Ionuț Caragea - O altfel de „povestea vieții”

(de la un volum la altul)

Adăugați o legendă

Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”).

L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”).

Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată.

Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).

Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).

Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).

Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).

În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi.

Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!

Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”).

În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu² = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.

Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.

Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.

Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață…

Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.

Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea

Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost.

Ploiești, 11 aprilie 2020

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)

De la nostalgiile viciate la Omul Nou

Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că “Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.

Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 

“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.

Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.

Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.

Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020

Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

„ARTA ESTE DUMNEZEU”

Este definiția poetului Ionuț Caragea. Simplu, concis și... complet, aș îndrăzni eu. Și, pentru că este caracterizat de o fire riguroasă, urmează cele patru strofe în care îl regăsim și pe poet și ne lăsăm încântați de „imaginile” închipuite de el.

când un pictor vede o culoare
cum se scurge dintr-un curcubeu,
pe-a sa pânză tot ce îi apare
e pictat de bunul Dumnezeu.

când spre tristul muzicant adie
note ce-l transformă în Orfeu,
pe a sa sublimă melodie
o compune bunul Dumnezeu.

Nud - Ion Jalea

când un sculptor scoate cu migală
dintr-o stâncă tainicul trofeu,
pe a sa iubire ideală
o sculptează bunul Dumnezeu.

Poetul Ionuț Caragea

când poetul scrie-o poezie

într-un dor de maxim apogeu,

tot ce se aşterne pe hârtie

este scris de bunul Dumnezeu.

IONUȚ CARAGEA - POETUL

Oradea. 26 iunie 2016. Alături de scriitorul Ionuț Caragea.

http://www.ionutcaragea.ro/poezie_files/umbra%20lucida.htm

L-am descoperit pe poetul, prozatorul, criticul Ionuț Caragea. Bucurie. Să nu mă bucure frumosul? Și intensitatea trăirii spuse decent și cu eleganță?  
Sunt niște ani care ne despart istoriile - el, încă tânăr, eu, deja copt - și realizările literare - el, cu multe titluri în CV (meritate, sunt sigur), eu... modest debutant dar... îl simt aproape de suflet. Omul Ionuț Caragea îmi seamănă la interior și, din acest punct de vedere, îl consider fratele meu mai mic (ca ani). Mă onorează această constatare și sper ca nici Ionuț Caragea să nu invoce vreun anume disconfort.

Vă propun două poezii din ultimul său volum, „Umbră Lucidă”:
  

Dumnezeu şi-a autoimpus să uite

cine poate şti

care a fost cu adevărat motivaţia lui Dumnezeu

atunci când ne-a creat

ştiind dinainte tot ce va urma?

cine poate şti 

care este reacţia lui 

atunci când ne despărţim de persoanele iubite

atunci când suferim de singurătate

atunci când ne îmbolnăvim de boli incurabile

chiar şi la vârste foarte fragede

atunci când murim în burta mamei

atunci când ne ucidem confraţii

atunci când ne sinucidem

atunci când cei dragi îşi dau neputincioşi

sufletul în braţele noastre?

e uşor să dăm vina pe Dumnezeu

pentru toate relele 

e uşor să găsim pe altcineva responsabil

decât pe noi înşine

noi cei care prin toate alegerile noastre

facem orice rău posibil

eu cred că Dumnezeu

ne cunoaşte destinele infinite

ştie ce se va întâmpla în orice moment

ştie cum se schimbă viaţa fiecăruia

ştie totul, dar şi-a autoimpus să uite 

întreaga noastră viaţă sau fragmente din ea

vrea să fie surprins

vrea să treacă prin aceleaşi sentimente 

prin care trecem şi noi

vrea să se bucure sau vrea să fie dezamăgit

toate acestea până la momentul în care

sufletele noastre îşi iau bocceluţa cu amintiri în spate

şi se vor întregi cu el

atunci va dispărea definitiv suferinţa

atunci amintirile noastre se vor contopi

cu ale tuturor oamenilor care au plecat dincolo

cu toate amintirile lui Dumnezeu

Cuvinte nepotrivite

din timp nu lipseşte nicio secundă

toate bătăile inimii îmi sunt numărate

clepsidra se învârte la infinit

amestecând amintirile

sunt o reciclare a trecutului meu

şi o etichetă de expirare

a prezentului 

mi se întâmplă 

să mă trezesc în pârgul viselor

cu un gust amar de viaţă în gură 

şi nişte cuvinte

încearcă să fie gânduri

întorcându-se în lacul de cleştar

al întunericului

tu nu ştiai că nemurirea mea

era ridată de cuvinte

nepotrivite?