Foarte de curând am primit pe net un articol plimbat din căsuţă în căsuţă şi care mă invita să procedez similar în continuare, despre o anume tanti Miţa din Moeciu, care ar fi dat faliment… De regulă, sunt... atenţionat cu mesaje christice sau umanitare dar, întrucât net-ul este agresat în mod repetat şi tupeist de tot felul de hacker-i sau vânători de adrese de e-mail – altfel băieţi deştepţi – coşul este destinaţia lor finală, mai ales dacă inima sau creierul meu nu sunt deloc atinse. Mesajul cu tanti Miţa falimentara se încadra în alt gen: cel al socialului, al unui social pe care mă feresc să-l analizez pentru a nu mă lăsa intoxicat, dar în care, totuşi, trebuie să exist. Vreau-nu vreau, trăiesc printre oameni, mă subordonez unor legi la crearea sau aplicarea cărora eu nu am posibilitatea să particip direct, trebuie să mă adaptez rigorilor dacă doresc să nu ajung un marginalizat, un paria în propria casă.
Dar... care este povestea lui tanti Miţa? Pe scurt, această româncă din zona Moeciu creştea înainte de ’89 – deci, în plin regim totalitar – 20 de vaci producătoare de lapte. Păşunile munţilor din împrejurimi asigurau hrana naturală a acestor vaci, din al căror lapte gras, tanti Miţa producea tot felul de brânzeturi specifice locului. Laptele era vândut la cooperativă sau la piaţă, în Braşov, ca şi brânza dulce, caşul... Acum, în plină expansiune capitalistă, centrele de achiziţionare s-au desfiinţat, deoarece marii producători de lapte şi produse lactate care au intervenit pe piaţa românească (Danone, Milli, Tnuva...) importă materia primă. Credeţi cumva că este vorba de lapte de import? Ar fi bine, totuşi... Nu am curajul să cataloghez produsele folosite de acestea deoarece nu sunt un specialist în această problemă, dar chiar de ar fi vorba de lapte, de ce lapte de afară când îl avem pe al nostru, de la vacile autohtone ce se hrănesc cu iarba grasă a păşunilor munţilor noştri? Adică laptele de afară este mai... lapte decât cel de la tanti Miţa?! Acesta este motivul pentru care tanti Miţa mai creşte acum doar trei vaci din care, în curând, va rămâne doar cu una, pentru necesităţile proprii şi din lipsa dorinţei de a trăi inutil! Aşa a ajuns munteanca tanti Miţa falimentară sub succesivele guvernări postdecembriste, care au avut grijă să promoveze consumul de produse importate, de provenienţă şi calitate îndoielnice, în detrimentul celor naturale, autohtone, desfiinţând premeditat şi interesat sănătoasa producţie ţărănească.
Am profitat de oportunitatea oferită de acest mesaj primit pe net pentru a-mi exprima propriile idei, de data aceasta mult mai... plăcute, legate tot de zona Moeciu.
Tocmai m-am întors dintr-o scurtă (şase zile) vacanţă petrecută în acel decor montan, mai precis, la Moeciu de Sus. Îmi doream o vacanţă într-o zonă cât mai curată (pură, dacă nu vă deranjează termenul şi asociaţia), cât mai departe de civilizaţie, îmi doream o locaţie în care să-mi abandonez necesităţile burţii... bucătăriei locale, în speranţa că mă voi înfrupta cu adevărat din bunătăţile ca la mama de-acasă. Folosind mijloacele moderne de informare, am intrat pe Google, am scris Moeciu-Pensiuni agricole şi... o groază de oferte, care mai de care mai interesante şi mai... pitoreşti mi s-au desfăşurat pe monitor. Aproape imposibil de ales printr-o judecată lucidă şi raţională; trebuia folosită inima şi... intuiţia. Aşa am ales Pensiunea Daniela Clinciu.
Ultimii vreo 20 kilometri i-am parcurs pe nişte serpentine strânse, aşternute asemenea panglicilor ondulate ale fetelor de la gimnastică ritmică, printre munţii bătrâni, dar pe care-i simţeam prietenoşi. Împreună cu prietena, aflată în dreapta mea, parcurgeam traseul într-o muţenie desăvârşită, nedorind să deranjăm cu vorbele care, oricât de alese ar fi fost ele, ar fi vulgarizat prin simplitatea, prin puţinătatea lor măreţia peisajului, a virginităţii, a... Mamei Naturi. Zgomotul monoton şi pe o tonalitate baritonală al motorului acompania discret, ca o muzică de cafe-concert, spiritele noastre înălţate până la limitele sublimului, ale frumosului, ale... absolutului!
Doamna Daniela, gazda noastră, ne aştepta în curtea pensiunii, noi fiind nevoiţi să dăm câteva telefoane repetate, pentru a reuşi să descoperim locaţia. Şi-a cerut scuze pentru că nu putea să dea mâna, deoarece lăsase brânza din frământat pentru a ne întâmpina pe noi.
Brânză frământată?! Mmmmm!
Ne-a condus într-o cameră mare şi luminoasă, aranjată rustic, conform solicitărilor noastre şi ne-a transmis invitaţia la masă. În puţine cuvinte am stabilit meniul: un bulz de mămăligă cu brânză frământată, iar pentru mine, ca un premiu adus conducătorului auto, pastramă de oaie! Promiţător debut culinar pentru vacanţa noastră ! Dar, dacă aţi fi văzut cum ni s-au prezentat platourile !... O mămăligă mare şi aburindă ocupa întreaga suprafaţă a farfuriei, iar pe mijloc trona brânza frământată, aşezată din belşug, fără economia sau calculul meschin al gramajului ; noi să fim în stare să o devorăm în întregime! Temperatura mămăligii influenţase şi consistenţa brânzei, care se întindea cu supleţe până la nivelul gurii noastre flămânde, făcând dificilă acţiunea mâncatului şi fiind nevoiţi, pe furiş, să folosim şi mânile pentru a o desprinde; tot voiam noi să ne întoarcem la origini! Farfuria mea, conform dorinţei exprimate, era garnisită pe marginile mămăligii, cu bucăţi bine rumenite de pastramă de oaie, una lângă cealaltă, pe întreaga circumferinţă, a cărei grăsime se impregnase deja în bulz, iar aromele... Vai, aromele!... Nările îmi erau excitate de izurile de mămăligă, brânză iute şi untoasă, grăsime de oaie, toate într-un amestec fericit video-olfactiv! Aşa, ca garnitură la pastramă, doamna Daniela mi-a aşezat în faţă nişte castraveciori muraţi, doar dacă sunt interesat... Şi când te gândeşti că acesta era doar începutul! Aperitivul adevăratelor mese îmbelşugate, pline de savoare, de calorii şi de... sănătate! Înainte de Ploieşti, trecând prin Valea Călugărească, cumpărasem un bidon de cinci litri cu vin roşu, astfel că acum aveam posibilitatea de a dizolva grăsimile în esenţele lichide ale celebrilor struguri ce amintesc de sobrietatea şi spiritul purtătorilor de sutane negre...
Nu sunt un gurmand, nu sunt un băutor! Cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului, se adresează nu stomacului, ci papilelor gustative şi simţurilor olfactive. Dacă în acţiunea de a mânca şi a bea, te adresezi acestor două simţuri, ai posibilitatea de a trăi senzaţii maxime de plăcere, de bucurie, spirituale; să nu vi se pară vulgară apropierea! Cu cele cinci simţuri am fost dotaţi încă din starea de făt în pântecul mamei... Am fost dotaţi pentru a le folosi în egală măsură pentru perceperea lumii, pentru a ne putea bucura de toate minunile puse la dispoziţia noastră de Creator aici, pe Pământ, ACUM! Din acest motiv am afirmat că cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului ne pot conferi plăceri sublime, spirituale... Cu condiţia să nu devenim sclavii stomacului! În acest regim, el devine un organ inferior, murdar, o moară ce lucrează în condiţii grele de exploatare şi care trebuie să prelucreze de toate, şi bune, şi rele.
Cu o astfel de filosofie înarmat, am tratat fiecare masă servită de ospitalierele noastre gazde (doamna Daniela este ajutată în întreprinderea sa de soţ, de cele două fiice, de o... dulce nepoţică de doi anişori şi de câteva ajutoare discrete, zărite sau doar intuite). Trebuie să mărturisesc că am picat, fără să fi dorit aceasta, în greşeala de a ne fi raportat programul turistic şi de odihnă activă, la cel al servitului meselor. De fiecare dată când terminam de servit micul dejun, doamna Clinciu ne întreba grijulie ce dorim să mâncăm la dejun, făceam împreună meniul şi, în felul acesta, eram tot timpul cu gândul la mâncărurile ce urmau, înainte de a le fi terminat de topit din farfurii pe cele existente. La fel se întâmpla la dejun, la fel la cină... şi cu o astfel de organizare, trăiam permanent într-un viitor... culinar!
Am avut inspiraţia, a doua zi după sosirea noastră să vizităm împrejurimile, mai bine spus principalul obiectiv al locului, adică celebrul şi înfricoşătorul Castel Bran. Într-adevăr, faptul că acesta apare încastrat în stânca cenuşie a muntelui, parcă încercând să evadeze dintr-o strânsoare a timpurilor pentru a-şi reprimi dreptul la măreţie şi respect, îi conferă un aspect sumbru. Atmosfera de gheaţă este întărită şi de sobrietatea încăperilor mici şi modest mobilate de familia regală, ca şi de portretele alb-negru de pe pereţi. Prin gingăşia emanată din portretele lor, regina Maria şi principesa Ileana sunt singurele care dau căldură castelului. Mi-am întărit încă o dată convingerea că legenda contelui Dracula, scrisă şi ecranizată atât de inspirat, au creat un deserviciu aprigului domnitor Vlad Ţepeş, dar a devenit şi o adevărată sursă de venituri pentru localnici. Castelul şi Dracula aduc mulţi turişti în zonă - străini, mai ales – doritori să trăiască... netrăita (?) sete de sânge a vampirilor! Dracula este din plin reprezentat în multe din suvenirurile din târgul de la poalele castelului, kitch-uri, după părerea mea.
Era zi de târg şi nu am rezistat tentaţiei de a-mi cumpăra o căciulă de nutrie, un model ce-mi place şi pe care demult îl doream. Tocmeala a mers în favoarea mea, vânzătoarea lăsând vreo 30 de lei din preţul iniţial. Acasă nu prea mi-a mai plăcut! Se găseau haine de blană foarte frumoase, din astrahan, nutrie, nurcă la preţuri mai mult sau mai puţin accesibile, cu garanţie de fabrică sau fără. O bătrână a insistat să cumpăr ceva şi de la ea şi am achiziţionat astfel o… paletă de lemn pentru bucătărie. Nu ştiu prea bine la ce foloseşte, dar… am încurajat în felul acesta meşteşugul local şi nu regret!...
Ce şi cine se mai găsea prin târg? Se găsea P.N.L.-ul în plină campanie electorală, cu pungi de plastic, pixuri, calendare şi, probabil, şi ceva mititei, dar nu aveam dispoziţia necesară profitului. M-am căpătat cu două pixuri, o pungă şi un calendar. Bune de păstrat în maşină!
Un soare prietenos şi neîncruntat ne mângâia de după zdrenţele de nori şi ne sporea starea de bine în care ne găseam. Era un soare ce ne pregătea pentru surpriza de a doua zi. Căci, ziua următoare...
Ziua următoare când, suficient de târziu, ca într-o binemeritată vacanţă, am coborât din pat şi am privit afară...
Imaginea basmelor copilăriei mele mi se revela înaintea ochilor! Ningea cu fulgi mari şi grei peste un covor de nea deja consistent şi întregul decor, dezgolit de sevă cu o zi înainte, prinsese viaţă. Zâna Iarna se prezenta pe podiumul de nea dezvăluindu-şi întreaga ei frumuseţe şi... virginitatea! Totul era alb, alb, imaculat şi... pur! Totul era neînceput, ca o uriaşă, splendidă şi delicioasă tartă prezentată copiilor pofticioşi şi zgomotoşi în inocenţa lor! În curtea alăturată pensiunii în care locuiam noi, un prichindel trăgea deja de o sanie mare cât el, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu zăpada proaspătă trecându-i de glezne. Un căţel alerga vesel primprejur, înotând prin zăpadă şi sărind să prindă fulgii de nea. Pe coşurile caselor ieşea un fum negru ce inducea căldură şi multă iubire în inima mea. Am trezit-o pe Diana şi am chemat-o lângă mine, să ne bucurăm amândoi. Dacă aţi reuşi să vă închipuiţi cele două personaje îmbrăţişate ca fiind la graniţa a două medii, unul alb şi geros, prezentat mai sus şi celălalt, un interior încălzit, cu patul lăsat răvăşit dintr-o neglijenţă premeditată, o măsuţă încărcată cu telefoane mobile, bijuterii, cosmetice, ciocolată, două pahare folosite... aţi reuşi să vă transpuneţi în atmosfera bucolică în care ne cufundasem cu voluptatea celui ce primeşte totul ca pe o regăsire a începuturilor. Spiritele noastre se hârjoneau deja în dansul fulgilor de nea, pe când trupurile se adăposteau în confortul şi căldura dulce a interiorului rustic. Dar maţele chiorăiau! Doamna Daniela ne aştepta cu micul dejun!
Micul dejun: un platou mare pe mijlocul mesei, garnisit select cu cele mai gustoase brânzeturi şi preparate din carne posibile, toate din producţia proprie a familiei Clinciu! Ouă ochiuri sau scrob, fierte tari sau moi (ce gălbenuş aveau!), zacuscă de casă, lapte gras de la vacile din staul, unt şi gem, bineînţeles… tot în gospodărie preparate. Varietatea şi cantitatea depăşeau cu mult posibilităţile noastre de consum, iar gustul… Doamne, ce gust puteau să aibă toate aceste bucate banal de româneşti! Atât ne-am obişnuit cu gustul fad al produselor cumpărate de la supermarket, că am uitat cum este să ne bucurăm de o hrană adevărată, nu mai ştim să apreciem suculenţa, aşa cum am primit-o de la Mama Natură! Chiar şi pâinea ce ne-o aşeza pe masă doamna Daniela, era frământată în casă, din grâu adevărat, fără emulgatori şi alte E-uri! Îmi era ruşine că nu puteam mânca tot, consideram ca un afront la adresa gazdelor noastre faptul că mai rămânea destul în farfurie. Aveam însă grijă să... ne revanşăm la prânz când solicitata şi dorita ciorbă ţărănească ne răcorea de surplusurile alimentare şi făcea loc la noi provocări culinare, la fel de consistente, dar şi suculente...
Să ştiţi că intenţionat vă provoc sucurile gastrice! Luaţi-o ca o invitaţie la ieşirea din letargia în care ne complacem consumând doar surogate şi chimicale în loc de hrană adevărată, de hrana aceea ce o mâncam la bunica atunci când eram mic şi al cărei gust nu-l regăsesc prin galantare, oricât de frumos colorate şi luminate ar fi acestea. Fie că este vorba de ouă, de carne, salamuri şi cârnaţi, de legume şi fructe, lactate… nu mai avem şansa să regăsim gusturile naturale decât dacă ajungem la o pensiune gen Daniela Clinciu. Ah, ştiţi ce se mai putea mânca la doamna Daniela? Varză cu carne, tocăniţă, păstrăv copt în folie de aluminiu (aici am mâncat pentru prima oară aşa ceva!) şi, bineînţeles, celebrele grătare preparate pe cărbuni încinşi. Nimic din toate acestea nu ne-a lipsit în cele şase zile, păstrăvul şi pastrama fiind repetate la solicitarea noastră expresă.
Covorul alb şi mătăsos aşternut peste împrejurimi ne-a solicitat din plin trupurile îndestulate de buna doamnă Daniela în prelungitele noastre plimbări dintre mese. Nu aveam nevoie de discotecă, nici de magazine sau de strălucirea lor; ne ajungea cea a zăpezii. Căutam liniştea şi am găsit-o pe drumurile localităţii şi dincolo de ea. Oamenii ne salutau. Oamenii ne salutau!!! Aceasta mi-a amintit de copilăria mea şi de vizitele la bunica de la ţară, vara, la Româneşti-Bacău. Când mergeam cu bunica prin sat, aceasta obişnuia să salute pe toţi pe care-i întâlnea în drum, inclusiv pe copiii ce mergeau cu gâştele sau cu vaca la păscut.
- Noroc, mă’ a lu’... încotro, încotro?
- Ia, cu vaca la păscut, ţaţă Leanţo! – răspundea respectuos prichindelul de câţivă anişori, bunicii mele.
Eu, crescut şi educat la oraş, o dojeneam pe bunica:
- De ce saluţi mata, bunico? Tu eşti mai bătrână şi ar trebui să te salute el pe matale.
- Ia mai taci tu, măi Florinel, mamă, că nu ştii tu rosturile noastre de aici, de la ţară! – mă repezea bunica cu dragoste în glas.
Tăceam şi-mi continuam drumul nedumerit şi înciudat, totodată. Consideram că este nedrept ca bunica să nu primească respectul cuvenit de la acei copii de vârsta mea. Orăşeanul din mine nu putea înţelege firescul locului…
- Sara bună!
- Bună seara! – răspundeam mecanic şi grăbit la mesajul de bineţe al omului cu care ni se intersectau drumurile.
Acum, pe drumurile din Moeciu, primeam şi noi un respect, pe care nu-l aşteptam, de la localnici, adulţi sau copii. Doar că de această dată, vedeam altfel lucrurile, îl acceptam nu pentru că ne consideram merituoşi, ci pentru că localnicii, în acest fel, îşi aduceau respectul cuvenit lor însişi! Respectându-i pe străini, se respectau pe ei înşişi! Târziu, după foarte mulţi ani, bunica mi-a trimis din Înalturi răspuns şi explicaţii la nedumerirea mea...
Zăpada se mula ascultătoare sub ghetele noastre, păstrându-le forma până la următorii paşi sau următoarea... zăpadă sau până ce soarele avea să înfrângă voinţa cristalelor efemere. Părăsisem drumul şi înaintam pe nişte cărări doar bănuite, afundându-ne până la genunchi, bulgărindu-ne reţinut şi imortalizând imagini cu ajutorul aparatului de fotografiat şi al telefoanelor mobile. Ne umpleam plămânii de aer tare şi curat, departe de zgomote, de smog, politică şi... isterii citadine! Pârâul pe malul căruia se întinde toată zona Moeciu se unduia limpede şi repezit, formând pe alocuri mici cascade iar cântul cursului său asigura melodia naturii altfel încremenite în acea imagine de basm, cu case purtând căciuli albe de nea şi cu brazi împodobiţi sărbătoreşte în aşteptarea lui Moş Crăciun. Ne amuzam evocându-l pe Moş Martin şi invitându-l la un rendez-vous dar, totodată, ne înfricoşam la ideea că am putea avea parte şi de o astfel de aventură. Ne încurajam singuri spunându-ne că iarna timpurie l-a invitat pe vajnicul urs carpatin la binemeritata hibernare. Dar dacă totuşi?...
Repetam aceste plimbări zilnic, fără să ne plictisim, dimineaţa în susul pensiunii noastre, seara, în josul ei. Vă daţi seama că stomacurile noastre se vidau făcând loc tradiţionalelor şi delicioaselor bucate ale gazdei noastre.
Monotonia liniştii şi calmului am căutat, aceasta am găsit. Natura aparent încremenită în nişte imagini fixe, ca de aparat de fotografiat, dar vie şi într-o permanentă dinamică, nu ne permitea să alunecăm într-o divinaţie pasivă, ci ne invita să ne identificăm cu ea, să devenim parte a decorului în care ne cufundam şi în care ne regăseam, noi şi spiritele noastre.
Tanti Miţa a dat faliment în accepţiunea barbară a cuvântului! Ea, pe moment, a pierdut o luptă măruntă, dar întreaga vale a Moeciului a câştigat o alta, cu siguranţă mai importantă: cea a conservării bunelor tradiţii într-un sistem organizat, ce permite promovarea intereselor locale la nivel naţional şi chiar internaţional. Tanti Miţa a rămas cu cele trei vaci, dar întreaga vale a Moeciului este susţinută de multe pensiuni agro-turistice, de o parte şi de alta a ei, una lângă alta şi toate organizate asemănător cu cea a familiei Clinciu. Multe din ele sunt clasificate cu margarete şi înregistrate ca atare...
Trăiesc cu convingerea că aceste pensiuni agro-turistice, a căror principală atracţie o reprezintă nu vecinătatea lui Dracula, ci calitatea şi gustul natural al produselor şi serviciilor acordate turiştilor într-un decor montan nealterat, reprezintă deja prin ele însele şi nişte micro-ferme zootehnice. Pentru că nu ai cum să asiguri garanţia unei hrane naturale şi sănătoase cu produsele de la supermarket! Necesitatea rezistenţei pe aceste poziţii în care i-a aşezat destinul le este asigurată doar de calitatea serviciilor şi a produselor oferite. Economia de piaţă în acest caz şi-a împlinit menirea!
O deplâng pe tanti Miţa şi sunt alături de ea şi-i înjur sănătos pe cei care au adus-o în această situaţie. Îi şi numesc pe aceşti mari profitori (mă forţez să fiu cuminte la folosirea calificativului): politicienii de tot felul şi guvernanţii postdecembrişti. Toţi o apă şi-un pământ! Nu au niciun merit!
Merituoasă este tanti Miţa!
Merituoasă este întreaga familie Clinciu!
Merituoşi sunt toţi românii simpli de pe valea Moeciului, ca şi toţi ceilalţi români, păstrători demni ai verticalităţii neamului!
Dumnezeu fie cu toţi românii drepţi!
Florin Meşca 01 decembrie 2008
Publicat în Monitorul de Brăila din 4 şi 6 decembrie 2008
