|
|
Am ajuns la înţelegerea că oamenii aleşi – mă refer la cei cu misiuni divine pe Pământ – mandataţi direct de către Dumnezeu, au parte de o viaţă dramatică, spectaculoasă în comparaţie cu noi, ceilalţi, muritorii de rând, furnicile truditoare şi care, totuşi, asigurăm farmecul vieţii. Mai mult decât atât, cred că aleşii, în îndeplinirea sarcinilor lor, primesc permanent ajutor, uneori nemijlocit, chiar de la trimişii speciali ai Creatorului. În ideea aceasta doresc să relatez o poveste pe care am auzit-o de curând şi pe care am crezut-o în întregime, depăşindu-mi, astfel, condiţionările mentale. Povestea, de o frumuseţe hiperbolizantă, m-a transformat la final în copilul ai cărui ochi strălucesc la vederea uriaşului tort şi, asemenea relaţiei lui cu bunicul, mi-am îmbrăţişat interlocutorul, într-o efuziune de dragoste spontană şi pură. Poate şi pentru a-mi ascunde tulburarea sufletului, dar şi lacrimile ce nu mai puteau fi controlate în explozia de bucurie ce mă invadase...
Povestea:
În timpurile din urmă, nu foarte îndepărtate, un
om, un suflet ardea în interior din dorinţa de a se întoarce în ţara natală.
Era mistuit de dorul meleagurilor în care deschisese ochii, tânjea după
îmbrăţişarea mamei şi forţa proteguitoare a tatălui. Voia să audă şi să-şi
vorbească din nou limba moştenită de la iluştrii strămoşi. Tot ce-i fusese
oferit şi obţinuse prin naştere îi era interzis prin legile oamenilor. Se
născuse liber, dar vremurile îl transformaseră într-un paria în patria sa. El însă, asemenea fiului rătăcitor, a luat
hotărârea de a înfrunta orice risc, de orice natură şi de a reveni acasă, în
ţara lui natală, în Iran.
Din această clipă, în poveste, eu am avut revelaţia jocului divin. Şi-a sunat tatăl şi şi-a anunţat decizia. Acesta, frământat de aceeaşi grijă şi dor pentru fiul său, l-a întrebat: - Eşti sigur că asta vrei? La răspunsul afirmativ şi ferm al fiului, tatăl a spus: - Bine, s-o facem! Din acest moment toate energiile pozitive, dar şi cele negative, s-au declanşat. S-au întâlnit în Turcia. După mulţii ani de exil ai fiului şi suferinţele mocnite ale tuturor, s-au întâlnit, în fine! S-au declanşat emoţiile, s-au exprimat sentimentele, s-a manifestat iubirea, dar... nu era suficient: fiul voia acasă. Tatăl a propus să traverseze toţi, împreună, munţii. Ştia de existenţa unui traseu frecventat de transfugi, erau călăuze calificate şi verificate, dar fiul, prea obosit să aştepte şi mânat încă de entuziasmul neadormit al vârstei, a luat decizia să treacă prin vamă folosind un paşaport fals. Tatăl său l-a întrebat din nou: - Eşti sigur că asta vrei?/ - Vreau mai repede acasă, tată! Raţiunea nu-l putea clinti. Au acţionat în consecinţă şi au închiriat o maşină: părinţii, în faţă, cu Jeep-ul lor, iar el, cu cea închiriată, în urmă. În această ordine au intrat în vama turcească şi, fără incidente, la fel au şi părăsit-o. Vameşii turci i-au pus viza şi i-au urat Drum bun! A fost o urare ce a funcţionat divin!
Când vorbim despre divin, nu trebuie să ne aşteptăm niciodată la ceva simplu, dar nici complicat, la ceva imediat sau întârziat. Aceasta, deoarece criteriile sunt altele decât cele lumeşti, timpul altfel se măsoară, iar subiecţii sunt doar nişte mesageri sau făptuitori prin graţie stabilită de Sus.
În vama iraniană s-a întâmplat... inevitabilul. Ofiţerii au observat că paşaportul era fals. Şi l-au reţinut pe vinovat. Şi au anunţat imediat securitatea naţională de la Teheran, cerând un ofiţer pentru preluarea arestatului. Totul s-a întâmplat înfiorător de natural, de rece, sec: în virtutea legilor statului (vina era imensă), un infractor periculos, un trădător de ţară fusese descoperit şi capturat. Părinţii îşi frângeau neputincioşi mâinile în interiorul ţării după care tânjea fiul, iar infractorul îşi aştepta speriat derularea destinului. Acesta s-a derulat: după circa trei ore, în curtea arestului a oprit un Jeep din care, fără grabă, dar cu greutate, a coborât un... dulap de doi metri care, cu un mers apăsat şi legănat, s-a oprit în uşă şi, cu o voce gravă, de înmormântare, a întrebat uitându-se spre victimă: - El este trădătorul? Chiar dacă ai fi fost fără greşeală, şi tot te-ar fi furnicat dacă te aflai în atenţia huidumei. Şi-a prezentat legitimaţia de colonel în serviciul de informaţii şi a cerut actele de constatare ale gravei infracţiuni.
Niciodată nu vom reuşi să vedem oamenii, lucrurile, fenomenele în lumina lor reală, dacă aceasta nu ni se va permite.
-
Nu văd
niciun trădător aici! – spuse,
distrugând toate documentele prezentate, inclusiv paşaportul fals.
- Domnule colonel, ce faceţi? Aţi distrus
dovezile! Noi am anunţat deja autorităţile guvernamentale! Nu putem să-l predăm
fără documente: este un individ periculos!
- Eu sunt cel mai mare în grad aici, aşa că eu decid! Vă semnez
documentele de predare şi îl iau pe răspunderea mea.
Duritatea intervenţiei, gabaritul şi funcţia dulapului i-a îmblânzit pe ofiţeri: au emis noi documente de predare, acesta a semnat tot ce i s-a prezentat, şi-a pus cazmaua (mâna) pe neajutoratul vinovat şi, hotărât, l-a mânat spre maşină. A demarat la fel de decis precum se observau urmele de frână de la sosire.
Urmează partea fantastică:
- Unde doreai să ajungi? – l-a întrebat arătarea aceea fioroasă, cu o voce, dintr-o dată, umană şi
caldă.
Orice
urmă de teamă, teama aceea înfricoşătoare determinată de neputinţa de a-ţi fi
propriul tău stăpân, dispăru. Gheaţa, ce-i strânsese ca un cleşte inima,
determinând un puls nebun prin toate vasele de sânge, se topi. Fără nicio urmă
de prudenţă, mărturisi de bunăvoie totul: cum se numeşte, de ce se fereşte de
autorităţi, unde-l aşteaptă părinţii.
- Părinţii mei mă aşteaptă la hotelul X din prima localitate de
aici.
- Să mergem acolo! – hotărî
cel ce devenise dintr-o dată om.
Au parcurs cei câţiva kilometri în tăcere. Când au ajuns în faţa hotelului, la coborâre, ofiţerul îl întrebă pe tânăr: - Ştii cine sunt eu? La răspunsul mut al acestuia, veni şi răspunsul, la fel de neaşteptat şi de fantastic, ca şi întreaga naraţiune:
- EU SUNT ÎNGERUL
TĂU!
Şi îngerul plecă, demarând în forţă şi se făcu nevăzut...
Părinţii:
În camera de hotel tatăl îşi frângea mâinile regretând că se mulţumise doar să-l întrebe pe băiat asupra hotărârii şi nu decisese el în locul imprudenţei juvenile. Iar mama, de când intrase în cameră, căzuse în genunchi, rugându-se cu lacrimi pure de iubire şi durere şiroind pe faţă, la Dumnezeul neamului lor. Aşa i-a găsit fiul. Iar fiul le-a povestit partea pe care ei nu o cunoşteau: cum Allah le-a auzit durerea şi şi-a trimis îngerul să le salveze fiul.
Cum să închei (M-am ferit să scriu: Concluzii):
Dacă nu fac observaţiile necesare, este pentru că nu-mi permit să analizez faptele determinate de Creator. Minuni ni se întâmplă la tot pasul, dar noi, prin ignoranţa noastră, trecem prin viaţă fără să-i sesizăm partea fantastică, dar adevărată. Ce am mai învăţat: chiar dacă devii un paria pentru societate, trebuie să ai credinţa că Dumnezeu după alte legi te judecă şi acele legi sunt singurele importante pentru tine. Aşa că trebuie să-ţi urmezi destinul, să străbaţi calea ce trebuie parcursă şi să-I urmăreşti semnele. Altfel, rişti să ţi se arate, dar să nu-L vezi şi, în loc să fii un fericit, disperarea te va cuprinde.
Personajul:
Oricare dintre noi poate ajunge vreodată în situaţia acestui personaj, anonim, până acum. Dar, întrucât cunoştinţa cu acest iranian am făcut-o în împrejurări speciale, atunci când mi s-a oferit nesperata şansă de a ajunge pe pământul sfânt al Indiei, într-un moment (perpetuu, de altfel) de sărăcie pecuniară ce nu-mi oferea nicio posibilitate logică de proiecte de călătorie spre alte meleaguri, vi-l voi deconspira, dar... altă dată. În povestirile mele indiene o să întâlniţi din nou personajul, o să cunoaşteţi acest suflet complex ce nu încetează să-şi pună întrebări, un suflet ales – spun eu – ce sigur are o relaţie cu Dumnezeu, dar nu este conştient de ea. Sau... este posibil să mă înşel eu în această privinţă.
14 noiembrie 2005
Note de jurnal: Romantism: persoane excepţionale puse în
situaţii excepţionale!
Romantism: este
caracterul acestei poveşti adevărate, conform definiţiei ce mi-o amintesc de
la orele de literatură română din liceu. Mulţi ani după ce am studiat acest
curent în artă, am avut posibilitatea să aflu o poveste ce mi-a fost uşor s-o
încadrez aici. Dar, dacă am fi atenţi la toate minunile pe care le trăim în
fiecare clipă, am ajunge la concluzia că toţi suntem nişte romantici în timpuri
romantice! Nu e… romantic?
