normalul vârstei şi al vacanţei fără griji trăite în cel mai desăvârşit
decor natural. Deodată...
Deodată... pentru o clipă... – o clipă scurtă, ca orice clipă,
bineînţeles, dar eternă atunci – timpul s-a oprit! Pe plaja copilăriei
vacanţelor noastre de vară modeste şi fericite au apărut două limuzine! Am
scris corect: două limuzine! Şi când folosesc
o astfel de formulare, nu fac referire la vreo Dacie 1100 (nici nu sunt sigur dacă marca apăruse deja), ci la două
luxoase maşini albe sau, posibil, de un crem deschis, două splendide Mercedes, cu numere străine! Pentru cei
care au trăit acele vremuri şi reuşesc să facă un exerciţiu de memorie, pot să
confirme şi să justifice uimirea noastră de atunci. La o astfel de apariţie,
oriunde ar fi fost ea pe teritoriul României socialiste, s-ar fi adunat lumea ca la urs! Exact aşa cum am văzut eu de
curând că alergau copiii africani după o maşină şi după nişte străini, nişte
albi, într-un documentar, la fel şi noi, ca la un semnal, am luat startul spre
cele două superbe apariţii. Doar că surpriza noastră nu avea să se oprească
aici. S-au deschis portierele şi...
-
Băi, ăla nu e Remo Germani?!
-
Remo Germani este, băi!
Remo Germani pe plaja noastră! Marele REMO GERMANI! REMO GERMANI în carne și oase pe
anonima şi deloc amenajata plajă de la Galaţi! Idolul româncelor ce visau în
taină la feţi frumoşi şi la lirele italiene cu puterea lor de iarba fiarelor şi a adolescenţilor
dornici să-l copieze în toate pe modelul lor căruia însă nu-i percepeau decât
strălucirea!
Într-o clipă, maşinile şi toţi cei care au coborât din ele erau
înconjuraţi de tinerii de pe plajă. Doar cei pe care evenimentul i-a surprins
în apă au venit ceva mai târziu, curioşi şi ei să afle mai degrabă ce s-a
întâmplat de s-a tulburat liniştea unei obişnuite zile de vară.
Nu-mi amintesc să fi observat ceva ce să
semene a ceea ce azi numim bodyguard.
Vremurile de atunci erau cuminţi şi
noţiunea aceasta nu fusese inventată.
Au
început, venite din toate părţile, aidoma obişnuinţelor de azi, dar complet dezorganizat,
interviurile spontane ale... proaspăt licenţiaţilor ziarişti. Lipseau doar flash-urile aparatelor de fotografiat:
-
Ce mai
faci, băi, Remo Germani?
-
Cum ai
ajuns tu tocmai aici, pe plaja noastră?
-
Remo,
Remo!
-
Cântă-ne
şi nouă ceva!
-
La ragazza del mio cuore!
-
Ba nu,
dă-i pe Non andare col tamburo!
Artistul zâmbea amuzat făcând semne prieteneşti tuturor şi încercând să
înţeleagă câte ceva din solicitările noilor fani. Grupul tinerilor era,
evident, paşnic şi bucuros dar şi, în continuare, uimit de evenimentul în plină
desfăşurare. Artistul şi grupul său nu apucaseră să-şi desprindă spinările de
frumoasele lor maşini, dar nici nu dădeau semne de nervozitate sau sperietură;
din contră! Ziariştii români puneau
întrebările în limba maternă, italienii răspundeau tot în maternă, dar în a
lor!
- Do you speak English? – a
sunat timid o întrebare din partea italiană, încercând să… rezolve Babilonul.
- Parlez vous français? – a
mai venit o încercare, la fel de timidă.
Grupul de gălăgioşi a amuţit dintr-o dată, toţi căutând, stânjeniţi, din
priviri, sprijin în altă parte, alături, la vecin sau în zare, undeva,
nedefinit…
Ca la un semnal, parcă dinainte vorbiţi, toţi l-au împins în faţă pe
Lulu, fratele meu.
- El vorbeşte bine franţuzeşte! Lulule, cere-le nişte bilete la
spectacolul de deseară!
- Întreabă-i, băi, cum de-au ajuns tocmai pe plaja noastră! – veneau
alte îndemnuri.
- Ia-le faţa macaronarilor!
Eram foarte mândru: Lulu era fratele meu! Era recunoscut ca un foarte
bun înotător, trecea în fiecare zi Dunărea înot, ca o dovadă supremă de
bărbăţie ce se cerea întreţinută şi mai ştia şi foarte bine limba franceză!...
Era un fel de leader iar eu… eu eram
fratele lui! Căutam să mă ţin strâns de mâna lui, să nu pierd nici eu nimic din
acel moment de… glorie estivală, locală dar şi… naţională. Îmi bombam pieptul
slăbănog în faţă, căutând să par mai mare şi mai puternic decât eram şi, pe
furiş, îi studiam îndeaproape gingiile cântăreţului, ce pe mine mă impresionaseră
şi mă făcuseră să mă cercetez şi să mă hlizesc mult în oglindă, acasă.
- Oui, je parle français! – se
auzi curajoasă vocea fratelui meu.
- Zi-le, mă, ceva! – sunau
îndemnurile tovarăşilor de plajă.
Într-o linişte şi ordine aproximativă a urmat dialogul între fratele meu
şi unul din însoţitorii artistului, din care noi am aflat ceea ce se cunoştea
deja, că seara urma să aibă loc la grădina de vară, concertul lui Remo Germani,
iar italienii, dornici de puţină relaxare, să-şi exprime dorinţa unei… miuţe!
Strigătele, uralele au umplut plaja şi, cu toţii grămadă, într-o îmbulzeală
veselă, s-au deplasat spre terenul de joc unde urma ca România să învingă –
pentru prima dată în istorie – selecţionata Italiei! Păcat că a fost doar un amical! Mare păcat! Şi ce căpitan faimos
avea gruparea din Cizmă!...
Bineînţeles, goana dezordonată după minge s-a terminat
printr-o baie generală în Dunărea răcoroasă. Grupul entuziaştilor tineri îl
urma pe artist şi pe ai săi peste tot, şi pe uscat şi în apă, asemenea unui roi
ce-şi înconjoară permanent matca, protejând-o şi venerând-o. Vremea a trecut
destul de repede pentru artişti: concertul de seara nu permitea întârzieri! Fratele
meu a revenit în prim plan şi, alături de el, şi eu îmi culegeam porţia de
glorie. Italienii nu ştiau cum să iasă spre oraş şi aveau nevoie, în
continuare, de un ghid şi de cunoştinţele de limba franceză ale fratelui meu.
Astfel am ajuns să urcăm într-una din maşini – cea cu Remo Germani! – alături
de şofer şi de vorbitorul italian al limbii de pe Sena. Lipit de Lulu, urmăream
cu privirea buzele celor doi, încercând să înţeleg direct de la sursă, dar
bazându-mă, totuşi, pe fidelitatea traducerilor fratelui mai mare. În acelaşi
timp, nu-l scăpam din ochi pe marele Remo Germani, minunea copilăriei mele,
urmărindu-i fiecare grimasă şi, bineînţeles, gingiile!
Disc cu Remo Germani apărut la „Electrecord” - captură de pe net |
Oricum, în acea zi, noi ne-am îndreptat spre casă epuizaţi fizic şi
flămânzi, ca de fiecare dată, dar fericiţi şi fredonând un şlagăr la modă:
La ragazza del mio cuore sei...
Brăila,
1 iulie 2009
(Publicat în Monitorul de Brăila, în serial, în perioada 29 iulie 2009 - 5
august 2009 și în volumul de proză scurtă: Am fost și eu revoluționar!, editura Olimpiada, Brăila, 2011.)