Ionuț Caragea - O altfel de „povestea vieții”

(de la un volum la altul)

Adăugați o legendă

Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”).

L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”).

Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată.

Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).

Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).

Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).

Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).

În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi.

Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!

Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”).

În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu² = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.

Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.

Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.

Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață…

Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.

Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea

Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost.

Ploiești, 11 aprilie 2020

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)