IUBITUL MEU FRATE

Sever Meșca acordând autografe la lansarea cărții sale,
tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe”

   

Este firesc, face parte din parcursul vieții noastre ca, la un moment dat, să trecem... dincolo, adică dincolo - ce-o fi însemnând pentru unii sau alții acest ultim pas. Pentru cei dragi rămași pe drum, de regulă, se lasă cu suferințe complexe: durere, dor, ciudă, frustrări, dezamăgiri, depresii... unii ajung chiar să se certe cu Dumnezeu... 

Suferința omului poate fi mare pentru că pierde pe cineva drag, o ființă iubită care, de-a lungul a multor ani, le-a fost aproape în multe clipe de încercări, de suișuri și coborâșuri, de bucurii și dureri. Dar, când această plecare nu are loc în virtutea bunului mers al vieții, ci din motive obscure, gen Covod-19, chiar că îți vine să strigi la stele!

Astăzi, 18 martie 2021, a plecat de lângă mine, de lângă noi, iubitul meu frate, SEVER MEȘCA, inginer navalist, diplomat de carieră, scriitor, politician onest și patriot. 

Pe data de 3 martie 2021 împlinise 74 de ani.

Alături de fratele meu, la Borănești,
în curtea casei sale de țară

 A fost cu aproape șapte ani mai mare decât mine și, din această perspectivă, m-a iubit, protejat și îndrumat încă de când m-am născut. 

Atunci când mi-a fost greu la școală, m-a învățat. Când m-au chinuit/ bătut copiii afară, m-a apărat. Când am devenit adolescent, m-a învățat. Când am fost rebel, m-a domolit. M-a îndrumat spre sport și spre activitățile culte, trezindu-mi plăcerea lecturii și a audierii muzicii de calitate. M-a întors din drum atunci când am fost tentat s-o iau în direcția greșită și nu m-a părăsit atunci când am fost gata-gata s-o termin cu lumea aceasta pe caz de boală mortală. M-a îmbărbătat când am plecat în armată și mi-a redat încrederea în forțele proprii pentru a urma  aceeași facultate ca și el. Mi-a cumpărat primul costum și primii blugi. Mi-a făcut cadou primul casetofon din viața mea. M-a învățat cum să mă port cu fetele și cum să le cuceresc inimile. A fost alături de mine când m-am însurat și când mi s-a născut fetița. Am stat alături atunci când, părinții noștri, unul câte unul, au plecat la Ceruri. 

4 ianuarie 2014. Acasă la fratele meu, la București,
la aniversarea celor 60 de ani pe care tocmai îi împlinisem.
Fratele meu alături de nepot (fiul său) și de soția mea.

Da, pot afirma, fără să greșesc: fratele mi-a fost, adeseori, ca un tată! Pentru că, atunci când, părinții noștri, îmbătrânind și mai pierzând din energie, nu mai aveau autoritate asupra mea, această sarcină a devenit una din atribuțiile lui, eu acceptând-o cu mare deschidere și respect.

În virtutea acestei autorități, în ultimii ani, la propunerea sa, aniversarea zilei mele de naștere o făceam acasă la el, la București. Și, pentru că niciodată nu a uitat „marile suferințe” pe care fratele său le-a îndurat în tinerețe, la împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani, mi-a dăruit, împreună cu fiul său și nepotul meu, Sever Liviu, o... chitară! În amintirea aceleia pe care tatăl nostru mi-a spart-o în timpul liceului pe motiv de rezultate proaste la învățătură și... altele... În urma acceptării acestui cadou (cu multe lacrimi pe obraz) i-am rămas dator nepotului cu un minirecital pe care, însă, nu cred că îl voi onora vreodată.

A fost nu numai un cititor fervent de literatură bună, ci și un scriitor talentat care a abordat, în scrierile sale, teme diferite - politică, istorie, divertisment - teme bine și cu mult discerământ tratate, teme care nu sunt la îndemâna oricui. 

Astfel, a scris trei cărți ce stau mărturie frământărilor de pe scena politică românească în primii ani de după Revoluție și a căror prezentare o puteți accesa dând clic aici. 

Pe 12 decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului a avut loc lansarea tetralogiei „Vulturi, șoimi și caragațe”, o lucrare de mari dimensiuni la care a lucrat mulți ani pentru documentare, prelucrare de documente și fotografii și structurare. A rezultat o veritabilă saga în care istoria unei familii este foarte bine încadrată în istoria întregii Românii. Este, totodată, un omagiu adus eroilor care au luptat și mulți chiar și-au jertfit viețile în toate războaiele de independență și de întregire de neam, începând de la 1877 încoace.

O prezentare a acestei cărți pe care, personal, o consider o capodoperă (îmi dau toată silința să nu fiu subiectiv!) a genului, o puteți găsi accesând blogul aici.

Din fericire, a reușit să finalizeze o carte de suflet, Amintiri de la pescuit, carte care a apărut la Editura SEMNE în anul 2020.

În comparație cu celelalte volume scrise de fratele meu, acesta este unul pe care l-a scris mult mai relaxat, tema tratând una din marile sale pasiuni - pescuitul - și prieteniile de-o viață pe care le-a legat cu confrații pescari prin bălțile Dunării sau în Deltă. Într-un viitor apropiat îi promit (acum, în ceasul 13 - iartă-mă, frate!) fratelui meu că voi încerca să fac o prezentare demnă acestei cărți, așa cum o merită! 

Azi, 18 martie 2021, s-a stins din viață, pe motiv de Covid-19, fratele meu Sever MEȘCA. 

Dar, chiar dacă trupul, această mașinărie care, la un moment dat, se strică iremediabil, a cedat, spiritul lui rămâne nemuritor. Iar spiritul meu, acela al fratelui care încă mai este pe aici, pe Pământ, va menține permanent legătura cu spiritul lui. Acestea CONTEAZĂ! Nu o să plâng.

Preluare de pe „Facebook” de la Aldo Aldo - mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase și oneste, dragă Sanda!

LULU, FRATELE LUI FLORIN

Oh, Florine, dacă am putea să plecăm Dincolo, pur și simplu, ca păsările, deschizând aripile care în clipa aceea ni se descoperă... ce bine ar fi!... Tu, nu - dar eu, da, am plâns pentru Lulu, pentru că noi, femeile, așa știm să ne arătăm neputința și limitarea în fața implacabilității Destinului.

Eram mici, puști și puștoaice, când ne adunam într-o ceată veselă, să trecem Dunărea cu bacul, la plaja „Cocuța” și ne uitam cu o admirație vecină cu venerația la bărbatul tânăr, cu corp frumos clădit, puternic, cu un bronz strălucitor, o prezență care se remarca prin ținuta de aristocrat. Era, pentru noi, un model – modelul intelectualului realizat. Era, pentru noi, „fratele lui Florin”, iar acest „titlu nobiliar”, care îți creștea atuurile, parcă se revărsa într-un fel anume și asupra întregului nostru grup, setos de modele la trecerea din copilărie spre adolescență. În această dimineață aflu de pe blogul tău că Lulu a urcat pe curcubeu în 18 martie – iar cauza imediată nu mai are importanță; importante sunt faptele pe care le-a lăsat în urmă și ceea ce a sădit în ceilalți.

În mintea mea se țese un tablou de final în care Lulu, ca un aristocrat rus, urcă la stele în troica trasă de bidivii cerești, în sunetul răscolitor al unei chitare care se ridică peste un cor de glasuri de balalaică, în același timp jelind plecarea și onorând Spiritul care și-a încheiat periplul pământesc.

Fie-ți urcușul lin, Lulu!

Dumnezeu să te odihnească în veșnica Lumină a Iubirii Sale!

CE MAI POATE FACE COVID

Încă din aperioada adolescenței mi s-a impregnat pe cortex o anumită îngrijorare, la maturitate aceasta transformându-se într-o adevărată obsesie: frica de un eventual nou război mondial. Lecțiile de istorie dublate de lecturile de specialitate, mai apoi filmele artistice, dar, mai ales, documentarele ce prezentau scene de război - toate acestea au avut rolul de a mă îngrozi: orașe distruse, oameni morți sau ciopârțiți, copii orfani plângând, femei disperate, hoți, violatori, oameni înnebuniți și oameni... nebuni. 

Fapte descrise în jurnalele timpului: Războiul rece, înarmarea nucleară, împărțirea lumii între marile puteri, terorismul, fanatismul...

Brăila. Monumentul eroilor brăileni căzuți în timpul
Revoluției din decembrie 1989

Teama s-a amplificat la Revoluția din decembrie '89 (sau ce-o fi fost ea) pe care, prin intermediul televiziunii se cheamă că am trăit-o în direct. Nu, nu am ieșit pe străzi, nu m-am manifestat zgomotos, dar am tremurat serios atunci când „teroriștii au atacat televiziunea”. Mă temeam pentru viața „eroilor” (unii poate chiar au fost) din studiou, mă temeam pentru viața mea și a familiei mele, mă temeam pentru Revoluție și pentru viitor.  

Că unele din temerile mele s-au dovedit, mai târziu, a fi fost nejustificate... asta este o altă problemă.

Cum spuneam la început, m-am temut dintotdeauna de eventualitatea izbucnirii unui război, a unui război mondial.

N-a venit războiul peste noi, a venit, în schimb, un alt invadator să ne cotropească, unul invizibil și parșiv, cu un nume tare ciudat: COVID-19. În ce parte-i inamicul? În cine să tragi? Și cu ce? Cu arcul cu săgeți? Cu ZB-ul? Cu tunul, cu tancul? Ei, aici este problema: individului acestuia nu-i trebuie decât un bobârnac peste nas! Da, dar unde-i nasul?

Mor oameni din nimic, se golesc magazinele pentru nimic, se feresc oameni de oameni, nu-și mai îmbrățișează bunicii nepoții, străzile sunt aproape pustii, din când în când mai vezi pe câte unul mascat, grăbit s-ajungă cât mai repede acasă, spitalele sunt nepregătite, personalul medical este depășit, nu sunt medicamente, se fură și se falsifică dezinfectanții, armata a ieșit din cazărmi... și dacă vom fi obligați să ne și camuflăm noaptea... nu va fi ca la război? De ce mi-a fost frică, se pare că n-am scăpat!

Acum, după fiecare război - așa scrie în manualele de istorie! - urmează o perioadă de acalmie și de dezvoltare. O dezvoltare pe care nu o văd doar din punct de vedere economic, ci și social - oamenii devin mai buni! Nenorocirile prin care au trecut, pe foarte mulți i-a determinat să mediteze la relativitatea existenței speciei umane pe pământ. I-au făcut mai buni, mai solidari, mai toleranți, mai... omenoși. Până când vor fi uitat din nou.

Și după antipaticul COVID încep să apară niște efecte pozitive. În primul rând, după cum au remarcat oamenii de știință, poluarea atmosferică s-a diminuat în mod vizibil. S-au oprit fabricile, nu se mai mișcă mașinile, se ameliorează aerul pe care-l respirăm! Poate, în felul acesta, mai marii lumii își vor da seama că natura trebuie tratată cu mai mult respect. Și vor propune alternative care să țină cont de elementele primodiale necesare vieții. Nu de alta, dar averile din bănci nu vor avea niciodată capacitatea de a ne umple plămânii cu aerul vital.

Autoritățile au luat tot felul de decizii de natură restrictivă, cu rolul de a diminua impactul virusului asupra colectivităților. Ne nemulțumesc, bineînțeles, restricțiile - cine se bucură de diminuarea libertăților care, până atunci, i se păreau un dat firesc? - dar, dacă nu vedem alte soluții... 

Deciziile luate de autorități au și unele efecte pozitive imediate, de exemplu, o  mișcare care tare mi-aș dori să se păstreze și după ce inamicul invizibil va fi dovedit definitiv: s-a diminuat mult birocrația în sistemul sanitar! Nu mai este obligatorie vizita la medicul de familie pentru o banală rețetă dată pe baza unei scrisori medicale mai vechi. Ai istoric cunoscut? Iei aceleași medicamente de ani de zile? Te simți bine cu tratamentul respectiv? Este suficient să dai un telefon medicului de familie și, gata, rețeta este suită în sistem și nu-ți rămâne decât să mergi la farmacie s-o ridici - ce simplu! Nu mai bați la cap medicul de familie, ocupându-i timpul pentru bolnavii care chiar necesită atenție, nu mai pornești mașina aiurea pentru un drum inutil, nu mai consumi benzină, nu mai poluezi aerul... La fel s-ar putea proceda și cu scrisorile de trimitere și, probabil, că și alte documente ce țin mai mult de birocrație decât de actul medical ar putea fi rezolvate astfel. 

Știți de câte drumuri am fost scutit astăzi, pentru rețeta mea? Vi le descriu într-un mod tehnic:

1. drum la medicul de familie pentru obținerea unei trimiteri la Spitalul Clinic Fundeni; 
2. drum la Spitalul Clinic Fundeni pentru obținerea scrisorii medicale pentru boala cronică de care sufăr;
3. drum la medicul specialist din Ploiești pentru a-i înmâna scrisoarea medicală și pentru a obține rețeta necesară;
4. drum la farmacie.

Patru drumuri, din care unul la București, pentru a-mi asigura medicamentele obligatorii! Patru drumuri! 

Știți câte am făcut de data aceasta? Numai unul! Ultimul! A fost suficient să dau un telefon medicului specialist din Ploiești, acesta mi-a eliberat rețeta (pe baza vechii scrisori medicale) online și, cu ea scoasă la imprimantă, m-am deplasat la farmacie. Atât de simplu! 

Stau și mă întreb: de ce, pe timp de „pace”, nu se pot rezolva problemele cotidiene la fel de simplu? Cui îi folosește să această birocrație? Dar, îi folosește cuiva?

DIN CAUZĂ DE COVID-19

Scriitorul Paul Goma - captură de pe net

Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice, că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis, că s-a stricat vremea…

Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani, scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel, probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.

Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!). Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai prietenos…

Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor, mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte: cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în Bărăgan.

Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat. De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…

Opera sa ar putea fi considerată un manifest politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că, modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au fost inspirate de Soljenițîn.

Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată, vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu vântul în față.

Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.

Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului: „Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.

După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19. 

26 martie 2020

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 27 martie 2020.)