Piesa a fost interpretată, pentru prima oară, în anul 1973, pe 17 septembrie, la inaugurarea Cenaclului Flacăra când, pe scenă, au urcat doar doi artiști: Tudor Gheorghe cu piesa „Dansează ursul românesc” și Doru Stănculescu cu „Ai, hai!”.
Compoziție proprie a lui Doru Stănculescu, pe versuri populare, piesa impresionează prin melodicitatea ei, melodicitate pe care aș asemui-o unui covor moale de iarbă primăvăratecă în care dorești să te afunzi pentru a simți natura prin toți porii și a te lăsa pradă unui somn dulce și al cărui sfârșit dorești să-l întârzii cât mai mult. Introducerea muzicuței - încă o inovație în folk-ul românesc de început - și flautul excepționalului Sorin Minghiat contribuie decisiv la crearea atmosferei. De asemenea, nu trebuie omis aportul orchestrației realizate de regretatul Dan Andrei Aldea.
De altfel, nu avem cum să nu remarcăm că piesa se potrivește perfect temei filmului.
Pe YouTube veți găsi mai multe videoclipuri cu această minunată piesă, dar doresc să vă atrag atenția asupra variantei următoare, în care Doru Stănculescu apare pe scenă alături de Dan Andrei Aldea în cadrul unui „Remember Cenaclul Flacăra” din 3 noiembrie 2018, organizat și prezentat de Andrei Păunescu la Sala Palatului din București. Cei doi artiști nu mai sunt tineri, vocea nu mai are acuratețea de odinioară, dar farmecul le-a rămas același. Vă sfătuiesc s-o urmăriți cap-coadă, pentru că o putem considera un document video, pentru că suntem nostalgici și veți afla și câte ceva ce ține de istoria piesei și a Cenaclului Flacăra.
Din păcate, în numai doi ani, ne-au părăsit, pe rând, Dan Andrei Aldea (d. 18 ianuarie 2020), Mircea Mureșan (d. 24 aprilie 2020) și, anul trecut, li s-a alăturat și Doru Stănculescu (d. 23 august 2021). Nu, nu au dispărut, doar au plecat în alte lumi spre a se desăvârși artistic și spiritual.
Motto:La început a fost Kogălniceanu! - Nicolae Iorga
Joi, 6 noiembrie 2018, am răspuns cu mare bucurie invitației de a participa la „onomastica” liceului pe care l-am absolvit în urmă cu 45 de ani, Liceul „Mihail Kogălniceanu” (L.M.K., într-un limbaj eliptic, propriu generațiilor mai vechi) din Galați sau, cum se numește mai nou, Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” (C.N.M.K.). Liceul - pardon, colegiul - a sărbătorit 140 de ani de existență! 140 de ani!
Trebuie să recunosc: am fost cuprins de ceva nostalgii. Este și motivul pentru care am sosit ceva mai devreme la școală - Doamne, ce frumos sună asta acum: a merge la școală! - și am realizat mai multe fotografii.
Dacă mă întorc puțin în timp:
Fotografie realizată, probabil, în anul 1968, când s-a mutat liceul în noua clădire
Fotografia am găsit-o în laboratorul foto pe vremea când, licean fiind, am fost cooptat de excelentul profesor de matematică, Corneliu Novetschi, să învăț tainele realizării de fotografii. După cum se observă, terenul dimprejurul clădirii era viran, astfel că perspectiva era... sumbră. Un astfel de instantaneu nu mai poate fi realizat astăzi, deoarece vegetația bogată înveșmântează liceul în fiecare anotimp cu haine noi, viu colorate, estompându-i venerabila vârstă și făcându-l primitor pentru elevii care-i trec pragul.
8 noiembrie 2018
Colegi de-ai mei, adică promoția 1969-1973, plantând copaci în jurul școlii
Dacă nu am fi plantat noi copacii...
M-a ajutat și toamna cu culorile ei
Ce bine arată terenul de sport, acoperit cu gazon artificial! Aici, cândva, jucam handbal pe bitum.
Aceeași suprafață, dar acoperită cu bitum
Un plonjon echivala cu un adevărat act de curaj, de eroism, chiar (în ochii fetelor).
Umblând hai-hui pe culoarele luminoase ale școlii, am dat de...
... clasa mea. Aici a fost, cândva, a XII-a B!
Șapte tineri - comitetul de întâmpinare.
Nu-i așa că sunt frumoși?
Sala de sport, pe dinafară, nu are nimic spectaculos: o clădire (aparent) anostă, paralelipipedică, neatractivă.
Interiorul, însă, păstrează în computerul său (subtil) atât de multe povești ale generației mele! Ale tuturor generațiilor, aveam să aflu puțin mai târziu. În afara orelor de sport, sala găzduia reuniunile la care, sub ochii de cerberi ai profesorilor, dansam pe muzică înregistrată - nu tocmai grozav - pe magnetofon (pick up-urile începuseră să-și mai piardă din importanță, fără a fi însă neglijate complet).
Gata, sărbătoarea a început! Doamna directoare Mădălina Popescu ține cuvântarea de deschidere și urează bun venit tuturor invitaților.
Se cântă imnul școlii
Se cântă imnul școlii?! Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” are un imn?! Ei da, are și aflați că, mie unuia, mai sentimental, mi-a mers la inimă!
A, să nu uit: băiatul de la chitară este elev al colegiului! Să fi văzut cum își vântura pletele! Ce vremuri pentru copiii de azi! Ce perspective li se deschid! Lumină, Luptă, Libertate! - așa suna cândva sloganul cenaclului „Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu. Un mesaj revoluționar la vremea respectivă care, celor din generația mea, chiar le stimula spiritul de frondă. Pe ei (copiii din fața mea) i-au ajuns binefacerile „luptei”. Să ajungi un mare chitarist, tinere prieten, dacă acesta îți este visul!
Așa cum mă așteptam, programul artistic nu s-a limitat doar la imn. Elevii colegiului au demonstrat atât virtuți solistice, cât și lirice. S-au recitat poezii din producțiile publicate de-a lungul vremii în revista școlii - PORTRET - de către foștii elevi ai colegiului.
Nu pot rezista să nu vă propun, spre comparație, un instantaneu de la o serbare de prin 1971 sau 1972. În afară de faptul că serbarea avea loc la Casa de Cultură, mai sesizați vreo diferență?
Vedeta zilei, revista PORTRET - 140 ani de „Lumină și carte”
Pentru această aniversare a fost realizat un număr omagial al revistei PORTRET, revistă care s-a dovedit a fi vedeta zilei.
Prezentare grafică - excelentă!
Iată titlurile capitolelor, incitante, inserate după editorial, bineînțeles: „Mihail Kogălniceanu, steaua noastră polară”, „Gânduri la ceas aniversar”, „Repere cronologice”, „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”, „Restituiri” (aici, câțiva dintre foștii absolvenți și-au expus gândurile), „Lumină și carte”, „Excelență la C.N.M.K.”, „Portret de campion”, „Liceu - timp interior”.
Prezentând numărul omagial al revistei PORTRET
Revista a fost prezentată cu multă căldură de câțiva dintre profesorii care și-au adus aportul, alături de colectivul de elevi, membri ai redacției, la realizarea numărului festiv. Se cunoștea că au pus pasiune, că revista este un copil iubit de toți - elevi și profesori, deopotrivă - care crește frumos și are viitor.
Fragmente din Editorial:
„De 140 de ani, șiruri de generații au repetat cuvintele patronului nostru de suflet: Esența prieteniei constă în schimbul statornic de îndatoriri. Ne simțim solidari cu toți aceia care, acum o sută de ani, au clădit Patria Întregită, care prin știința de carte au însuflețit sensul pozitiv al modernității, au definit un vector de sens al României Mari.” Și: „De 140 de ani, în acest Colegiu se oficiază un cult al adevărului, al onoarei, al valorilor universale. Este un timp al faptelor mari ce rămân nepieritoare, cum afirma Mihail Kogălniceanu.”
Sfat adresat cititorilor acestei postări, foști elevi ai L.M.K. sau C.N.M.K.: nu ezitați și încercați să intrați în posesia revistei - sunt convins că redactorii se vor bucura și, în măsura posibilităților, ținând cont că urmează să vină și Moș Crăciun...
O surpriză îi aștepta și pe invitați, absolvenți ai liceului din mai multe generații: conducerea liceului, prin intermediul doamnei directoare, a înmânat fiecăruia o DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ MARIA DUGAN CASTANO și un exemplar al (de-acum) mult râvnitei reviste. Cel mai „bătrân” invitat (care, din motive obiective, și-a anulat în ultimul moment participarea) a aparținut promoției 1960-1964. Cei mai tineri... absolvenții anului 2018.
Sper că nu vă veți supăra, dar în colajul de mai sus, i-am cuprins pe câțiva dintre „greii” zilei, foști colegi și prieteni de-ai mei. Ce voiați, să mi-i sui în cap?!
Și da, am primit și eu o diplomă, o revistă și o... floare. Ca toți ceilalți, de altfel.
Poza de grup de la final. Încă se aranjau rândurile...
Câteva din zicerile rămase de la Mihail Kogălniceanu, „steaua noastră polară”:
Rămân faptele mari, care sunt nepieritoare. Pe fiii mei îi binecuvântez și le las cu limbă de moarte sfatul și chiar ordinul, să poarte cu demnitate numele Kogălniceanu. Vai de cel la care numele o ia înaintea faptei!
