Piesa a fost interpretată, pentru prima oară, în anul 1973, pe 17 septembrie, la inaugurarea Cenaclului Flacăra când, pe scenă, au urcat doar doi artiști: Tudor Gheorghe cu piesa „Dansează ursul românesc” și Doru Stănculescu cu „Ai, hai!”.
Compoziție proprie a lui Doru Stănculescu, pe versuri populare, piesa impresionează prin melodicitatea ei, melodicitate pe care aș asemui-o unui covor moale de iarbă primăvăratecă în care dorești să te afunzi pentru a simți natura prin toți porii și a te lăsa pradă unui somn dulce și al cărui sfârșit dorești să-l întârzii cât mai mult. Introducerea muzicuței - încă o inovație în folk-ul românesc de început - și flautul excepționalului Sorin Minghiat contribuie decisiv la crearea atmosferei. De asemenea, nu trebuie omis aportul orchestrației realizate de regretatul Dan Andrei Aldea.
De altfel, nu avem cum să nu remarcăm că piesa se potrivește perfect temei filmului.
Pe YouTube veți găsi mai multe videoclipuri cu această minunată piesă, dar doresc să vă atrag atenția asupra variantei următoare, în care Doru Stănculescu apare pe scenă alături de Dan Andrei Aldea în cadrul unui „Remember Cenaclul Flacăra” din 3 noiembrie 2018, organizat și prezentat de Andrei Păunescu la Sala Palatului din București. Cei doi artiști nu mai sunt tineri, vocea nu mai are acuratețea de odinioară, dar farmecul le-a rămas același. Vă sfătuiesc s-o urmăriți cap-coadă, pentru că o putem considera un document video, pentru că suntem nostalgici și veți afla și câte ceva ce ține de istoria piesei și a Cenaclului Flacăra.
Din păcate, în numai doi ani, ne-au părăsit, pe rând, Dan Andrei Aldea (d. 18 ianuarie 2020), Mircea Mureșan (d. 24 aprilie 2020) și, anul trecut, li s-a alăturat și Doru Stănculescu (d. 23 august 2021). Nu, nu au dispărut, doar au plecat în alte lumi spre a se desăvârși artistic și spiritual.
Un an întreg fac tot felul de
năzbâtii de copil: nu-mi
strâng jucăriile, nu mă spăl pe dinţi, o supăr pe bunica, o necăjesc mereu pe
vecina mea, fetiţa de la etajul 4, tot timpul am genunchii juliţi, mă
dojeneşte mama, mă ceartă tata... toţi sunt mai mereu cu gura pe mine. Vine
însă scadenţa, luna decembrie, luna mult aşteptată, cu speranţe, dar şi cu
teamă: trebuie să dau socoteală, să schimb impresia pe ultima sută de metri,
doar îl aştept pe Moş Crăciun! Cum va înclina balanţa de data aceasta? Va mai
fi Moşul îngăduitor? Va şterge din nou cu buretele faptele rele, în speranţa că
anul ce vine voi fi mai bun?
Ca de fiecare dată, după bunu-i obicei, Moşul nu
lipseşte de la întâlnirea anuală. Ştie totul despre greşelile de peste an şi
nici nu mă mai întreabă de ele. Ascultă doar povestirile mele frumoase, care
îmi convin, bineînţeles şi, ca de fiecare dată, îşi deşartă sacul cu daruri la
poalele bradului, sărbătoreşte ornat în cinstea lui şi spre bucuria tuturor.
Stau umil în braţele lui primitoare şi calde şi nu-mi dau seama că, dincolo de
daruri, Moşul mă încarcă cu harul Celui ce l-a trimis la mine. Iertător a
toate, acesta este mesajul de fiecare dată. Mereu promit, cu sinceritatea
copilului, că voi fi bun, că nu-L voi mai supăra – a câta oară Îl mint
inocent? Va veni şi la anul cu aceleaşi intenţii paşnice, de iertare ori va
scoate din sac foculpurificator al supărării Lui?
Diwali Puja, Ploiești, 2013
Cu teamă şi cu multe speranţe am întâmpinat anul
acesta sărbătoarea de Diwali: cum O
aştept eu pe Mama, cum arată balanţa
mea? Eu îmi ştiu – cred – toate greşelile, dar cele pe care nu le cunosc, cum
le-aş putea cuantifica? Dar mai are vreun rost – greşelile sunt – Shri Lakshmi va mai veni cu iertare şi
cu daruri pentru mine? Dar ceilalţi copii? Ei ce vor primi? Frământări de
copil...
Diwali minunat! Copii din toată ţara şi din
altele ne-am regăsit la Bucureşti, fiecare cu karma lui, cu aceleaşi speranţe de judecată îngăduitoare, dar şi aşteptând
daruri. Shri Lakshmia fost şi de astă dată bună. Toată aspra
judecată doar în noi a fost. Evident, am fost iertaţi, căci am primit o groază
de cadouri: multe vibraţii, în primul
rând, apoi muzică şi dans (a se citi bucurie) la concertul de la Arcub, dar şi seara la dormitor.
Descătuşare de energii prin cânt, poezie, teatru, dans şi joc. Dezinhibare
totală! Sărbătoarea Luminii a pus în
evidenţă frumuseţea din noi, a anulat micile urâţenii şi ne-a armonizat cu noi
înşine, adică cu Esenţa noastră; am
rămas ceea ce suntem în fapt: Spirite!
Am dormit foarte puţin, dar eram atât de odihnit!
Diwali Puja, Vashi, Mumbay, India
Din nou mă simt neputincios în faţa măreţiei! Nu
găsesc cuvintele cele mai potrivite, acele cuvinte alese pentru a descrie
starea de fapt. Experienţa colectivă a unei puja
nu am dreptul să mi-o însuşesc printr-o descriere personală, pentru că nu-mi
aparţine doar mie; ar trebui să-şi înregistreze impresiile toţi participanţii
la un astfel de eveniment. Cine sunt eu să scriu despre simţămintele altora? Am
fost aproape, am fost acolo, le-am văzut bucuria şi fericirea, li se citea pe
chip, aceasta – da – pot să o spun. În rest, îşi aparţin – ca şi mine – lor înşişi şi Mamei!Sunt convins de ceea ce afirm aici. Doar Mama
ne vede aşa cum suntem: Ea, singură, poate da verdicte şi judecăţi.
Am petrecut Diwali
Puja la Bucureşti. A câta oară am fost primiţi în spotul de lumină al cunoaşterii pure, smuls fiind din
greşelile karmei? Am fost copleşit de
cadouri:divine de la Mama,
simbolice şi minunate, pline de dragoste de la fraţii mei sahajayoghini. Am plecat fericit, iertat şi
purificat, înălţat şi iubit.
Moş Crăciun s-a dovedit şi de astă dată bun cu copiii,
cu mine: a venit cu daruri, nu cu foc, mi-a mai dat un răgaz, mi-a şoptit
răbdarea Lui. Îi sunt recunoscător, voi fi şi mai credincios? Dacă voi fi
sincer şi mă veţi răbda, vă voi povesti vreodată.
Colectivitatea din Bucureşti a fost la înălţimea sărbătorii,
a Luminii: adică, şi-a dat silinţa (şi
a şi reuşit) în tot ce şi-a propus pentru buna înfăptuire a evenimentului dar,
din nou, nu judec eu; am fost fericit acolo, m-am bucurat, m-am înălţat. A fost
un instrument ce a funcţionat, un fluier fără disonanţe. De câte ori mi se va
permite, mă voi folosi de acest fluier...
Brăila, 10 noiembrie 2003
Diwali Puja, Ploiești, 2013
Note de jurnal:explozia
forţei creatoare din noi.
Pentru această sărbătoare
a Luminii – Anul Nou după calendarul
hindus – toate grupurile de sahaja
yoghini din ţară au pregătit mici programe artistice, după priceperea fiecăruia.
Nu avea importanţă atât acurateţea şi performanţa artistică, cât bucuria
manifestării prin artă în faţa tuturor. Pentru acest eveniment, împreună cu
Daniela şi Diana de la Brăila, am repetat două săptămâni şi am format un grup
muzical - Leela - care a prezentat în noaptea de dinaintea pujei un program de cântece sahaj,
dar şi câteva piese americane, gen gospel și un foarte frumos cântec evreiesc,Hava Nagila.
Am atins cu toţii o astfel de stare, încât vibraţiile
curgeau de la sine, în toate direcţiile, iar muzica emisă penetra toate inimile
şi depăşea toate obstacolele fizice şi subtile!
Aşa s-a experimentatbeatitudinea!
Grupul nostru s-a mai produs şi cu alte ocazii,
dar atunci aş fi dorit eu să oprim timpul! Ulterior, noi am dispărut ca grup
muzical, dar cui i-a păsat? Important a fost acel moment pentru sublimul lui.
S-a produs sublimul – s-a consumat
fapta! Gata!
👉Regret că nu am nicio fotografie de la acea sărbătoare. Dar... am postat două imagini de la Diwali Puja din Ploiești, 2013 și una de la Diwali Puja de la Vashi, Mumbay, India.
(Povestire apărută în volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013)
(Articol apărut în revista Luceafărul din 19 ianuarie 2019 - vezi aici.)
Prin
această nouă carte, Sever Meșca și-a propus să dezvolte, de bună voie, o nouă
temă dificil de abordat, cea a istoriei mai mult sau ai puțin îndepărtate, mai
mult sau mai puțin corect descrise. O temă dificilă datorită atât trecerii
timpului (deci, supusă uitării), cât și a dificultății descoperirii dovezilor
de netăgăduit. Căutare în arhive, găsire de documente, copiere, arhivare,
sintetizare. Se observă însă, din parcurgerea textului, că întreprinderea este
apropiată sufletului autorului, dorința de aflare a adevărului și patriotismul
constituind motoare determinante în scriere, fără a-i dilua discernământul.
Dacă în primele apariții editoriale tema principală a fost una politică (vezi: https://florinmesca.blogspot.com/2017/01/trei-carti-politice-surprinzatoare.html), de data aceasta, după ce și-a desfăcut povestea (istoria) în două părți, autorul, folosindu-se de două personaje reale – Nicu Meșca, aviator în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl său, în Cartea I-Vulturi/un volum – și Sever Meșca, el însuși, în Cartea a II-a-Șoimi și caragațe/trei volume, ne-a purtat prin vremurile tulburi ale istoriei începând de la Războiul de Independență din 1877 și până în zilele noastre. În total, patru volume în format B5, cu un număr de aproape 1700 de pagini, scrise într-o manieră autobiografică, din perspectiva tatălui său – Cartea I, și a sa proprie – Cartea a II-a, apărute la Editura SEMNE, București, 2018.
În
Cartea I, plecând pe biografia tatălui – Nicu Meșca, un fiu de țărani rămas
orfan încă din primele luni de viață, dar iubitor de carte și visător tenace
ce-și urmărește visul până la împlinirea lui – autorul reușește să recreeze
atmosfera timpului, așa cum a fost ea și, din fericire, nealterată de note de
subiectivism. Lucru care, ținând cont de relația tată-fiu, nu i-ar fi fost
întrutotul imputabil.
Nicu
Meșca, figura principală a Cărții I și prezență constantă în celelalte trei
volume, s-a născut într-o familie de țărani care dau dovadă, încă de la
începutul vieții lor comune, de caractere puternice și de hotărâre: el o
răpește pe ea și ea se lasă răpită de el. Istoria noului cuplu își urmează
cursul firesc (și obligatoriu) determinat de regulile stricte și sănătoase ale
satului românesc: înțelegerea între noile neamuri, căsătoria și... fiul.
Urmează,
pentru nou născutul Nicu, propria istorie, o istorie în care realul prezintă
uneori aspecte de fantastic, fără a și fi.
Faptele:
la câteva luni de la naștere, tatăl său, subofițer
artilerist, cade pe câmpul de luptă undeva, în Ungaria;
mama sa, țărancă fără carte, dar hotărâtă și tenace, cu
el de mână, ia drumul Bucureștiului pentru a-și găsi dreptatea, aceasta traducându‑se
printr-o pensie pentru micul orfan – o obține;
după un start școlar ratat, copilul prinde gustul pentru
carte și începe să aibă aspirații diferite de cele ale celorlalți consăteni de
vârsta lui – apare dorința de a părăsi spațiul limitat al satului, de a
cunoaște lumea;
Nicu Meșca, orfanul de război, are o întâlnire crucială
cu prințul Bâzu Cantacuzino, aviator de renume care, după ce îl invită la
conacul său din Tescani și-l tratează cu condescendență, îi devine idol și
model – completând VISUL;
bunica copilului, analfabetă, dar înțeleaptă fiind, văzând
apetența nepotului pentru carte, o convinge și pe fiica ei, care și l-ar fi
dorit gospodar în sat, și fac împreună eforturi deosebite pentru a-l putea
trimite și întreține la școală;
orfanul își vede visul împlinit și, ajungând aviator, are
o ultimă întâlnire cu idolul său, prințul Bâzu Cantacuzino;
face războiul pe Frontul de Răsărit, ca pilot pe
performantele avioane de bombardament Ju88; numeroasele misiuni încheiate cu
succes, dar și tragediile războiului îl marchează pe tânărul zburător; se
prăbușește de două ori cu avionul în flăcări și este decorat cu „Virtutea
aeronautică” și „Crucea Serviciului Credincios”;
din cauza unor complicații de sănătate, nu luptă și pe
celălalt Front, motiv pentru care, mai târziu, ocupanții ruși și noua orânduire
îl vor eticheta în consecință și vor forța scoaterea lui din armată;
se căsătorește la Brașov, din dragoste și i se naște un
fiu;
în urma unor neînțelegeri familiale divorțează, lui
fiindu-i încredințat copilul, care nu împlinise nici trei ani;
Nicu Meșca, noaptea, pe tren, obosit, dezamăgit, trădat, disperat
(dar cu acea doză sănătoasă de optimism, de acel vag „va fi mai bine”), cu fiul
de mână, se întoarce în satul părintesc, la origini, pentru un nou start în
viață.
De
ce am luat în considerare aspectul aproape fantastic? Pentru că, plecând cu un
handicap uriaș în viață – pierderea tatălui imediat după ce s-a născut –
sămânța încolțită a fost nevoită să lupte, să reziste la toate vicisitudinile
vieții pentru a ajunge la maturitate și a-și împlini destinul. Și l-a împlinit:
a învățat carte, s-a desprins de pământul acaparator al satului natal, a zburat
asemenea păsărilor, și-a făcut datoria față de țară și i-a apărat fruntariile, s-a
asigurat de urmași.
Tatăl lui Nicu, Dumitru Meșca, erou căzut la datorie
pentru țară în pusta maghiară, prin sacrificiul său a atins sublimul și-ntr-un
alt plan, cel subtil: i-a permis puiului să spargă singur coaja oului
protector, să-și încerce aripile și... să zboare!
Ce-a
reușit Sever Meșca prin acest demers? Mai multe:
-- redăfragmente inedite din istoria românilor de la 1877
până la venirea comuniștilor, analizată prin istoriile înaintașilor săi;
-schițează satul
românesc (arhitectura, ocupațiile, obiceiurile și educația) folosind aceleași
instrumente de mai sus;
-aduce un omagiu
tatălui său, prin relatarea dramaticei lui povești, de la naștere și până în
primii ani de după al Doilea Război Mondial, cu aspirațiile, împlinirile,
iubirile, trădările și dezamăgirile aferente unei vieți trăite la turație
maximă – un gest de reparație necesară, chiar dacă postumă, adusă unui erou al
neamului românesc.
După cum scrie generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru
în prefața la Cartea I:
... Cartea este și biografia unui sat românesc din poala
Carpaților. Deopotrivă a vectorului ostășesc constitutiv al românității.
Bunicul căzut în Ungaria ororilor lui Bela Kuhn, subofițer artilerist în Primul
Război Mondial. Tatăl, adjutant aviator în al Doilea Război Mondial. El,
autorul, nepotul și fiul de ostași, la rândul luiostășind
în războiul atipic dus zi de zi și secol după secol spre a păstra și fructifica
românitatea...
... fac observația altui plus al acestui demers
biografic: solidaritatea familială... motiv al unei încântătoare reveniri la
matcă, adică în satul tatălui său, revenire colorată cu dulcea limbă locală, cu
țărani autentici nu confecționați la masa de scris, cu viață sătească
autentică, memorabile fiind mai alesfemeile:
bunica și mama tatălui, sat și familie care, la un moment de dramă personală se
dovedesc a fi nodul existențial și energetic care permite realimentarea
psiho-spirituală necesară unei noi decolări spre frontul de luptă cu viața...
(Fragmentul
de mai sus a fost inclus pe coperta IV a Cărții
I-Vulturi.)
.....................
Cartea a II-a-Șoimi și caragațe urmează, se poate spune, același curs: destinul unui alt
copil care pornește cu un handicap asemănător în viață, doar că, de această
dată, este vorba de pierderea mamei, nu a tatălui, și nu într-un război purtat
cu armele pe câmpul de luptă, ci într-altul al vechii trădări în dragoste.
Este
autobiografia autorului, a lui Sever Meșca, una extrem de pigmentată, cu
povești grozave, inedite, unele greu de crezut, dar... adevărate, verificabile.
Povestea lui s-ar potrivi perfect, asemenea aceleia a tatălui său, romantismului,
curentul literar în care personaje excepționale sunt puse în situații
excepționale.
Structura
Cărții a II-aeste
ușor de recunoscut, fiecare volum urmărind o anumită etapă a evoluției
autorului, dar, în același timp, dezvoltând o temă anume, la care, se observă
fără efort, autorul ține în mod deosebit.
Astfel,
primul volum este dedicat școlii românești (elementară, gimnaziu și liceu), acelei
școli în care performanța este la mare preț, în care profesorul este recunoscut
pentru cunoștințele sale și pentru rolul său în societate (de formator de
caractere), iar elevul este educat în spiritul respectului pentru cel de la
care primește cunoașterea, pentru dascălul și mentorul său. Îmi permit o
remarcă, aparent inutilă: este și firesc, atâta timp cât unul numai dă și
celălalt numai primește! Cunoștințe!
Am scris aceste cărți și pentru a onora un anume sistem
de învățământ făcut de adevărați apostoli, o anumită morală, un adevărat cult
al valorilor… au existat chiar oameni remarcabili, cum am vrut să rezulte din
această carte. Au existat vulturi, șoimi, dar și coțofene, cărora românii le
mai zic „caragațe”. Oameni ai aspirațiilor înalte, dar și oameni de nimic,
impostori, oportuniști, hrăpăreți, venali și delatori.
(Sever
Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a,volumul
I)
Cu
acest paragraf inclus pe coperta IV autorul îi deslușește cititorului și
sensurile ascunse ale titlului cărții. Evident, în această simbolistică, de
apreciat sunt „vulturii” și „șoimii”. Cât despre „caragațe”... le veți mai
întâlni pe parcursul cărții.
Într-adevăr,
pe parcursul primului volum, performanțele atinse în cei unsprezece ani de
școală sunt explicate nu numai prin calitățile native ale subiectului, ci și
prin eforturile și pasiunea profesorilor cu care s-a intersectat și care i-au
marcat evoluția ulterioară. Cultura generală, baza intelectualului de mai
târziu, temelia acumulărilor profesionale ulterioare, doar într-o astfel de
școală se poate forma. Matematică, fizică, literatură română, limbi străine,
sport, istorie, geografie, anatomie, biologie... nimic nu era neimportant
pentru cineva care dorea performanța. Iar profesori competenți și dedicați, din
fericire, existau. Întâlniri remarcabile cu oameni remarcabili, determinanți.
Impresionantă
este și descrierea relației pe care o are cu mama sa vitregă, Zanzi, cea de-a
doua soție a tatălui său, care îl îndrăgește din prima clipă și care-l crește
ca pe propriul fiu. Calitățile mamei (așa o numește tot timpul)? Duioasă,
maternă, protectoare, luptătoare când era vorba de a-și apăra copilul,
frumoasă, talentată, spirit de sacrificiu. Dragostea aceasta nu se va dilua patruani mai târziu, odată cu apariția unui nou membru în
familie, Florin, cum nu se va estompa niciodată pe parcursul vieții. O dragoste
reciprocă.
Probabil
că volumul al II-leava fi cel care va incita
cel mai mult imaginația cititorului. De ce? Pentru că suntem introduși într-o
lume secretă, cea a spionilor. A spionilor veritabili (fantomelor), a celor
recrutați pentru inteligența, cunoștințele, patriotismul și spiritul de
sacrificiu pentru țară. Nu avem de-a face cu o poveste de tip „James Bond”, ci
cu una adevărată, contemporană, cu personaje cât se poate de reale, cu care
poate ni s-au intersectat pașii pe
stradă sau am stat, vreodată, alături, vara, la o bere, pe terasă. Oameni
aparent obișnuiți, dar care pot rămâne neobservați chiar atunci când făptuiesc
lucruri mărețe. Mai ales atunci.
Sever
Meșca ne povestește „pas cu pas” – ăștia-s alți pași! – felul în care a fost
observat și analizat, recrutat și instruit și apoi trimis în lumea mare în
marele război invizibil, cel al obținerii de informații utile pentru țară. Ne
dezvăluie secrete (reținerile sunt evidente), în măsura în care acestea pot fi
devoalate, de recrutare, de instruire, de infiltrare, de filaj și contrafilaj,
de îndeplinire de misiuni, de „scoatere”.
De
asemenea, nu evită un subiect delicat, cel al „defectărilor”, mult mediatizat
fiind cel al generalului Mihai Pacepa. Pentru că mulți, în necunoștință de
cauză (ca și mine, de altfel, până acum), îl considerau un erou,
autorul/spionul Sever Meșca, om din interior (deci, cunoscător fidel al
sistemului), descrie în detaliu împrejurările în care s-a petrecut „defectarea”
și prejudiciile imense aduse țării și poporului român. Una dintre repercusiunile
imediate: retragereade urgență a tuturor
agenților aflați în misiuni și de care generalul ar fi putut aveacunoștință, spionul din povestea noastră fiind și el
afectat.
Cartea aceasta
nu este destinată unui succes de piață sau de critică, ea este, parțial, un
gest de admirație pentru oameni care, în pofida circumstanțelor, au făcut ceva
bun pentru ei și pentru țară, parțial un gest de protest față de dispariția
criteriilor de valoare etică-morală, față de desconsiderarea patriotismului, a
hărniciei, a spiritului critic… am lăsat într-un anume moment ingineria pentru
care mă pregătisem și am apucat‑o pe calea unei activități pe cât de utilă
pentru țară, oricând, în orice regim, pe atât de periculoasă pentru practicant
– ofițer de informații externe – pe scurt, spion. O meserie apreciată (a „domnilor”
spun nemții, a „inteligențelor superioare” spun anglo-americanii și francezii,
a patrioților, a oamenilor curajoși, spun mulți) sau detestată (a imoralilor
sau chiar a amoralilor, a mincinoșilor, a agenților dubli, tripli, sau cvadrupli,
a oamenilor fără nimic sfânt, spun alții). Cei care mă cunosc și cititorii mă
vor așeza, desigur, în categoria care mi se potrivește.
(Sever
Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul al II-lea)
Gen. (r.) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja
Ca
să ajungi un sportiv de performanță trebuie să-ți cultivi calitățile fizice și
aptitudinile pentru un anumit sport. Pentru a ajunge inginer, profesor, medic
etc. este suficient să studiezi câțiva ani și, gata, activezi în domeniul tău.
Dar, ca să ajungi spion... atâtea calități sunt necesare! Plus un IQ peste celmediu. Spirit de aventură, curaj, patriotism,
versatilitate... Versatilitatea, în contextul subiectului (spionaj) cărții,
devine o calitate des evocată de autor.
Nu,
nu oricine are calitățile de a deveni spion – un spion eficient și util țării
sale! Păcat că un spion rămâne încorsetat pe viață de jurământul dat la
recrutare. Un jurământ în care, exceptând dragostea de țară și spiritul de
sacrificiu, discreția rămâne o condiție sine
qua non. Ca și în Cartea I-Vulturi,
istoriile aproape fantasticechiar s-au
petrecut, nouă, cititorilor, nerămânându-ne decât să ne folosim imaginația și
să construim, bazându‑ne pe acest minimum de relatări, noi scenarii pentru franciza
James Bond.
Volumul
al III-lea, la fel de interesant și de incitant, urmărește cariera de
politician a autorului. De ce „interesant și incitant”?! Pentru că, în România
post-decembristă, cu un popor încă needucat în spiritul democrației, să fii membru (fondator) al
P.R.M. nu era o... povară tocmai ușor de dus. Etichete de „naționaliști”,
„extremiști” sau „naziști” se puneau foarte ușor și era dificil de găsit
interlocutori onești al căror discernământ să funcționeze astfel încât
noțiunile de „patriot”, „corect”, „incoruptibil” să rămână ceea ce sunt, adică
calități.
Am
spus că acest capitol este „interesant” și „incitant”. De ce? Chiar dacă te
expui ca erou de roman, nu înseamnă că toate îți merg din plin, că ai parte
doar de bogății, de funcții înalte, de femei superbe și ești primit în cele mai
înalte cercuri. Să nu uităm că eroul cărții este un om obișnuit, unul care nu a
încercat niciun moment să pară altceva decât ceea ce este, dar care, totodată,
are conștiința propriei valori. Așadar, Sever Meșca, cum singur scoate în evidență
la un moment dat (pag. 313), are și suișuri, și coborâșuri: a fost și premiant,
dar și restanțier, a fost și promovat, dar și contestat, și înstărit (dar nu
bogat), dar și fără surse de venit, și spion, și funcționar, și pe funcție de
ministru, dar și șomer...
„Interesante
și incitante” sunt relatările despre nebunia/ zăpăceala/ dezorientarea... din
ministere, în general, din M.A.E., în special, pentru că aici l-a prins
evenimentul din decembrie 1989pe autor. În prim
plan: „revoluționarii”. Sau aventurierii, fripturiștii, carieriștii... cum
vreți să le spuneți celor tot mai mulți deținători de carnete de revoluționari
(?!) și solicitanți de drepturi de... revoluționari.
Demisia
din M.A.E., șomaj, respingeri la concursuri de intrare pe post pe motiv de
supercalificare, vândut lucruri din casă pentru asigurarea existenței...
Ăsta-i
erou?! – veți întreba.
Da,
pentru că eroul, prin calitățile proprii, a depășit și acest moment dificil și
și-a găsit (a câta oară?) drumul: a ales cariera politică, alăturându-se unui
partid în a cărui doctrină și program credea: Partidul România Mare. Datorită
pregătirii, tenacității și seriozității, a reușit, într-o primă fază ca,
alături de colegii de partid, să urce formațiunea politică, în perioada de
vârf, până la 20% în opțiunile de vot ale electoratului, devenind al doilea
partid ca reprezentare din Parlament.
În
mod firesc, a fost promovat în partid, a primit funcții în Guvern, funcții în
Parlamentul României, funcții în Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei
Occidentale și în Adunarea Parlamentară a NATO.
„Interesante
și incitante” sunt și relatările de la Consiliul Europeiși întâlnirile cu politicienii de seamă ai vremii, intervențiile
de la tribuna Parlamentului României și a celui European.
Din
păcate, cu cât un măr este mai mare și mai frumos, cu atât cresc riscurile ca
acesta să devină și găunos. La un moment dat, și „mărul P.R.M.” s-a stricat. A
urmat demisia de onoare, exact în momentul de maximă „glorie” a Partidului.
După care, acesta și-a și început declinul.
-Pentru că unul
dintre membrii fondatori a părăsit corabia! – veți fi tentați la dreaptă
judecată.
-Cine părăsește
corabia când aceasta este pe val? – vă dă replica chiar autorul, dând și
explicațiile de rigoare.
Am făcut o
vreme politică și m-am retras dezamăgit de faptul că nu am putut face mai mult
decât să iau atitudine publică. Am aparținut unui partid care a deranjat pe
mulți deși se baza pe idei juste. Am luat poziție față de iraționalitatea unor
prevederi ale Constituției. Nu am găsit sprijin…
Scriitorul Sever Meșca acordând autografe
M-am retras
din această politică, nici democratică, nici totalitară, dar oportunistă,
imorală și venală. Poate se va ridica o generație spontanee de tineri
politicieni cu carte, patrioți, cinstiți, intransigenți, care să schimbe
actuala stare de lucruri.
(Sever
Meșca, extras din coperta IV, Cartea a II-a, volumul al III-lea)
Una
peste alta, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” este o istorie corectă,
(de)scrisă prin ochii a doi eroi, Nicu și Sever Meșca, tată și fiu, o istorie
onestă și frumoasă, dacă o citim acum, după trecerea timpului și după ce evenimentele
cunoscute și dureroase s-au mai estompat în conștiința comună, și nu suntem
noi, cititorii, puși în situațiile limită ale eroilor. În ce mă privește, eu,
Florin, fiul lui Nicu și fratele lui Sever Meșca, am încercat, în prezentarea
aceasta, să fiu obiectiv și echidistant. Nu știu dacă am reușit. Ce știu cu
siguranță: cartea trebuie citită și (chiar) studiată!
Sever Meșca acordând autografe la lansarea cărții sale, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe”
Este firesc, face parte din parcursul vieții noastre ca, la un moment dat, să trecem... dincolo, adică dincolo - ce-o fi însemnând pentru unii sau alții acest ultim pas. Pentru cei dragi rămași pe drum, de regulă, se lasă cu suferințe complexe: durere, dor, ciudă, frustrări, dezamăgiri, depresii... unii ajung chiar să se certe cu Dumnezeu...
Suferința omului poate fi mare pentru că pierde pe cineva drag, o ființă iubită care, de-a lungul a multor ani, le-a fost aproape în multe clipe de încercări, de suișuri și coborâșuri, de bucurii și dureri. Dar, când această plecare nu are loc în virtutea bunului mers al vieții, ci din motive obscure, gen Covod-19, chiar că îți vine să strigi la stele!
Astăzi, 18 martie 2021, a plecat de lângă mine, de lângă noi, iubitul meu frate, SEVER MEȘCA, inginer navalist, diplomat de carieră, scriitor, politician onest și patriot.
Pe data de 3 martie 2021 împlinise 74 de ani.
Alături de fratele meu, la Borănești, în curtea casei sale de țară
A fost cu aproape șapte ani mai mare decât mine și, din această perspectivă, m-a iubit, protejat și îndrumat încă de când m-am născut.
Atunci când mi-a fost greu la școală, m-a învățat. Când m-au chinuit/ bătut copiii afară, m-a apărat. Când am devenit adolescent, m-a învățat. Când am fost rebel, m-a domolit. M-a îndrumat spre sport și spre activitățile culte, trezindu-mi plăcerea lecturii și a audierii muzicii de calitate. M-a întors din drum atunci când am fost tentat s-o iau în direcția greșită și nu m-a părăsit atunci când am fost gata-gata s-o termin cu lumea aceasta pe caz de boală mortală. M-a îmbărbătat când am plecat în armată și mi-a redat încrederea în forțele proprii pentru a urma aceeași facultate ca și el. Mi-a cumpărat primul costum și primii blugi. Mi-a făcut cadou primul casetofon din viața mea. M-a învățat cum să mă port cu fetele și cum să le cuceresc inimile. A fost alături de mine când m-am însurat și când mi s-a născut fetița. Am stat alături atunci când, părinții noștri, unul câte unul, au plecat la Ceruri.
4 ianuarie 2014. Acasă la fratele meu, la București, la aniversarea celor 60 de ani pe care tocmai îi împlinisem. Fratele meu alături de nepot (fiul său) și de soția mea.
Da, pot afirma, fără să greșesc: fratele mi-a fost, adeseori, ca un tată! Pentru că, atunci când, părinții noștri, îmbătrânind și mai pierzând din energie, nu mai aveau autoritate asupra mea, această sarcină a devenit una din atribuțiile lui, eu acceptând-o cu mare deschidere și respect.
În virtutea acestei autorități, în ultimii ani, la propunerea sa, aniversarea zilei mele de naștere o făceam acasă la el, la București. Și, pentru că niciodată nu a uitat „marile suferințe” pe care fratele său le-a îndurat în tinerețe, la împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani, mi-a dăruit, împreună cu fiul său și nepotul meu, Sever Liviu, o... chitară! În amintirea aceleia pe care tatăl nostru mi-a spart-o în timpul liceului pe motiv de rezultate proaste la învățătură și... altele... În urma acceptării acestui cadou (cu multe lacrimi pe obraz) i-am rămas dator nepotului cu un minirecital pe care, însă, nu cred că îl voi onora vreodată.
A fost nu numai un cititor fervent de literatură bună, ci și un scriitor talentat care a abordat, în scrierile sale, teme diferite - politică, istorie, divertisment - teme bine și cu mult discerământ tratate, teme care nu sunt la îndemâna oricui.
Astfel, a scris trei cărți ce stau mărturie frământărilor de pe scena politică românească în primii ani de după Revoluție și a căror prezentare o puteți accesa dând clic aici.
Pe 12 decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului a avut loc lansarea tetralogiei „Vulturi, șoimi și caragațe”, o lucrare de mari dimensiuni la care a lucrat mulți ani pentru documentare, prelucrare de documente și fotografii și structurare. A rezultat o veritabilă saga în care istoria unei familii este foarte bine încadrată în istoria întregii Românii. Este, totodată, un omagiu adus eroilor care au luptat și mulți chiar și-au jertfit viețile în toate războaiele de independență și de întregire de neam, începând de la 1877 încoace.
O prezentare a acestei cărți pe care, personal, o consider o capodoperă (îmi dau toată silința să nu fiu subiectiv!) a genului, o puteți găsi accesând blogul aici.
Din fericire, a reușit să finalizeze o carte de suflet, Amintiri de la pescuit, carte care a apărut la Editura SEMNE în anul 2020.
În comparație cu celelalte volume scrise de fratele meu, acesta este unul pe care l-a scris mult mai relaxat, tema tratând una din marile sale pasiuni - pescuitul - și prieteniile de-o viață pe care le-a legat cu confrații pescari prin bălțile Dunării sau în Deltă. Într-un viitor apropiat îi promit (acum, în ceasul 13 - iartă-mă, frate!) fratelui meu că voi încerca să fac o prezentare demnă acestei cărți, așa cum o merită!
Azi, 18 martie 2021, s-a stins din viață, pe motiv de Covid-19, fratele meu Sever MEȘCA.
Dar, chiar dacă trupul, această mașinărie care, la un moment dat, se strică iremediabil, a cedat, spiritul lui rămâne nemuritor. Iar spiritul meu, acela al fratelui care încă mai este pe aici, pe Pământ, va menține permanent legătura cu spiritul lui. Acestea CONTEAZĂ! Nu o să plâng.
Preluare de pe „Facebook” de la Aldo Aldo - mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase și oneste, dragă Sanda!
LULU, FRATELE LUI FLORIN
Oh, Florine, dacă am putea să plecăm Dincolo, pur și simplu, ca păsările, deschizând aripile care în clipa
aceea ni se descoperă... ce bine ar fi!... Tu, nu - dar eu, da, am plâns pentru Lulu, pentru că noi, femeile, așa știm să ne arătăm neputința și limitarea în fața implacabilității Destinului.
Eram mici, puști și puștoaice, când ne adunam într-o ceată veselă, să trecem Dunărea cu bacul, la plaja „Cocuța” și ne uitam cu o admirație vecină cu venerația la bărbatul tânăr, cu corp frumos clădit, puternic, cu un bronz strălucitor, o prezență care se remarca prin ținuta de aristocrat. Era, pentru noi, un
model – modelul intelectualului realizat. Era, pentru noi, „fratele lui
Florin”, iar acest „titlu nobiliar”, care îți creștea atuurile, parcă se revărsa într-un fel anume și asupra întregului nostru grup, setos
de modele la trecerea din copilărie spre adolescență. În această dimineață aflu de pe blogul tău că Lulu a urcat pe curcubeu în 18 martie – iar cauza imediată nu mai are importanță; importante sunt faptele pe care le-a lăsat în urmăși ceea ce a sădit în ceilalți.
În mintea mea se țese un tablou de final în care Lulu, ca
un aristocrat rus, urcă la stele în troica trasă de bidivii cerești, în sunetul răscolitor al unei chitare care se ridică peste un cor de glasuri de balalaică, în același timp jelind plecarea și onorând Spiritul care și-a încheiat periplul pământesc.
Fie-ți urcușul lin, Lulu!
Dumnezeu să te odihnească în veșnica Lumină a Iubirii Sale!
