sâmbătă, 1 august 2009

LEGILE... LEGII JUNGLEI


Maxi, de ziua lui

Toată viaţa noastră – întreaga noastră… promenadă existenţială pe această planetă – este supusă regulilor, constrângerilor de tot felul.
Astăzi m-au supărat hingherii! Recunosc: această formulare eliptică induce o oarecare notă de dispreţ vis-á-vis de breasla celor ce se ocupă de strângerea câinilor vagabonzi de pe aleile dintre blocuri! N-aş spune chiar dispreţ, deoarece eu mă consider un tip iubitor al semenilor, indiferent de stratificarea lor socială – doar toţi suntem treziţi dimineaţa de lumina aceluiaşi soare – dar furie, da! Furie pentru că suntem nevoiţi să acceptăm şi în acest caz (al necuvântătoarelor) un sistem coercitiv, un sistem neiubit dar fără de care ar fi greu de închipuit că am putea exista în etapa actuală de evoluţie (?!) a lumii.
Am meditat uneori asupra formelor de viaţă (aici eu includ şi pe cele aparţinând regnului vegetal) ce fiinţează pe planetă încă de la Facerea Lumii. Şi m-am întrebat: oare Dumnezeu a creat această diversitate pentru a ne mânca unii pe alţii (legea junglei) sau a avut doar un scop decorativ, asemenea unui artist ce-şi aşează culorile pe o pânză căutând permanent armonia? Sunt conştient (ah, am enunţat deja o calitate ce o considerăm proprie doar nouă, oamenilor!) că noi posedăm şi inteligenţă; dar oare plantele şi animalele nu au şi ele inteligenţa lor? În universul lor, al copacilor sau al… leilor, să nu existe o formă de inteligenţă şi, deci, de organizare proprie lor? Adică eu (omul) să fiu unicul deştept planetar, cu drept de a stabili legi atât pentru semenii mei, cât şi pentru... flori, gâze, copaci, animale?
Un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus, recunosc, îmi este pe plac. Ce-ar fi ca un arţar din Grădina Mare să decidă ca mâine să fiu… tăiat şi transformat în îngrăşământ natural pentru două exemplare arboricole bătrâne şi de mult ieşite la pensie? Sau ursul de la Grădina zoologică să ajungă la concluzia că eu am ajuns la… maturitatea necesară sacrificiului şi că sunt numai bun pentru cina familiei de lupi ce tocmai s-a înmulţit prin venirea pe lume a încă patru lupişori?
Brrr! Nu am curajul să mai fabulez încercând să intru şi să înţeleg alte lumi! Cum să fie posibil ca plantele sau animalele să ne fie egale sau, şi mai grav, superioare? Nuuu! Noi suntem fiinţele superioare! Noi avem dreptul să tăiem copacii pentru foc sau... pentru exportul de buşteni atât de necesari străinilor ca să ne vândă nouă mobilă fabricată tot în România şi cu... made in... alte ţări! Noi avem dreptul să decidem ce animale să mai existe, în ce număr şi ce areal le permitem! Doar n-o să permitem elefanţilor să stăpânească savana ce ar fi tocmai bună – în opinia specialiştilor! – pentru construirea unui nou şi modern oraş în inima junglei! Leii, tigrii, hipopotamii, girafele, crocodilii şi toate celelalte vieţuitoare să se refugieze unde vor şti! Doar este legea junglei! Băştinaşii? Ce-i cu ei? Ei întâi să înveţe să scrie şi să citească şi să o lase mai uşor cu dansurile lor tribale de venerare a soarelui, lunii sau ploii! Din prostiile acestea nu se scot bani!
…Revin la hingheri. Aceştia sunt angajaţii unei instituţii care are ca scop (nobil scop!) protejarea animalelor fără stăpân. Doamne, ce urât îmi apare acum denumirea lucrătorilor de la firma domnului Horezu: hingheri! Ei, dragii de ei, vin pe strada noastră să o vadă pe femela albă şi deşirată, însemnată de rănile râiei ce-i fac viaţa de câine şi mai dură, înconjurată de şase căţeluşi ce hămăie în inconştienţa lor infantilă – conform speciei, bineînţeles – dând vesel din codiţele lor încă scurte, spre binefăcătorii coborâţi din ceruri (de fapt, o dubiţă-închisoare de câini). O văd pe femelă şi pe cei şase pui în acea stare deplorabilă, li se face milă de ei şi decid, instantaneu, să-i ia la aşezământul Horezu unde să primească îngrijire medicală, hrană, o baie bună şi, eventual, să li se găsească un stăpân iubitor! Înduioşător! Într-adevăr, înduioşător! Ce om bun este domnul Horezu! Ce oameni buni sunt... unii oameni!
A mai trecut o zi. Şi, conform unei cunoscute axiome, astăzi nu este ieri!
Pornind de la considerentele de mai sus, demne de lacrimi de telenovelă… canină, mi s-a mai diluat supărarea când, ieri, tocmai întors dintr-o călătorie de câteva zile, soacra mea m-a anunţat îngrijorată că Maxi fusese luat de hingheri din faţa blocului. Ea ieşise cu el la plimbarea de dimineaţă şi, cor-polentă şi greoaie fiind, îi dăduse drumul din lesă pentru a-şi face nevoile fiziologice. Căţelul, simţind pentru o clipă gustul libertăţii depline, a zbughit-o voios în compania haitei din faţa blocului, haită ce, de multă vreme, îl recunoaşte de şef. Nu ştiu dacă a avut timp Maxi să facă vreo… nuntă, dar cert este că a avut neşansa să se întâlnească cu hingherii domnului Horezu. Aceştia, conştiincioşi, văzându-l stingher şi mai curăţel s-au gândit, probabil (?), că s-a pierdut de stăpâni şi i-ar face un mare bine dacă l-ar lua cu ei. Degeaba au fost avertizaţi de un vecin că are stăpân, că a fost scăpat şi se întoarce singur acasă!
Din toată haita de câini vagabonzi, singurul ridicat de hingheri a fost cel care era, de fapt, singurul câine cu stăpân! Câine crescut în apartament, la bloc, câine învăţat cu oamenii.
Recunoscându-mi şi însuşindu-mi neglijenţa, ieri, pe la ora 14.20 eram la Lacu Sărat, la poarta aşezământului, să-l recuperez pe Maxi şi pregătit să le dau câteva sfaturi utile (din punctul meu de vedere!) hingherilor, astfel încât, pe viitor, să evite să mai facă greşeala de a ridica câinii cu stăpân. Calculul mi se pare simplu şi logic: decât să ridice un câine despre care primesc informaţia că are stăpân, mai bine se ocupă de cei cu adevărat vagabonzi care, cu certitudine, au nevoie de ajutor!
De afară, privind de la distanţă prin gardul de sârmă şi oprit la poartă de lacătul adecvat, am putut să observ cuştile şi ţarcurile ce păreau curate, îngrijite. L-am zărit şi pe iubitul meu prieten canin, Maxi care, cu maturitatea celor aproape unsprezece ani ai săi, mă lătra gutural şi vesel, nerăbdător să fie mângâiat şi eliberat din ţarcul ce simţea şi el că nu-i face cinste. Am apăsat pe butonul soneriei de la poartă şi a apărut un om, îngrijitor şi paznic al aşezământului. La adăpostul gardului care ne despărţea, am purtat necesarul dialog, recunosc, cam răstit din partea mea, politicos şi îngrijorat, de cealaltă parte.
Ordinele erau clare: pentru eliberarea câinelui trebuia să plătesc o taxă de 125 RON, dar aceasta nu imediat, ci a doua zi, când venea medicul veterinar la serviciu. Am rămas perplex! Venisem să recuperez animalul, în sinea mea îmi însuşisem neglijenţa pierderii lui, eram la poarta... aşezământului (sunt tentat să scriu închisorii), câinele mă recunoscuse şi lătra vesel şi plin de speranţe înspre mine, iar eu, adultul şi prietenul lui cel mai bun, mă vedeam în imposibilitatea de a-l elibera! Am vorbit cu medicul veterinar la telefon. Şi din partea lui, aceeaşi soluţie: trebuia să am răb-dare până a doua zi! Trăiam o adevărată dramă, gândindu-mă mai ales la sufleţelul lui Maxi, ce nu contenea cu lătrăturile lui vesele înspre mine. Tare aş vrea ca o zi, numai o zi, domnul Horezu să fie privat de libertate dintr-un motiv absurd, un motiv de sistem, independent de comportamentul lui în societate. Cum este posibil ca la ora 14.20, într-o zi de lucru, să nu am cu cine trata eliberarea prietenului meu credincios şi nevinovat de vreo culpă? Cu capul în jos, învins din nou de acest sistem nenorocit în care trebuie să-mi duc existenţa cotidiană, evitând vinovat privirea căţelului, am urcat în maşină şi am demarat spre oraş. Cu cine să mă cert? La cine să ţip? Care sunt morile ale căror aripi trebuie să le înfrunt cu lancea dreptăţii cavalereşti?
M-am resemnat şi mi-am făcut singur curaj la gândul că Maxi era într-un ţarc curat, printre prieteni canini, aşa cum nu a fost niciodată şi o experienţă nouă de viaţă îi poate fi şi lui utilă… Doar până azi dimineaţă. Când, după ce am aşteptat să treacă de ora 9.00 – ora la care mi-a spus doctorul veterinar că poate fi găsit la aşezământ – m-am deplasat din nou la Lacu Sărat, cu carnetul de sănătate al lui Maxi în borsetă, cu banii şi cu lesa pregătită. Mă aştepta o surpriză şi mai mare: în timpul nopţii cinci masculi, printre care şi Maxi, evadaseră! Am scris corect: evadaseră! Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Nu credeam să fie adevărat! Fără să mai cer permisiunea, am intrat în incintă şi m-am îndreptat spre ţarcuri, în speranţa ca, totuşi, Maxi să fie acolo. Dar nu era! Rămăsesem fără replică. Iarăşi, cu cine să mă cert? Cui să cer socoteală? La ce mi-ar folosi un proces atâta timp cât prietenul meu este poate călcat de vreo maşină sau omorât de semenii lui, vagabonzii veritabili? Uitându-mă cu atenţie la exemplarele închise, am putut observa adevărata faţă a aşezământului. Cuştile şi ţarcurile curate erau doar cele de la intrare, cele care puteau fi observate de un vizitator indiscret, aşa cum am fost eu. La interior însă... ţarcurile erau pline de mizerie, necurăţate de zile bune, oase mirosind îngrozitor, cu siguranţă de stârvuri aruncate neglijent animalelor. Câţiva lucrători tocmai curăţau în interior – cred eu că demonstrativ – avertizaţi de anunţata mea vizită. Când am afirmat că animalele sunt hrănite cu stârvuri, nu am exagerat cu nimic, decorul ce mi s-a prezentat fiind identic cu cel din documentarele în care vulturii, şacalii şi alţi necrofagi mai mărunţi stau la rând să se înfrupte din rămăşiţele antilopei ucise de lei, iar în jur este plin de oasele ospeţelor trecute. Credeţi-mă, nu am văzut niciun animal ciugulind măcar din această hrană! Aş fi vrut să fac câteva fotografii dar, cu siguranţă, aş fi fost oprit de la acest lucru: proprietate privată!
Mă simţeam a nu ştiu câta oară învins de sistem. De sistemul legilor oamenilor aplicate tot de oameni. Avea dreptate Grigore Alexandrescu: să fie dreptate, dar nu pentru căţei! Aşa şi este! Căţelul meu nu a avut dreptul să se bucure până la sfârşitul firesc al vieţii lui de iubirea oamenilor, stăpânii săi. A trebuit (a fost obligat!) de legile oamenilor să fie tratat ca un câine şi să sfârşească asemenea unui câine: pe maidan, ridicat (?) la rangul de câine vagabond! Mă întreb dacă nu cumva pentru el este o onoare câştigată prin ani de subordonare dezinteresată omului, la sfârşit de existenţă. Poate în subconştientul său de câine tânjea la această viaţă. Poate! Dar eu, ca reprezentant al rasei umane, mă simt ruşinat! Îmi este ruşine de semenii mei care schingiuiesc sau omoară animalele, pentru a-şi face lor loc mai mult pe Pământ! Cu siguranţă, la o astfel de mentalitate, Pământul nu le va fi niciodată de ajuns… Şi... de el o să avem parte cu toţii. Doar că... cu regret o spun, nu ştim să ne bucurăm de lumina şi darurile de deasupra.
Am tras nişte concluzii triste din această întâmplare nefericită:
1. hingherii rămân, totuşi, hingheri;
2. ordinele sunt să fie culeşi de pe străzi absolut toţi câinii, indiferent dacă din întâmplare pică în plasa (laţul) lor şi câini de rasă, câini cu stăpâni; de la aceştia sunt şanse certe de a scoate nişte bani;
3. rememorând acum decorul ce mi s-a înfăţişat şi mirosul ce m-a însoţit permanent în această vizită, stau şi mă întreb dacă nu cumva oasele ce le-am văzut erau de la câinii morţi sau... omorâţi în arestul cu denumire preţioasă de... aşezământ canin?

Trist! De fapt, ce pretenţie să am eu, omul, dacă nu ne sunt respectate nici legile noastre, ale oamenilor? Cui mai are timp să-i pese de animale, când interesele proprii sunt atât de stringente?
Nu cunosc conţinutul statutului aşezământului ctitorit de domnul Horezu, dar cu siguranţă că are stabilite nişte obiective frumoase, măreţe, demne de finanţări locale şi chiar europene. Dar ce, parcă ar fi primul aşezământ nobil din România?

29 iulie 2009
Publicat într-o variantă prescurtată în Monitorul de Brăila din 31 iulie 2009

luni, 16 februarie 2009

NEVĂZUTELE CĂRĂRI - fragmente de manuscris

Individ rătăcit în această aglomeraţie planetară, pion pe o uriaşă tablă de şah, manevrat după legi necunoscute, de forţe nevăzute, nici măcar bănuite, mă caut permanent, inconştient de nelămuririle mele; nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau să găsesc, o agitaţie interioară mă mână; spre ce, în ce plan se desfăşoară căutarea mea, cât de stabil e planul căutărilor mele, am acces la vreo cunoaştere, mă pot considera împlinit în vreun domeniu, unde se termină absolutul şi unde începe relativul, cât de absolut e absolutul: iată motorul ce mă împinge permanent din spate sau dintr-o parte, în stare de veghe sau în vis, din interior sau din exterior.

Tot ce este frumos şi sublim în ceea ce urmează, ne aparţine tuturor, tot ce este îndoielnic, de la mine vine! Iar aceste gânduri ce le-am numit îndoielnice, provin de la statutul nostru de oameni ce încercăm să ne ridicăm dintr-o societate-mocirlă, încercăm să ne desprindem din starea animalică ce ne fixează la sol, prizonieri în propriul corp şi înlănţuiţi de patimi şi condiţionări. Nu pot ajunge la sublim decât părăsind actuala locaţie care este un fapt material; de aici şi rătăcirile. Important este că rătăcirile au trecut; aşa îmi place să cred.

Pentru cititorul neavizat, pentru cel ce vrea să se regăsească în Spirit şi a auzit şi el de sahaja yoga (ce-o fi aia?!), am lăsat o uşă deschisă discret, suficient însă de deschisă, pentru a putea observa şi cu mintea, nu numai cu inima, că noi suntem oameni obişnuiţi, cu bunele şi relele oamenilor, supuşi aceloraşi greşeli, nu ne credem mai deştepţi decât suntem, nu suntem sectanţi (regret că accepţiunea şi perceperea termenului este doar una negativă, în sensul în care cine nu este creştin, este obligatoriu sectant!).
Iar pe voi, dragi sahaja yoghini din întreaga lume, vă iubesc pe toţi în mod curat, dezinteresat, chiar dacă nu suntem întotdeauna de acord, chiar dacă, greşitori fiind, unii dintre noi se consideră la un moment dat singurii deţinători ai adevărului absolut!
Ştiu un singur lucru: lângă voi, sunt!

16 februarie 2009

CORUPŢIA NAŞTE MONŞTRI


Faptele, studiate la rece, din perspectiva criminaliştilor, sunt cât se poate de simple: un tânăr oarecare – nu are importanţă numele, naţionalitatea, sexul, culoarea pielii sau religia în care s-a născut – intră într-un bar cu prietenii să sărbătorească victoria echipei lor şi naşterea primului copil al unuia dintre ei; la fel de firesc pentru cursul evenimentelor, tânărul este însoţit de prietena lui!
Totul seamănă izbitor de bine cu ceea ce ne amintim mulţi dintre noi despre reuniunile de pe vremuri, de la liceu sau facultate. Şi pe vremea noastră muzica era dată la maximum, toţi eram înfierbântaţi de dorinţele de noi cuceriri sau de consolidat cele vechi, strângeam cu putere fetele în braţe şi ne feream jenaţi (sau nu!) umflăturile din pantaloni… Pipăiam discret partenerele atunci când reuşeam să înşelăm vigilenţa profesorilor şi ne îndrăgosteam instantaneu, cu viteza proprie startului în marea cursă a vieţii! Am convingerea că tinerii din timpurile mele se iubeau la fel ca şi cei de azi, erau la fel de geloşi şi la fel de aprinşi când se simţeau înşelaţi. Şi pe-atunci, pe la uşile de la intrare mişunau neaveniţii, adică tinerii de prin cartiere, dornici şi ei de distracţii gratuite, dar care erau ţinuţi la distanţă de profesorii de serviciu. Erau suficienţi profesorii! Ce să mai spunem de gardienii angajaţi şi plătiţi din ziua de azi? Ar fi reprezentat un efort financiar nejustificat...
În vremurile evocate de mine acum – mă refer la anii ’70 – exista Miliţia, adică oamenii aceia îmbrăcaţi într-o uniformă de un albastru incert, urât şi imposibil de descris, cu bastonul de cauciuc în mână şi cu celebrul pistol Carpaţi în tocul de la cingătoare, veşnic fără încărcător în el! Toată lumea cunoştea acest neinteresant detaliu! Şi, cu toate acestea, nu se întâmplau nenorociri cu cuţite înfipte în pieptul unui semen, cu rafale de gloanţe în plină stradă sau fete răpite şi duse pentru prostituţie în lumea largă! De droguri nici nu se auzise; doar WC-urile erau refugiile fumătorilor teribilişti ai anilor nebuni ai vieţii. Sigur, mai apăreau uneori încăierări din cauza unei fete frumoase, dar şi acestea făceau parte din poezia iubirii. Bandele de cartier… cred că existau şi acestea dar, din câte îmi amintesc eu, se rezumau la delimitarea zonelor de influenţă, acolo unde se înjghebau echipele de fotbal ce apoi se provocau între ele. Pare idilic ce povestesc eu, dar aceasta este adolescenţa şi tinereţea pe care am trăit-o în acei ani. Existau golani? Sigur că existau! Şi eu am fost… golan! Am purtat şi eu plete, am cochetat şi eu cu muzica rock, am urlat cât mă ţinea gura la spectacolul celor de la Lokomotiv GT, am ascultat Europa Liberă, am chiulit de la ore ca să merg în parc sau la plajă, mi-am sărutat în plină stradă, ostentativ, iubita, am sărit de la balcon când ne-a surprins tatăl fetei, am purtat blugii cei mai împuţiţi din lume… Dar câte nu am făcut spre batjocorirea societăţii din care făceam parte şi pe care mă încăpăţânam să o iau în derâdere, să o consider mult prea înapoiată pentru aspiraţiile mele!...
Dar niciodată nu mi-am pus problema de a purta un cuţit la mine! Ce să fac cu el?! Diferendele adolescentine nu cuprindeau astfel de soluţii extreme... Nu făceau parte din sistemul de gândire al acelor ani. Nici nu existau surse de inspiraţie pentru aşa ceva! Totuşi, aş mai invoca o cauză: purtătorii acelor uniforme albastre, miliţienii aceia luaţi la mişto, reprezentau o reală îngrijorare pentru potenţialii infractori. Se spune că, odată intrat pe mâna lor, până să se convingă careva de vinovăţia sau nevinovăţia ta, o luai bine pe coajă în beciurile miliţiei. Sau, altfel spus, întâi te băteau bine şi-abia apoi cercetau cauza. De foarte multe ori, te aranjau aşa de convingător, încât recunoşteai şi ce n-ai făcut! Aşa că potenţialilor infractori, o întâlnire cu miliţia, le-ar fi fost cât se poate de neplăcută! Unde mai pui că, odată bătut şi convins că ai săvârşit tu toate faptele, făcute sau nefăcute – pentru miliţie nu avea prea mare importanţă – odată înaintat dosarul în justiţie, te puteai considera dinainte condamnat la ani grei de puşcărie!
Ce vremuri de teroare! Da! Doar că acea teroare (pe care doar o evoc, nu o şi doresc nostalgic!) se răsfrângea concret asupra a mult mai puţini oameni decât cea din zilele noastre... Sufereau câţiva (destui!) oameni nevinovaţi, dar nici infractorii nu aveau curajul să se manifeste ca în aceste dureros de contemporane vremuri! Infractorii reali erau atât de puţini şi atât de puţin vinovaţi (unii chiar îndrăzneau să fure o sacoşă cu ştiuleţi de porumb!)… Una din cele mai grele pedepse a vremurilor apuse, era condamnarea la locul de muncă! Îl angajau forţat la Şantierul naval sau la combinat, îl dădeau pe mâna unui maistru târşit prin toate, întreaga echipa îl cunoştea ce poamă este, pila în mână şi…
Astăzi… Înjunghieri în plină stradă, înjunghieri în baruri, focuri de armă ziua în amiaza mare, droguri vândute în şcoli şi pe stradă, taxe de protecţie, fete răpite, bătute, violate şi forţate să se prostitueze, copii vânduţi şi obligaţi să cerşească pentru stăpâni, reglări de conturi… Ce s-a întâmplat rău din ’70 până astăzi de s-a schimbat atât de mult lumea?
Nu mai avem Miliţia! Dar avem Poliţia! Avem relaţii strânse cu Interpolul! O justiţie dură! Dură?!
Dar mai avem şi libertăţi! – aţi fi îndrituiţi să spuneţi.
Să avem oare libertatea de a lua zilele semenilor? De a viola fetiţele? De a ne droga copiii şi a-i bombarda permanent prin toată media cu mesaje obscene şi violente? De a muri de foame şi frig după o viaţă de muncă onestă?
Altfel visam eu pe vremuri libertatea de azi! Visam la documentaţii tehnice şi în alte limbi – nu numai în rusă – visam la libertatea de a asculta şi viziona orice post de radio sau TV doresc fără frica Securităţii, la libertatea de a călători acolo unde doar pe… hartă am călătorit, la libertatea de a mă exprima liber fără teama de a fi lovit fizic, la libertatea unei judecăţi drepte şi egale pentru toţi…
Sunt conştient că fiecare societate este doar perfectibilă şi, din acest motiv, am răbdare şi nu reacţionez la primul impuls. De fiecare dată m-am înarmat cu înţelegerea cuvenită şi am sperat în fiecare guvernare, că cei noi vor fi superiori calitativ celor vechi şi bunele intenţii clamate cu curaj (nu vreau să cred că era vorba doar de tupeu) îşi vor găsi reflectarea în deciziile şi atitudinile în faţa problemelor ţării. Să nu credeţi că orizontul meu de aşteptare tindea foarte sus! Nu! Eu doream doar să se rezolve treburile mărunte, cele imediate, de bun simţ şi uşor de rezolvat. Consideraţi că disciplinarea cetăţenilor în a respecta libertăţile permise de noua democraţie este o problemă dificilă? Ce mare filosofie să aplici legea în vigoare la fiecare încălcare a ei şi să o faci cu egală măsură, indiferent de vinovat? Conform Constituţiei toţi suntem egali în faţa legii! Nu văd de ce un tânăr, fiu al unui puternic al zilei, să poată circula cu viteză maximă pe străzile oraşului şi să întoarcă maşina în loc fără a respecta cele mai elementare reguli! Sub ochii închişi ai Poliţiei! Adică acel tânăr este mai egal decât altul în faţa legii? Aş fi curios să pun mâna pe o statistică reală a Poliţiei, a tuturor evenimentelor rutiere de la ’89 încoace. Să văd şi eu ponderea tinerilor care au produs evenimentele, maşinile pe care le conduceau şi mediile din care proveneau. De asemenea, să analizez amenzile contravenţionale aplicate tinerilor sub 25 de ani, în raport cu toate celelalte. Dacă organele abilitate ar avea forţa să consulte cu onestitate o astfel de statistică şi ar lua măsurile necesare, sunt convins că evenimentele rutiere s-ar reduce cu multe, foarte multe procente. Dar cum să aibă această forţă Poliţia, dacă numirile la vârf sunt făcute nu după merite şi cunoştinţe, ci după criterii politice şi… obscure? Cariera poliţiştilor este la cheremul politicienilor care îi numesc în funcţie...
Cine sunt purtătorii de cuţite şi/sau arme? Eu văd aici două principale categorii: cea a năpăstuiţilor soartei şi cealaltă, a celor îmbuibaţi de prea multe!
Năpăstuitul ajunge în acea stare de capăt de drum în care el nu vede posibilităţi de ieşire şi are de ales între sinucidere şi infracţionalitate. De cele mai multe ori alege infracţionalitatea. Probabil începe prin a fura dar, împins de situaţii, face şi paşii următori spre violenţă. Ajunge să se înveţe cu acestea şi gata, autodidactul în meseria de infractor! Acest mic borfaş nu are un spate asigurat înafara clemenţei şi slăbiciunilor sistemului care-l eliberează înainte de vreme şi fără o minimă conştientizare a statutului său de cetăţean, fără o rezolvare, măcar parţială, a problemelor ce l-au împins spre infracţionalitate.
Mult mai periculos îmi pare celălalt tip, cel al micului burghez, căruia i s-a oferit totul de-a gata, care crede că totul i se cuvine, care a refuzat educaţia pentru că i se pare că el este cel mai deştept din lume, căruia părinţii, în iubirea lor oarbă şi tâmpă, îi iartă şi muşamalizează orice, oricât de gravă şi oricât de împotriva societăţii ar fi fapta lui! Aceştia sunt cei mai periculoşi, pentru că ei ştiu că părinţii lor bogaţi şi potenţi pot întotdeauna să facă legea să fie interpretată conform dorinţelor şi intereselor lor. Şi de ce nu ar profita aceşti tineri de slăbiciunea puriilor, dacă ei şi-au însuşit aceste metode şi i-au avut drept exemple chiar pe ei? Puriii le-au oferit odraslelor lor dragi maşini scumpe încă înainte de a împlini 18 ani, chiar dacă au rămas repetenţi sau au fost exmatriculaţi, le-au oferit mulţi bani pentru a merge cu prietenii în pub-uri, nu 10-20 de lei, că doar n-or fi nişte sărăntoci, ci sute, mii, băuturile doar sunt scumpe… Mai mult decât grijulii cu securitatea copilului, părinţii au angajat şi bodyguarzi care să-i protejeze în cazul eventualelor dispute apărute pe ringurile de petrecere.
Cu o astfel de ofertă de bunuri, bani şi servicii, cum o să-şi însuşească acest tânăr o concepţie sănătoasă despre lume, viaţă şi societate? Cum o să respecte cele mai elementare legi, dacă pentru el acestea nu există? Un astfel de tânăr, mereu în căutarea senzaţiilor celor mai tari, va încerca alte şi alte experienţe, uşor de satisfăcut şi, de multe ori, înafara legii: droguri, prostituţie, violenţa şi chiar folosirea armelor!
Eu încerc să mă protejez împotriva infractorilor şi a nedreptăţilor cu ajutorul legii, el se va proteja întotdeauna cu ajutorul sistemului de protecţie părintesc, întotdeauna mai puternic decât al meu. Eu am protecţia legii, el – protecţia banului şi a funcţiei părintelui atotputernic. Aşa s-a născut această mică corupţie, oricât de mult am îmbrăca-o noi în cuvinte mai alese şi mai frumoase. Tot CORUPŢIE se numeşte!
Dacă ne-am opri la nivelul micilor potlogării şi accidente rutiere provocate de teribilismul neînfrânat al acestor odrasle de bani-gata, parcă tot ar fi bine! Dar şi dintre aceştia se aleg cei ce experimentează noi senzaţii încercând cuţitele în pieptul unor tineri ce nu sunt ca ei sau, când nu mai au bani pentru a-şi procura doza de droguri, nu se sfiesc să-şi descarce armele de foc în bietele lucrătoare de la casele de schimb valutar…
Şi tot despre CORUPŢIE vorbim atunci când trec luni şi ani şi nu sunt descoperiţi făptaşii! De ce oare este atât de dificil pentru oficialităţile române să rezolve nişte cazuri vechi de luni sau ani? Cum de maghiarii şi austriecii au descoperit şi prins în doar două zile doi criminali periculoşi? La ei era mai simplu: nu funcţiona sistemul de protecţie din umbră!
Tot despre CORUPŢIE vorbim atunci când criminali dovediţi şi aşezaţi, în fine, după gratii, sunt lăsaţi în libertate pentru un banal… glaucom! Chiar nimeni în ţara aceasta nu se gândeşte că acest răufăcător lăsat în libertate poate ucide şi alţi oameni? Nu găini! OAMENI!
Cât de corupt poţi fi şi cu cât pentru a accepta inocent (?!) eliberarea unui criminal, conştient fiind că vor apărea în urma actului tău noi victime omeneşti? Am ajuns atât de jos pe scara evoluţiei speciei?!
Ca un om simplu şi sociabil ce mă aflu şi încercând
să-mi măresc cercul de cunoştinţe, sunt înscris pe mai multe site-uri de prieteni. Pe unul din acestea, de câteva zile tot primesc invitaţii de la amicii mei să mă înscriu în grupul Prietenilor lui Marian Cozma. Am refuzat. Cu toate că am deplâns dispariţia tragică a sportivului român, cu toate că am fost şi eu bulversat de absurdul şi cruzimea faptelor unor declasaţi! Când am intrat să văd şi eu ce discută acest grup,
m-am speriat de intervenţiile belicoase ale multora dintre membri. Împotriva ţiganilor (romilor, dacă vreţi), a ungurilor…
Ce facem? Îndreptăm o fărădelege cu invitaţii la alte fărădelegi?
Sunt împotriva răzbunărilor, împotriva rasismului de orice fel!
Eu iubesc tot ce este legat de Creaţie, iubesc oamenii!
Dacă vrem să îndreptăm cu ceva lumea, să începem cu noi înşine şi să devenim mai buni!
Pentru răzbunările pământene să facem în aşa fel încât justiţia şi toate celelalte instituţii abilitate pentru menţinerea ordinii, să funcţioneze normal şi egal pentru toţi!
Eradicarea acestui flagel (CORUPŢIA) o văd în sarcina politicienilor aleşi să facă legi şi să le respecte ei primii!
Iar noi, toţi ceilalţi, să devenim mai buni şi iubitori de semeni!
12 februarie 2009
Publicat în Monitorul de Brăila din 14 şi 16 februarie 2009

vineri, 30 ianuarie 2009

Loviturile Sistemului



Zilnic primim lovituri sub centură dar – cât de bine antrenaţi suntem! – le suportăm atât de stoic, încât nu le mai dăm importanţă, nici nu le mai sesizăm, măcar!
În clipa aceasta, în care mă găsesc aşezat în faţa tastaturii şi-mi caut ideile şi cele mai potrivite cuvinte a le exprima, îmi vine să fac, fără să vreau, o asociere poate, nepermisă. Risc. Dumnezeirea ni se arată sub atâtea variate forme de manifestare ale iubirii… încât am ajuns să credem că tot ceea ce ni se întâmplă reprezintă meritele noastre şi ni se cuvine prin naştere. Iar noi, oamenii aceştia plăpânzi şi aflaţi la mâna Lui, ne comportăm ca nişte… vieţuitoare inferioare. De prea mult bine, am ales, cei mai mulţi dintre noi, să ne aliem cu… oponentul Puternicului.
Citeam zilele trecute în Monitorul de Brăila o ştire ce nu m-a surprins prea tare, deoarece criza economică în care se găseşte toată suflarea planetei, poate fi o explicaţie, una parţială însă: personalul Spitalului Judeţean Brăila nu şi-a mai primit retribuţiile încă din luna noiembrie 2008. Nu prea mai am nevoie de explicaţii pentru situaţia creată, dacă luăm de bune afirmaţiile noului guvern, conform cărora vistieria ţării este goală. Adică GOALĂ! Luând de bună această constatare a guvernului proaspăt instalat, găsesc scuze cabinetului Boc pentru întârzierea plăţilor. Nici eu nu-mi pot plăti datoriile la timp, dacă nu-mi primesc pensia pe 14 ale lunii. Nici prietena Liliana nu-şi poate onora datoriile faţă de mine, dacă nu-şi primeşte restanţele de pensie din ultimele luni ale anului tocmai încheiat. Ca mine, ca Liliana, ca personalul Spitalului Judeţean, toţi suntem în… faliment financiar! Şi ca noi, o ţară întreagă de oameni obişnuiţi, simpli salariaţi sau pensionari, cetăţenii ce formăm cu mai multă sau mai puţină mândrie naţiunea română. O naţiune de oameni… falimentari! A, nu trebuie să-i omitem pe cei favorizaţi de soartă – şi ei sunt cetăţeni români! – oamenii bogaţi, înstăriţii deţinători ai unor pârghii fericite de putere şi născătoare de mulţi arginţi. Eu nu-i uit. Pentru cei care au acces la putere şi avuţii prin capacitatea lor managerială, prin valoarea lor intrinsecă, am tot respectul! Dar câţi sunt aceştia? Şi mai ales, care sunt? Pentru că eu observ că marea majoritate a românilor trăiesc în sărăcie şi nevoi, iar în fruntea bucatelor, de 20 de ani, sunt cam aceiaşi indivizi lipsiţi de substanţă.
Cu ce măsură a băgat mâna în sacul ţării fostul prim ministru şi după ce criterii de performanţă a cheltuit banii sustraşi? Sunt convins că dacă ţara, România, ar fi reprezentat afacerea lui Tăriceanu, acesta ar fi gândit de 10 ori şi-ar fi tăiat o dată, conform celebrei zicale din popor. Eu nu solicit arestarea şi molestarea celor răspunzători. Eu solicit doar ca toţi aceştia, odată constată lipsa lichidităţilor şi imposibilitatea respectării termenelor de plată, să se explice şi să răspundă pentru acţiunile lor. Aşa cum aş fi şi eu nevoit să răspund dacă nu-mi plătesc la timp întreţinerea, lumina, gazele, telefonul… Eu aş fi somat,
m-aş trezi cu executorul la uşă, nimeni nu mi-ar asculta clamaţiile cum că nu mi-am primit pensia şi sunt muritor de foame şi frig. Din cauza neghioabei gestionări, milioane de oameni ajung în situaţii imposibile, umilitoare, o groază de firme intră în faliment, oricât de bună şi… pozitivă ar fi afacerea lor.
Aceasta eu o consider o lovitură de sistem. Răspunde cineva pentru astfel de lovituri?
De ieri vuieşte media şi sunt convins că nu se va opri prea curând, pe un alt subiect: un om a murit la Slatina, plimbat timp de patru ore cu Salvarea de la un spital la altul, din lipsă de serviciu medical competent. Moartea domnului Lăzărescu, din păcate, nu a fost doar un scenariu scris şi premiat la Cannes ci, iată, unul trăit proaspăt, cât se poate de contemporan! Conform ştirilor urmărite azi dimineaţă, încă de aseară, ministrul sănătăţii s-a deplasat la Slatina şi… a curs cu destituirile. Răcoritor pentru cei ce-l plâng pe decedat, răcoritor pentru noi toţi cei ce ne-am enervat uneori pe la uşile cabinetelor cu orele, pentru cei ce au fost nevoiţi să scoată bani grei pentru un act medical altfel plătit, răcoritor… Bine le-a făcut că i-a dat afară pe nemernici, mama lor!...
Dar eu am mai sesizat ceva, din descrierea împrejurărilor incidentului. La Spitalul de Boli Contagioase, nu au găsit medic de specialitate… la Spitalul Judeţean familia nu a putut să demonstreze că bolnavul avea asigurare socială, iar medicii nu ar fi putut să deconteze actul medical la Casa de Sănătate… Ţinând cont că sistemul nu mai poate să-şi onoreze obligaţiile minime (salariul acela amărât!) faţă de propriul personal, că medicii şi asistentele preferă să plece în ţări din Uniunea Europeană pentru un trai decent, iar la Contagioase nu mai sunt medici… chiar suntem îndrituiţi să-i punem la zid pe lucrătorii în alb? Să nu aibă şi ei nişte scuze valabile, altfel cunoscute de toată lumea, dar neluate în seamă în astfel de împrejurări? Sigur, a murit un om! Dar dincolo de vinovăţiile personale, cu certitudine se dezvoltă un cancer malign! Sistemul a găsit soluţia: a mai desfăcut contractele de muncă câtorva medici şi asistente! Bine le-a făcut! Le va fi mai uşor să de desprindă şi să plece în lume...
În aceeaşi notă de umor amar, am mai recepţionat zilele trecute o ştire tristă: atât de admirata şi iubita formaţiune SMURD din Sibiu a rămas doar cu 3 (trei!) medici! Buni profesionişti, specialiştii formaţi aici să acţioneze în condiţii de stres maxim şi presiune a timpului, au preferat să plece în lume pentru salarii decente, pe măsura profesionalismului şi valorii lor.
Sistemul a înfrânt şi SMURD-ul!
Recent, am recepţionat şi eu o dublă lovitură. Am mai relatat incidentul, doar că între timp, s-a mai derulat un episod. Soldat cu victorii ale Sistemului.
Recapitulez: pe 29 ianuarie 2008, un agent sârguincios al Poliţiei rutiere brăilene, mi-a inventat o infracţiune şi m-a amendat cu 200 lei pentru depăşirea vitezei legale în localitatea Baldovineşti. Eu nu rulam cu mai mult de 55km/h, iar afirmaţia agentului a fost că aş fi avut 71km/h. Am contestat în instanţă şi am câştigat procesul. Judecătoarea ce a analizat faptele a solicitat Poliţiei să-şi susţină cauza aducând trei documente absolut fireşti şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, buletinul de verificare metrologică al acestuia şi atestatul de operator radar al agentului de poliţie. Poliţia rutieră nu şi-a trimis niciun reprezentant la niciuna din înfăţişări, iar din cele trei documente solicitate, nu a trimis decât fotografiile înregistrate de aparatul radar. Nefiind îndeplinite condiţiile susţinerii cauzei proprii, Poliţia, firesc, a pierdut procesul cu mine. Dar…
Dar, în ultima zi a termenului pentru depunerea contestaţiei, agenţii au redevenit vigilenţi şi au depus recursul. Citez motivele: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din C. Proc. Civ. potrivit căruia solicităm să examinaţi cauza sub toate aspectele… Ce aspecte au fost, oare, pierdute din vedere la procesul pe fond? Recunosc, eram puţin îngrijorat. Nu eram pregătit să fac faţă subtilităţilor avocăţeşti. Dar ştiam un singur lucru: nu eram vinovat şi nu puteam să accept ca minciuna să fie ridicată la rang de lege! Ştiţi care au fost documentele Poliţiei asupra cărora au solicitat completului de judecată să-şi aplece atenţia şi prin care şi-au motivat solicitarea recursului? Cele două pe care nu au fost în stare sau nu au vrut să le aducă la procesul pe fond! La judecata bunului simţ, în acel moment, în lipsă de alte argumente, recursul ar fi trebuit să fie încheiat. Contribuabilul român suportase deja cheltuielile pentru stabilirea adevărului în această cauză. Poliţia avusese ocazia
să-şi probeze virtuţile într-un proces corect dar ocolise (fentase!) regulile jocului! PAS! – aceasta ar fi trebuit să le fie replica oficială.
Recursul a continuat, totuşi. Nu vedeam cum aş fi putut demonstra lipsa de valabilitate a celor două documente. Cu toate că le suspectez ca fiind fabricate. Altfel, de ce nu au fost probate de la început, iar eu desfiinţat? Când mi-a venit rândul să-mi susţin cauza, am atras atenţia asupra fotografiilor înregistrate de aparatul radar. Acestea mă ajutau pe mine. Prima fotografie reprezintă o pată mare de lumină, fără posibilitatea de a se identifica autoturismul căreia îi aparţine. Doar că în josul fotografiei era trecut numărul de înmatriculare al maşinii mele şi viteza: 71km/h. Dar cine poate garanta că în spatele petei de lumină se afla autoturismul condus de mine? Cine mă poate asigura că nu este surprinsă o altă maşină căreia poliţiştii, din dorinţa de a mă face, i-au înregistrat în partea de jos, numărul de înmatriculare al autoturismului meu? În plus, a treia imagine, surprinde clar autoturismul meu (se vede plăcuţa de înmatriculare) după 20 secunde dar – stupoare! – tot 71km/h era trecut în partea de jos a fotografiei. Cu viteza aceasta, în 20 de secunde aş fi parcurs 394,44m. Imaginea autoturismului este atât de clară, încât este evident că acesta se găsea în imediata apropiere a maşinii poliţiei. Eu am tras concluzia (am afirmat-o şi în faţa judecătorilor) că, probabil, rulam cu viteza de 71km/h în clipa în care le-am înmânat poliţiştilor documentele la control. Şi probabil că am oprit autoturismul mult după ce i-am depăşit! Am mai adăugat că înaintea mea, la intrarea în localitate a rulat permanent o furgonetă Fiat. Maşina poliţiei, furgoneta şi autoturismul meu ne găseam, practic, într-o coliniaritate perfectă, nepermiţând niciun moment aparatului radar posibilitatea de a mă înregistra.
Acestea au fost argumentele mele. Vi le-am descris în detaliu, deoarece doar aşa pot explica o altă lovitură a Sistemului. Completul de judecată mi-a ascultat argumentele, în inocenţa mea am crezut că am desfiinţat Poliţia, reprezentantul lor nu a avut cu ce să mă contreze, trăiam satisfacţia că, totuşi, în România dreptatea triumfă. Cât de naiv puteam fi!
Au venit sărbătorile, au trecut… iar eu aşteptam Decizia Tribunalului. Neprimind nimic mai bine de două luni, zilele trecute m-am dus să mă interesez la Tribunal de documentul de care eram interesat. Surpriza a fost uriaşă, întregul castel de nisip al dreptăţii în ţara românească s-a dărâmat pentru mine: pierdusem recursul!
Dublă lovitură de Sistem. Prima dată m-a făcut Poliţia rutieră, iar acum m-a upercutat zeiţa oarbă, cu balanţa în mână. Am solicitat o copie legalizată a deciziei – nu vă povestesc cât trebuie să alergi prin oraş pentru un timbru judiciar de 15 bani! – pentru că eram curios să cunosc argumentele completului de judecată. Ştiţi de ce am pierdut o decizie ce-mi aparţinea? În documentul dictat şi semnat de complet scrie că eu recunoscusem faptul că în spatele petei de lumină se află autoturismul meu! Adică exact contrariul afirmaţiilor mele! Argumentele mele au fost transformate în argumentele lor! În rest, s-a ţinut cont de cele două certificate probate de poliţişti la debutul recursului. Nu au acceptat nicio logică! Nici tehnică, nici de bun simţ! Încă de la început era hotărât câştigătorul acestei dispute!
Cum o să câştige un pensionar lipsit de pârghii invizibile, în faţa unor indivizi anonimi, dar îmbrăcaţi în uniformele oficiale ale statului? Cum o să fiu eu apărat în faţa greilor zilei de o justiţie dreaptă şi drept aplicată de nişte judecători tineri, cu siguranţă timoraţi, la debutul carierei? Nu vreau să-i suspectez de rea credinţă, eu sunt în continuare un tip ce crede în instituţiile statului. Dar atunci când cineva, un român anonim, se încumetă să lupte cu acestea, ar trebui să i se ofere posibilitatea unei judecăţi drepte, asigurată de un judecător experimentat şi fără temerea că ar leza vreo putere oficială. Mintea mea suspicioasă acum suspectează chiar că special sunt numiţi judecători tineri şi neexperimentaţi, pentru a putea fi manevraţi şi… învăţaţi cum şi cui să împartă dreptatea.
Mă întorc la debutul scrierii mele şi recunosc faptul că am receptat multe lovituri de la Sistem în viaţă şi, în dorinţa de a nu-mi pierde liniştea interioară, le-am depăşit ignorându-le când s-a putut, poate cu o înjurătură în gând alteori… Acum însă, nu mai vreau să mă las înfrânt. De niciun Sistem! Doresc să lupt împotriva lui cu armele legale oferite, bineînţeles, tot de el. Avem norocul, în acest moment, că Sistemul din care făceam parte încă de la naştere, cu toată evoluţia lui, acum se află subordonat unui altuia, superior, cel al Uniunii Europene. Dacă în cel autohton, nu ne găsim dreptatea (mă refer la cea reală, nu la vreo frustrare de-a noastră), putem apela la forurile europene. Acolo nu cred să mai funcţioneze relaţiile şi conexiunile de aici. Sau, mă rog, cele care funcţionează la nivel european, sunt undeva mai sus, nu se întretaie cu cele ce ne otrăvesc nouă zilele.
Şi, Doamne, cât de frumos şi cât de fericiţi am putea convieţui noi, OAMENII, dacă nu ar exista instrumentul acesta universal de schimb: BANUL!

25 IANUARIE 2009

Publicat în Monitorul de Brăila din 29 şi 30 ianuarie 2009