Farmecul muzicii rusești 2 - LEV LESHCHENKO

Lev Leshchenko
(By Olga Stepinsh - soccer.ru, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19185260)

Un alt nume greu al muzicii rusești îl reprezintă, fără îndoială, și cel al solistului Lev Leshchenko.

S-a născut la Moscova - Uniunea Sovietică, la 1 februarie 1942, în timp ce tatăl său, ofițer în Armata Roșie, se afla pe front. Mama sa a murit la puțin timp după ce a născut. 

Având în vedere condițiile vitrege în care a crescut, devine firească influența vremurilor trăite, care s-a materializat prin formarea unui puternic spirit patriotic (propriu poporului rus) și prin acceptarea, la un moment dat, a încadrării permanente în armată, devenind astfel și solist al Ansamblului Sovietic al Armatei Roșii.

Interpretările sale sunt memorabile pentru vocea puternică, curată și pătrunsă de un sincer spirit patriotic, așa cum veți observa și din cele două înregistrări pe care vi le propun.

Ele sunt: „Den Pobedy” și „Do svidanja Moskva”.

Pentru că în videoclip apare transcrierea versurilor în limba rusă, iată și varianta tradusă prin intermediul „Google Translate”: 

Ziua Victoriei

Ziua Victoriei, oh cât de departe era de noi,

Ca o căprioară care scade într-un foc stins.

Aveau kilometri înainte, arși și prăfuiți

Ne-am grăbit în această zi cât am putut.

Refren :

Ziua Victoriei

Aer saturat cu praf de pușcă,

Este o sărbătoare

Cu temple deja gri,

Este bucurie

Cu lacrimi pe ochi

Ziua Victoriei!

Ziua Victoriei!

Ziua Victoriei!

Zile și nopți la furnale,

Patria noastră nu a dormit nici un ochi.

Zile și nopți, o luptă grea pe care am purtat-o ​​...

Ne-am grăbit în această zi cât am putut.

Cor

Bună, mamă, nu toți ne-am întors ...

Cât aș vrea să alerg desculț printre rouă!

Jumătate din Europa, am străbătut jumătate din Pământ,

Ne-am grăbit în această zi cât am putut!

Refren x 2

Este, evident, un cântec patriotic dedicat celei de-a XXX-a aniversări a Zilei Victoriei.

Observați importanța corului în sublinierea frazei muzicale și a măreției momentului aniversar, ca și participarea nedisimulată a publicului la interpretare și trăirea intensă ce se citește pe chipurile tuturor. 

Nu ai cum să nu fii impresionat de o astfel de interpretare și de patriotismul ce caracterizează întreaga adunare.

„Do svidanja Moskva” a fost interpretată de Lev Leshchenko la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, din 1980.

De data aceasta, în compania Tatianei Anțiferova, ascultăm o melodie de o cu totul altă factură, una caldă, una care invită la pace, la prietenie, la înțelegere. Din păcate, nu am găsit traducerea textului în limba română, dar... v-o ofer pe cea în limba engleză. În videoclip veți vedea imagini imortalizate chiar din timpul ceremoniei de închidere a Olimpiadei.

Goodbye Moscow!

It's getting quieter in the stands,

The rapid time for miracles is melting away,

Goodbye our tender Mike,

Go back to your fairy forest.

 

Don't be sad, smile at parting,

Remember those days, remember,

Wish us to fulfill our desires,

Wish us all to meet again.

 

Friends are parting,

But tenderness will stay in our heart,

We're going to take care of this song,

Goodbye, see you again.

 

Let's wish each other success

And goodness and endless love,

The clear echo of the Olympics

Will stay in poetry and in hearts.

 

Goodbye Moscow, goodbye,

Olympic tale, goodbye,

Wish us to fulfill our desires,

Wish your friends to meet again.

 

Friends are parting,

But tenderness will stay in our heart,

We're going to take care of this song,

Goodbye, see you again.

„Do svidanja Moskva” este considerată una din piesele cele mai importante din repertoriul artistului.

În anul 1986 am avut șansa, aflându-mă într-o excursie la Soci, în fosta URSS, să obțin o invitație la concertul lui Lev Leshchenko, programat chiar în acele zile pe scena teatrului din stațiune. Mărturisesc, nu am primit invitația cu prea mare entuziasm, dar, spectacolul la care am participat, a fost... copleșitor! 

Artistul, o vedetă bine-cunoscută publicului rus din sală, a cucerit imediat audiența cu vocea sa puternică, inclusiv pe singurul străin, românul Florin. Momentul l-am descris în detaliu, în romanul „Nostalgii viciate”, apărut la Editura PIM din Iași, în anul 2019 și din care vă propun un scurt fragment:

„- Daraghie druzia, Leeeeeeev Leșcenkooo! – a anunțat, triumfător și făcând un gest larg spre dreapta, gazda serii. Aplauze furtunoase au însoțit prezentarea apoteotică. Dezinvolt și impunător, obișnuit cu spațiile mari, și-a făcut apariția vedeta. Un bărbat de statură medie, puternic, cu părul pieptănat pe spate și despre care se putea afirma, fără teama de a greși că, la cei aproximativ patruzeci de ani ai săi, era frumos. I-a făcut o impresie bună lui Alex. Cu vocea sa plăcută, baritonală și cu câteva gesturi reținute, a reușit să calmeze sala.

În fine, orchestra a atacat prima piesă. Cam gravă, spre patriotică, în concordanță cu ținuta artiștilor și a întregii asistențe, dar i-a plăcut lui Alex. Aplauze. Aplauze puternice. Obișnuitele aplauze. Și un element surpriză: mai mulți spectatori au năvălit pe scenă și i-au umplut brațele artistului cu flori. Strângeri tovărășești de mână și câțiva pupici (timizi și protocolari) pe obraz. Strângerile tovărășești de mână au fost reale, sănătoase și hotărâte. La pupici... toată lumea era stingheră; poate să se mai fi rătăcit pe-acolo vreo exaltată! Nimeni n-a încercat să-i oprească! Ce naiba fac ăștia? Nici n‑a început bine spectacolul și au și apărut florile?! Ce-or să‑i mai ofere la final? Uimirea lui Alex era justificată, comparând desfășurarea de forțe din fața sa cu obișnuitele spectacole ale artiștilor din România când florile apăreau abia pe la sfârșit.

În fine, au coborât admiratorii. Lev Leșcenko și-a interpretat și a doua piesă. Din nou ropote de aplauze. Și din nou și-au făcut apariția năvălitorii încărcați cu flori pentru artist! O groază de flori! Blocat de mulțimea acestora, „artistul poporului” a fost ajutat de doi băieți din culise, care i-au eliberat brațele de frumoasele buchete și le-au depozitat într-un colț al scenei.

Tabloul s-a repetat la finalul fiecărui cântec interpretat de artist. Treptat, uimirea lui Alex s-a transformat în admirație. Fără să-și dea seama, s-a identificat cu publicul și a trăit o dată cu el și la fel ca el bucuria spectacolului. Se ridicau spectatorii în picioare, se ridica și Alex. Aplaudau ei încântați, aplauda și el, transpus. Ovaționau ei, ovaționa și el. Urcau rușii cu flori pe scenă, urca și... nu, Alex n-a îndrăznit. Nu i se părea în regulă ca el, unul venit din altă țară, să ofere flori unui artist sovietic. Chiar dacă îi plăcea cum se prezenta. Dacă n-ar fi fost corect interpretat gestul său? Și-apoi, doar cu cei patru trandafiri?! Regreta că nu cedase insistențelor Antoninei de a cumpăra un buchet adevărat, dar ce putea să mai facă? Fusese zgârcit și prost crescut. În zadar a încercat femeia să-l convingă să urce pe scenă cu cele patru „țvetî”, că nu s-a lăsat convins.

Și ce fain au sunat celebrele „Kalinka”, „Padmascovnîe vecera”, sau „Oci ciornîie”, în interpretarea interpretului rus, pardon: sovietic! Vocea sa puternică, dar armonioasă, penetra inimile ascultătorilor și pe unii chiar i-a făcut să lăcrimeze. Instantaneu, lui Alex gândul i-a fugit la campionatele de patinaj artistic în care, la probele de dansuri, patinatorii apelau adeseori la cunoscutele cântece rusești. Incontestabil, frumusețea și melodicitatea acestora se armonizau perfect cu alunecarea pe patine. Pentru român acesta a fost, de altfel, momentul culminant în care un imbold interior l-a îndemnat să sară din scaun și să re repeadă pe scenă cu cele „cetîre țvetî”. A rezistat imboldului.”

Teatrul din Soci
(Георгий Долгопский, CC BY-SA 3.0
<https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>,via Wikimedia Commons)

...

„Cum am mai spus, între tablouri/scene/cântece, flori, o mulțime de flori pe scenă, în brațele artiștilor, pe pian și... în culise. Mai puțin „cetâre țvetî”. Care au rămas în brațele unei femei puțin triste, îmbrăcate într-o rochie vaporoasă de seară.

Au rușii niște cântece de inimă albastră!... Alex le știa și le adora. În sinea sa, când asculta o astfel de muzică, se simțea... rus. Trezea în el muzica aceea sentimente ciudate, necunoscute, dar vii și plăcute. Cu siguranță, în altă viață am fost rus, pe aceste meleaguri mi-am plimbat pașii, ochii și inima! – conchise Alex pentru sine, gânduri neexprimate vreodată prin viu grai. Depășind bariera înțelegerii textelor, muzica vorbea singură și se adresa fibrelor celor mai sensibile ale bărbatului. Clasicele „Padmascovnîe vecera” sau „Oci ciornîie” se înscriau perfect în tiparul agreat de Alex. Era genul de muzică în care ar fi invitat femeia la dans, ar fi strâns-o în brațe și s-ar fi lăsat purtat nu de ritmul muzicii, ci de cel al pătimașelor simțuri răscolite de sunetele ei. „Împachetările lui Alex”.”

De muzica rusească, dragi prieteni, cred că cel mai bine te poți apropia ascultând-o acasă la ea, adică din interiorul Marii Rusii, o țară din care au apărut foarte multe spirite evoluate, aceasta doar dacă ne gândim la marii scriitori, poeți și artiști plastici atât de bine cunoscuți. Dar, lăsând deoparte clasicii, apropiindu-te de inima poporului rus, nu ai cum să nu fii cucerit de calitățile native și bine conservate. Rămâne doar să le descoperi și să le prețuiești.

👉Dacă v-a convins pledoaria mea pentru muzica rusească, nu vă sfiiți să lăsați un comentariu - discuțiile rămân deschise.

De la nostalgiile viciate la Omul Nou

Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că “Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.

Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 

“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.

Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.

Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.

Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020

Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

NOSTALGII VICIATE - lansare de carte la Brăila

Programată pentru data de 10 decembrie 2019, lansarea de carte a fost găzduită de secția „Etnografie” a Muzeului Brăilei „Carol I”. O alegere inspirată, având în vedere faptul că, „Etnografia” brăileană și-a găsit, în fine, un spațiu adecvat și anume, fosta „Casă Alexiu”, în prezent reabilitată.







Construită în anul 1910, în casa achiziționată de avocatul Constantin Alexiu (Alessiu) la sfârșitul Primului Război Mondial, a funcționat, înainte de 1989, Casa de Cultură a Municipiului Brăila.

Eroul zilei: romanul „Nostalgii viciate”

Pentru prezentarea (binevoitoare, bineînțeles) și promovarea cărții s-au angajat/și-au asumat riscul (!) poeta Adelina Pop și scriitorul Valentin Popa. De altfel, trebuie evidențiat faptul că Adelina Pop avea tot interesul ca promovarea să fie una de succes, ea luându-și în serios, în acest caz, și riscantul rol de redactor de carte. 

Prof. Valentin Popa, Adelina Pop și autorul, Florin Meșca

Cei trei: Valentin Popa, Viorel Coman și Adelina Pop au furat startul și
și-au încrucișat baionetele (opiniile) înainte de a bate gongul oficial

Celor doi, li s-a alăturat, spre a ascuți și mai mult cuțitele (armele dezbaterii), profesorul și scriitorul Viorel Coman.












Publicul: unii urmăreau scena amuzați...









Alții: ceva mai blazați...

Unii nu voiau să fie văzuți...

... în timp ce alții se bucurau că au intrat în posesia unui prețios exemplar din carte...

Armanda Filipine, Gabriela Cloșcă, Virgil Andronescu,
Paula Gurău și Aurel Furtună

Unii și-au organizat propria „bisericuță” punând la cale strategia distrugerii din fașă a nou-născutului roman... - vorba vine: toți îmi sunt prieteni!

Aurică Furtună... tot blazat.

Poeții Nicolae Matei, Vasile Mandric și Tudorița Tarniță

Prieteni poeți, epigramiști și jurnaliști...














Revăzându-mă cu poetul Virgil Andronescu...

Prieteni pictori: Ruxanda Ciupercă-Ruxy și Dumitru Ștefănescu-Ștef.

În fine, au început dezbaterile. Adelina Pop invită cititorii la sinceritate atunci când vor lectura romanul, la sinceritate față de ei înșiși pentru că, da, în carte sunt atinse puncte sensibile, sunt devoalate anumite erori umane, erori ce pot fi foarte ușor taxate și speculate în lipsa autodiscernământului celui care urmează să „dea cu piatra”. 


Observație: cele trei videoclipuri care urmează conțin doar scurte fragmente din prelegerile vorbitorilor.

Profesorul Valentin Popa, după ce face o sinteză rapidă a narațiunii cuprinse între filele romanului, evidențiază alte două aspecte asupra cărora atrage atenția: 

1. darul autorului în prezentarea aventurilor galante, romanul cuprinzând și câteva povești sentimentale, dar însăilate cu gust, decență și pasiune.
2. pe de altă parte, apreciază curajul de a aborda o temă inedită de roman, temă prea puțin tratată în literatură, chiar în literatura universală, cea a afacerilor.

Provocat de prietenii săi, scriitorul și criticul literar Viorel Coman, nefamiliarizat cu conținutul volumului decât din cuvântările antevorbitorilor săi, marșează pe o nouă idee, și anume cea a temei Revoluției din decembrie 1989, temă insuficient tratată în literatura română, poate și pentru că, cei doar 30 de ani trecuți de la tragicile (și, în același timp, fericitele) evenimente, reprezintă o distanță de timp prea scurtă pentru sedimentarea corectă a faptelor.

Inițial, am intenționat să creez un videoclip cu câteva secvențe din prezentarea proprie, dar... ascultându-mă, am ajuns la concluzia că tot prin scris îmi exprim mai bine ideile. Așadar, mă folosesc de un privilegiu (pe care nu l-am acordat criticilor mei) și vă prezint textul pregătit pentru eveniment, dar pe care l-am folosit doar ca ghid de moment în timpul discursului: 

Când, în urmă cu câțiva ani, după ce se stinseseră și ultimii aburi (euforici) de după lansarea „Marii visăreli”, îi mărturiseam că mă simt golit complet de conținut, că nu cred că mai am ceva de spus în acest domeniu, al scrisului, Adelina Pop m-a liniștit, spunându-mi că, odată ce m-a vizitat, muza nu mă va ocoli, oricât de neîncrezător în argumentele  mele literare aș fi. Am avut amândoi dreptate pentru că, probabil, am stat cuminte în banca mea mai bine de doi ani, ani în care am scris doar câteva povestiri publicate în diferite reviste, m-am ocupat de cele două bloguri și… cam atât.

*

Apoi, deodată, m-a vizitat muza, Muza, mai bine spus. Care m-a luat la rost:

- Ce faci? De ce nu vrei să spui povestea?

- Păi – am dat eu din colț în colț – povestea este interesantă, poate plăcea cititorului, dar…

- Dar? – a apăsat ea pedala.

- Vezi tu, eroul principal este băiat bun, mi-e simpatic, chiar, dar a făcut de-a prostii în tinerețe!

- Și ți-e frică să nu-l pui într-o lumină proastă?

- Exact, pentru că erorile tinereții sunt ale tinereții și ar fi păcat să fie judecat acum, ajuns la maturitate, când a devenit conștient de greșelile trecutului și este caracterizat de o conștiință nouă, una care nu-i mai permite să pășească strâmb.

- Schimbă-i numele, atunci! Schimbă-i numele și spune-i povestea! Ce ai de pierdut? – a sunat indicația finală a Muzei. Și cum Muza-i frumoasă și nu-i pot rezista…

*

Dincolo de poveste, intenția mea a fost de a surprinde tabloul reprezentat de România de după Revoluția din decembrie. Sau… ce-o fi fost ea. Tabloul unei Românii bulversate de evenimente, în general, dar, mai ales, al Brăilei, al acelei Brăile trezite din inerția, din ignoranța la care o condamnaseră „anii lumină”, în particular.

Fixat bine pe șevalet – România/Brăila – tabloul trebuia să aibă o culoare de fond – atmosfera acelor ani – și să spună o poveste. Sau… dacă scriitorul este inspirat, chiar mai multe. Asta rămânea de văzut – critica se va exprima, cu siguranță, în privința aceasta.

După umila mea părere, a scriitorului vinovat de încercare, culorii de fond… îi mai trebuia puțină intensitate. Eu însumi sunt necăjit că nu am folosit cele mai de calitate tuburi.

De ce afirm aceasta? În primii ani de „după”, au ieșit la iveală două tendințe: cea a îmbogățirii – îți puteai deschide o firmă cu un capital minor – și cea a celor care știau ce trebuie făcut pentru ca țara să meargă înainte (politicienii), pe calea dezvoltării societății capitaliste… „multilateral dezvoltate”, era să spun. Și unii, și ceilalți au fost convinși că reușita le este la îndemână, chiar dacă, folosirea inclusiv a unor mijloace neortodoxe, nu le dădea fiori din punctul de vedere al legalității sau moralei – atunci, totul era permis!

Această emulație, dorință de autodepășire (adeseori, cu evidente semne de parvenire), pentru că toți se considerau, într-un fel sau altul, niște marginalizați ai societății apuse, această efervescență a oamenilor și a ideilor lor, acest brainstorming la nivel de societate aș fi vrut să surprind cât mai bine în cartea mea.

Ce mi-ar mai fi plăcut: să fac o descriere și mai inspirată a Brăilei, minunatul oraș de care, eu, personal, mă simt legat prin niște fire invizibile, fire care mă conectează cu Panait Istrati și-ale lui personaje de poveste, cu Nae Ionescu și-ai lui discipoli de marcă, cu Hariclea Darcle, cu remarcabilul primar Radu Portocală și-atâția alții care i-au scris istoria și i-au asigurat grandoarea, cetății.

*

Alex, când mi-a spus povestea lui, m-a avertizat că, la un moment dat, se va opri din destăinuiri. Sau, dacă nu va rezista tentației, m-a rugat ca, tot ce va fi cu roșu, să rămână doar pentru scriitor, nu și pentru publicul său.

- De ce, Alex – l-am întrebat după ce i-am ascultat toată povestea.

- Tu nu ai trăit lucruri de care să te jenezi doar amintindu-ți-le, lucruri pentru care lumea te-ar judeca sau, și mai rău, ai putea fi chiar anchetat?

- Ba da – i-am răspuns – am și eu niște chestii în spate…

- Ei, vezi?

- Dar au trecut atâția ani de-atunci! – am insistat eu cu minime speranțe.

- Nu, deocamdată, nu!

- Poate… în viitor? – am încercat un ultim asalt.

- Poate…

*

Vreau să concluzionez: am spus o poveste. Pe mai multe pagini. Nu este, nici pe departe, un roman comparabil cu marile producții ale genului. Dar, finalizarea acestei cărți mi-a deschis orizonturi noi, mi-a redat curajul de a îndrăzni și, acum, privesc cu încredere viitorul, câteva idei de proiecte noi dându-mi ghes să nu mai stau la fel de mult pe tușă.

*

Multe persoane dragi mie se vor regăsi în carte, prin aceasta oferindu-le un minim de recunoștință pentru ceea ce au însemnat ele în viața mea.

Ca de obicei, prietenii epigramiști mi-au pregătit surprize. Și, ca de obicei, am motive a mă teme. Observați: ei se amuză pe seama autorului înainte chiar de a începe prezentarea romanului! Regret și, pe această cale îmi cer scuzele de rigoare, dar, după ce mi-am terminat prezentarea, emoționat fiind, am omis să le dau cuvântul. O fac acum, asumându-mi riscurile de rigoare.

Poeții și epigramiștii Nicolae Matei și Vasile Mandric

Iată ce spune Nicolae Matei, poet și epigramist, fost coleg la C.C.H. (Combinatul de Celuloză și Hârtie) de la Chiscani:

AFACERI LA NIVEL SUPERIOR
(făcând referire la titlul unui subcapitol)

Să scrii o carte, la o adică,

Nu-i un lucru chiar ușor;

Afacerea nu se ridică

La nivel superior.

NOSTALGII VICIATE

(din partea unui fost coleg de la Combinat)

Nostalgiile curate

Te-nsoțesc la orice pas,

Fiindcă cele viciate

Le-ai lăsat în C.C.H.

Nici poetul și epigramistul Vasile Mandric nu s-a lăsat mai prejos:

DESPRE „NOSTALGII VICIATE”

Dacă scriu cu nostalgie,

S-ar putea să-mi placă mie.

Dar, te rog, fă-mi un serviciu:

Nu mai pomeni de viciu!

GREȘELI SAU VICII?

N-am citit, dar cred că știi

Că greșelile-s iertate.

Dar ce multe nostalgii

Sunt la noi cam… viciate!

DEFINIȚIA NOSTALGIEI

Nostalgia este-o formă

De tristețe și regret,

Transformată-n filodormă,

Folosită de poet.

DESPRE SCRIEREA UNEI CĂRȚI

Viral, este-o boală rară

Ce-ți aduce prejudiciu,

Că ‘nainte să apară

Poți ajunge la ospiciu.

Gata, spectacolul-eveniment literar a luat sfârșit și participanții se pregătesc să meargă pe la caselele lor. Nu înainte de a împărtăși impresii, de a servi niște prăjituri și a ciocni câte un pahar de vin.

Mulțumiri și recunoștință celor care cred în abilitățile mele literare și mă sprijină în aceste demersuri!

La final, vă invit să acordați două minute din timpul dumneavoastră prețios și pentru vizionarea acestui videoclip. Este o sinteză a întregii manifestări la care se adaugă câteva detalii de arhitectură interioară a fostei „Case Alexiu”.

Mulțumiri și recunoștință generoșilor mei sponsori!

Mulțumiri Muzeului Brăilei „Carol I”, secția „Etnografie”, în general, angajaților secției, în mod special!

Cei care simt o atracție specială pentru „Nostalgii viciate” (dar nu pentru „vicii”!), mi se pot adresa, în particular, pe adresa de e-mail: mef777ro@yahoo.fr. 

Prețul: 10 lei/exemplar + taxele poștale.