(de
la un volum la altul)
Adăugați o legendă |
L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am
văzut ca pe un fel de Donator universal („eu
cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea
deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât
nimicul”).
Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic –
Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii
eludează/ elegiile elitei”), un Negru
sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața
este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine
pentru o dreaptă judecată.
Absența
a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți
dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai
mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru
amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).
Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper
și să scriu… Poezii de dragoste
(„după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă
ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).
Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă
sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de
vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este
Patria la care mă întorc („fără să
fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul
făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).
Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți
asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să
investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o
stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).
În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești
așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul
vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără
scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative
– mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de
întreprinderi.
Festina
lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine,
dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu!
Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt
și voi fi mesagerul și traducătorul
dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!
Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin
această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am
devenit o Umbră lucidă („delirul este
o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și
așa am reușit să concep un Mesaj către
ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe
Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte
de a mă întoarce/ la mine însumi?”).
În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero
absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt
Eu/ însă Eu2 = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă
identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.
Cenușa
din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca
prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la
care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării
angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.
Cu Despletirea
viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și
ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp,
durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin
cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.
Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit
sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu
pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am
îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din
copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie,
dragoste de viață…
Nu îmi place să Locuiesc
în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa
cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața
lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi
permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu
călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul
negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/
iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.
Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea |
Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii
apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet!
Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe
câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și
cu rost.
(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)