(Fragment din prezentarea realizată de criticul și scriitorul Ionuț Caragea romanului Marea Visăreală, în revista Luceafărul din Botoșani, 5 iulie 2016.)
Cartea lui Florin Meşca (Marea Visăreală, editura Pim,
2015) nu este numai un dialog al autorului cu propria sa conştiinţă, cu scopul
de a clarifica nişte probleme ale trecutului rămase la stadiul de întrebări, ci
şi o împăcare cu sinele în urma unui proces dur. Genul acesta de scriere
autobiografică l-am mai întâlnit la Neale Donald Walsch, cu diferenţa că Florin
Meşca insistă mai mult asupra naraţiunii, încercând să-şi explice/justifice propriile fapte în
funcţie de contextul în care au avut loc, iar conştiinţa este un judecător care
se limitează doar la câteva întrebări şi concluzii scurte, deseori
persiflatoare, în încheieri de capitole care se numesc „marile săli ale
conştiinţei”. Sondarea interiorităţii pare sinceră şi lasă să se întrevadă un
suflet bun care încearcă să acorde circumstanţe atenuante tuturor acelora care
par a fi greşit. Totuşi, renunţările la vis reprezintă o lecţie pe care autorul
şi-o asumă cu regret, dar şi cu o oarecare doză de nonşalanţă, făcându-ne să ne
întrebăm dacă nu cumva toate alegerile pe care le facem în viaţă au fost hotărâte
dinainte. Oricum, de cele mai multe ori, ţinta spre care ne îndreptăm subtil o
viaţă întreagă o conştientizăm numai după ce parcurgem un drum sinuos, presărat
de obstacole. Puţini sunt aceia care sunt dotaţi cu clarviziune şi pot merge cu
încredere pe harta viselor cele mai frumoase.
Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi
bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu
vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să
retrăieşti dragostea tinereţii, dar există şi tragedii care te fac să regreţi
dispariţia unor personaje de care te ataşezi foarte uşor. Autoironia autorului de
60 de ani, cu părul albit prea devreme, dă mai multă culoare naraţiunii, iar
considerentele pe seama relaţiilor dintre femei şi bărbaţi te fac să te întrebi
în ce fel de lume nebună trăieşti. Poeziile intercalate în conţinut sunt bine
scrise şi pun în valoare un suflet de poet care trăieşte drama neîmplinirii în
dragoste. Ele sunt folosite ca repere, dar şi ca intensificări ale discursului
afectiv. Versurile clasice, cu arome bacoviene sau minulesciene, ne arată un om
care acordă poeziei un rol important în evoluţia sa spirituală.
Întrebarea cheie care declanşează procesul
conştiinţei este: „Ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în
urmă?” Iar lecţiile de viaţă şi visele neîmplinite încep să se succeadă. .................................................................................................
Ionuț Caragea 5 iulie 2016
