Pasiune de-o vară

 Final de idilă 

(fragment din romanul Nostalgii viciate, Editura PIM, Iași, 2019)

Erau singuri în camera lor. Femeia îi studia mâinile. Nu mai erau la fel de fine ca atunci când s-au cunoscut, la începutul idilei lor. De la atâta benzină câtă vehiculaseră, mâinile căpătaseră o nuanță roșiatică și se înăspriseră.

- Iubitule, mâinile acestea frrumoase nu sunt făcute pentrru așa ceva! – încerca ea din nou să-l convingă să renunțe la „serviciul” degradant de noapte la care se angajase. Mâinile acestea sunt destinate mângâierrii unei femei, a unui sân, a unei coapse, uite, astea ale mele, nu altele! – și să nu spui că nu-ți mai plac! – îl certă ea, jucăuș, dezvelindu-și pulpele și excitându-i simțurile.

- Cum poți afirma așa ceva?! – se lamentă bărbatul în aceeași notă și frământându-i carnea într-unul din cele mai sensibile locuri.

Femeia chicoti:

- Nu, nu, mâinile acestea nu sunt făcute pentrru… pentru…

Începu apoi să plângă și se ghemui la pieptul său. Alex o mângâie pe obraji și o sărută. Era sinceră. N-avea nici un motiv s‑o suspecteze de fățărnicie. Mai ales după ultima discuție avută cu mama ei. Bătrâna a fost totuși îngăduitoare: nu a depășit stadiul amenițărilor, le-a acordat răgazul verii. Să li se stingă focul. Era conștient însă că, dacă voia să iasă neșifonat, nu trebuia să depășească limitele admise de profesoara pensionară.

Între timp, se răcise și vremea, se terminase și sezonul pe litoral. Se răcise de-a binelea. Închiseseră și afacerea după ce au dus toată marfa înapoi la București, iar Bogdănel se‑ntorsese la facultate și la micile lui îndeletniciri aducătoare de profit. Au fost mulțumiți că n-au ieșit pe minus. Exceptând investiția inițială pe care n-aveau cum s-o recupereze. Niciodată! Nu mai aveau nici un ban în cont pentru reinvestire. Dispăruse și entuziasmul. După atâtea eșecuri…

Își reluase și iubita sa cursurile la universitate, astfel încât nu mai stăteau la fel de mult timp împreună. Poezia dintre ei se mai diluase și ea, o dată cu schimbarea vremii și cu oboseala pe care el o resimțea tot mai acut. Era din ce în ce mai mult timp singur în camera rece de hotel, putând să reflecteze la aventurile de peste vară, la familia lui, la falimentul în care ajunsese firma. Ascensiune și decădere, succes și faliment, dragoste și trădare, euforie și dezamăgire. Unde greșise, oare? Când? Ar fi putut face alegeri mai bune?

* 

Pentru încălzire, achiziționase un radiator electric care, ținând cont de cât de mică era încăperea, făcea față cu brio. În atmosfera sumbră de toamnă târzie și rece, lumina și căldura emanate de radiator îi mai îndulceau clipele de singurătate. Nici starea lui de sănătate nu mai era ca înainte. Dacă ar fi fost numai mâinile… Se simțea tot mai slăbit, mai fără putere. După simptomele avute, suspecta o recădere hepatică. Ar fi fost groaznic. I se trăgea, probabil, de la gurile de benzină înghițite accidental, de la aburii inhalați… nu știa nici el, dar nu-i era bine de loc. Asta-i mai trebuia: să se întoarcă acasă și bolnav!

Rodica, observându-l îngândurat, îi mângîie obrajii și depuse un sărut tandru:

- Ce te frrământă, iubitule? Că nu ești aici. Spune-i Rodicăi tot, destăinui-te, nu ține doarr pentrru tine!

O strânse și mai tare la piept.

- Iubito, am terminat-o cu băieții. I-am anunțat deja. Gata, am stat cât s-a putut.

Femeia exultă:

- Foarrte bine, iubitule! De-acum o să fii numai al meu!

Bărbatul, n-avea încotro, dar era nevoit să-i mai taie din elan:

- Iubito, te rog să mă înțelegi, dar nu mai putem continua!

- De ce? De ce? – se lamentă ea. Din cauza mamei? – și femeia începu să-l bată, înciudată, cu pumnii în piept.

- Și din cauza ei, iubito – are dreptate, trebuie să mă întorc la soție și la copil.

- Nu vrreau, nu vrreau!

Pumnii ei îl loveau tot mai slab, dovadă a renunțării la luptă. Izbucni în plâns. Nu încercă s-o liniștească. O lăsă să se calmeze singură, plânsul îi făcea bine. Când simți că pieptul nu i se mai zbate spasmodic și-i auzi respirația reglându-se, o luă de umeri și-o întoarse cu fața spre el:

- Iubito, de când suntem noi împreună?

- De astă vară – răspunse ea, scâncind.

- Da, de astă vară și vară, cuvântul vară ce semnificație are pentru tine, ce semnificație are pentru noi?

- Ce semnificație să aibă? Unde vrei s-ajungi?

Femeia se dezlipi din îmbrățișare și-și întoarse fața spre el, semn că-nțelesese că discuția era cât se poate de serioasă.

- Ia să vedem: vară, adică vacanță… soare… plajă… muzică…

- Dar și poezie, îmbrățișări sub clar de lună… – completă femeia, visătoare.

- Da, poezie, aventura noastră a fost sub semnul poeziei…

Tăcură amândoi. Fiecare cu gândurile și cu visurile lui, visuri care, timp de câteva luni, se intersectaseră permițându-le să evadeze din cotidian și să eludeze toate constrângerile sociale. 

- Iubito, în tine am iubit femeia așa cum n-am iubit vreodată!

- Da? – făcu ea pe neîncrezătoarea. Sigur, iubitule?

- Sigur, îți jur a nu știu câta oară!

Jurământul era corect, pentru asta Alex n-avea motive să se simtă vinovat, dar, dacă ar fi fost cazul, ar fi jurat mincinos – trebuia, simțea că era de datoria lui să nu lase în urmă o femeie tristă, o femeie care i se dăruise complet, iubindu-l.

- Dacă e adevărat tot ce spui, de ce pleci? De ce nu rămâi cu mine? Nu vreau să te pierd! De ce să te pierd? Eu te iubesc!

- Nu, nu se mai poate, iubito, dragostea noastră a funcționat pentru că, la un moment dat, planetele s-au aliniat cum ne-am dorit și… ne-am bucurat de niște condiții! Înțelegi unde bat?

- Înțeleg, că nu sunt proastă! Dar tot nu înțeleg: de ce n-o părăsești pe nevastă-ta, dacă tot spui că mă iubești și tu?

- Te iubesc, nu pot să neg…

- Și-atunci?

- Să fim realiști, draga mea: iubirea noastră și-a căpătat doar valențele unei iubiri de-o vară, atât i-a fost strălucirea! Planetele n‑au stat: au continuat să se miște pe cer. Și… n-au mai făcut-o în favoarea pasiunii noastre.

- Cât de intens am trăit totul, iubitule!

- Da, totul a fost la intensitate maximă! Și vreau să reții pentru toată viața ceea ce-ți repet acum: ai fost cea mai grozavă iubită pe care am avut-o vreodată, nu te mint!

- Chiar așa, iubitule?

- Chiar așa! Și așa vei rămâne în memoria mea: cea mai grozavă, cea mai tare, cea mai bună, cea mai… focoasă amantă! Ca tine nu a fost nimeni!

- Deci, nu o să mă uiți?

- Să te uit?! Niciodată! Îți jur!

Se sărutară prelung. Femeia se mai liniștise. Era deșteaptă și înțelegea și ea cât de multe îi despărțeau acum, în prag de iarnă. Nimic din ce-a fost nu mai era.

- Când o să pleci?

- Mâine. Cât mai am bani în buzunar și benzină în rezervor.

- Ahh, iubitul meu drrag!

A fost ultima lor noapte petrecută împreună. Îmbrățișări prelungi, însoțite de lacrimi, de regrete și jurăminte.

- O să mai vii, iubitule?

- Sigur că da, iubita mea, o să revin negreșit!

Știau amândoi că nu era adevărat. Atât le fusese favorabil destinul. O vară și-o toamnă. C-un discount de început de decembrie. Pasiunea lor debutase brusc, trebuiau să recunoască acum semnele sfârșitului și să le respecte.

A doua zi, după ce a condus-o la Universitate, Alex a plecat spre Brăila. Acasă. Acasă la soție și la copil. Gata cu minciunile, gata cu duplicitatea. Trebuia să redevină bărbatul familiei sale.

Îi era dor de cele două ființe dragi și abia aștepta să le strângă la piept. Le iubea necondiționat. Dragostea pentru ele nu avusese de suferit. Așa cum își justifica, deseori, rătăcirea, amantei îi oferise doar trupul, dar inima îi rămăsese acasă, alături de familia sa. Avusese dreptate bătrâna profesoară.

Scriitorul Ionuț Caragea a avut amabilitatea să scrie o cronică favorabilă cărții pe care vă invit s-o citiți aici.

De asemenea, imagini, comentarii și impresii de la lansarea de carte - care a avut loc pe data de 10 decembrie 2019, exact cu doi ani în urmă - găsiți aici.

ZEIȚELE DIN RHODOS

Plaja Ladiko, dintre toate cele prin care se oprise, i se părea cea mai… ofertantă… cam așa… nu-i venea în minte ceva mai poetic. Deh, era inginer, nu aed… dacă se gândea mai bine, tot un fel de ingineri trebuie să fi fost și olimpienii care făuriseră asemenea cotloane divine.

Câtă frumusețe, ce peisaj, îi părea absolut spectaculos… un spectaculos născut din combinația uimitoare de substanțe și culori… mai întâi stâncile, care împrejmuiau golfulețul, apoi vegetația, o vegetație răsărită din te miri ce, aproape din nimic, doar din piatră, nisip și… multă uscăciune, la care soarele torid – în cea mai mare parte a anului – lucra cu o înciudată febrilitate. Martori ai lucrării sale înflăcărate, câteva smocuri vlăguite de vegetație măruntă… în rest, dacă își oprea privirile asupra leandrilor în floare, a măslinilor încărcați de rod sau a imenșilor cactuși cu frunzele lor cărnoase, optimismul nu avea cum să nu-și facă loc în gândirea lui de viețuitor al zonei temperate. Și peste tot acest melanj de culori mineralo-vegetale, ca un accent de eternitate, albastrul intens al apelor strânse între brațele golfului care adăpostea și cele două plaje: Ladiko, preferata lui și, vizavi, o alta, mai fițoasă… mai hollywoodiană, chiar… fusese botezată, după numele actorului american, adulat de localnici, grație memorabilului său rol, Zorba Grecul:  plaja… „Anthony Quinn”.

Pe luciul apei se legănau siluetele a două veliere albe de pe care săreau în mare, într-o zgomotoasă hârjoană veselă, fete și băieți.

Umbrelele albastre și albe de pe cele două plaje completau, într-un artificiu blând, paleta de culori… mai era ceva… un amănunt care aducea un plus de magie acelui spațiu:  dacă în oraș intensitatea vântului era deranjantă, aici, la nivelul coborât al golfului, Eol nu prea se avânta; probabil, era sub nivelul său zeiesc; când și când, o plăcută adiere… discret... melancolic… în fine, cât să nu crăpi de cald…

Alex stătea doar cu gleznele în apă și urmărea absent, poate chiar într-o ușoară stare meditativă, bălăceala unor copii… de ce îl apucase nostalgia până la glezne, în zbieretele triumfale ale puzderiei infantile, nu se știe… Căldărușe, nisip, mingi, colăcei, aripioare gonflate pentru primele încercări de înot, stropi, râsete cristaline sau plânsete, dispoziții schimbătoare, strigăte în… multe limbi necunoscute… o babilonie vitalistă și deloc, intimidantă… Acolo, în amestecul acela de bucurii simple, cum spun reclamele la mici sau muștar, nu-i păsa… pentru fericirea de pe chipul copiilor nu-i trebuia traducător. Ce bine!

- Doughnuts, doughnuts! – striga, periodic, un nene bărbos care bătea plaja dintr-un capăt în celălalt.

Așa să fie! – gândea Alex, distrat… Deodată, se dumiri de ce îl apucase reveria… era, mai psihi-zis, pregătirea inconștientă a unei așteptări… asta trebuie să fi fost! Se trezi când privirile îi fură atrase, subit, de o apariție – pentru el, inedită, pentru alții, insolită – pe scurt, o imagine tulburătoare… mitică… o nimfă… unii puteau să spună că nu era decât o tânără, fără nicio inhibiție, care defila, pe jumătate goală… El, Alex, vedea o zeitate, care se îndrepta agale spre apă, parcă întru provocarea lui Hellios sau Apollo sau chiar Alex… ori în ciuda lor… mai degrabă, în ciuda lor, de vreme ce se abandonase mărilor și, implicit, unui alt simbol alfa al bătrânei Elade: Poseidon.

Ce minunăție, ce corp, ce sâni… perfecțiunea, întruchipată! – nu-și putu abține Alex, remarca, situându-se, după mintea lui prudentă, nu de partea frivolă a gândirii, ci de cea estetică, cea care a dat lumii marile capodopere plastice, unanim, recunoscute. Ei, bine, da, așa mai merge, doar nu era de capul lui… sau era?!... nu, nu era. Instantaneu, și-a adus aminte de cele trei zeițe care îl întâmpinau la intrarea în hotel, în dreptul cărora poposea mereu câteva clipe, admirându-le, obsesiv (sau, cumva, pe-aproape), perfecțiunea formelor.  

- Iubito, uite-te și tu, cât sunt de frumoase aceste sculpturi! – exclama de fiecare dată, extaziat, dar, mai ales, „estetizat”,  când ajungea în dreptul lor. Uite – continua el, oprindu-se în dreptul piesei centrale, preferata lui (Să fie Afrodita?) – dacă găsesc așa ceva de vânzare, o cumpăr!  

- Iubitule – i se împotrivea blând, consoarta – ia gândește un pic: ce ar zice nepoții când ar vedea o femeie goală, expusă vederii?

Aoleu! Uitase de nepoți... și ce mai era pe lângă… ani, minte etc….

- Dar este vorba despre artă, iubito, de frumusețea corpului omenesc! – își mai încerca el, o șansă.

- Da, dar pentru copii este o femeie goală și, știi cum zice nepoțica: E rușine, buni!

Asta era. Trebuia să-i fie rușine… dar nu-i era… cel puțin, nu simțea nicio jenă, holbându-se, așa, doar în gând, la micuța nereidă… micuță, ce-i drept… ca ani… în rest… ce să mai spui… totuși, avea dreptate, nevastă-sa… treptele „devenirii” au măsuri diferite… perfidele legi ale ascensiunii… acea ascensiune care te amețește și, dacă nu stai bine cu echilibrul, te prăbușești… nu, nici în gând, nu-și permitea să se clatine… nu, hotărât, nu. Ce dacă tânăra „Afrodită” își scălda trupul în marea transparentă, săltându-și sânii când deasupra, când sub nivelul apei, doar așa… ca o gimnastică nevinovată…  Are aceeași sâni ca ai zeiței de la hotel!… Așadar, artă… estetică și numai estetică… nicio provocare. Clar ca apa în care se scălda dezinhibata.

Se-ntoarse către soție:

- Ai văzut-o pe tânara aceea… topless? Are un bust… statuar, nu?!...

- Într-adevăr – acceptă ea, pe un ton, voit, indiferent – dar tot nu pot să le-nțeleg pe tinerele-astea: când razele soarelui pot fi atât de periculoase, să-ți expui așa sânii… Apoi, parcă pentru a se conforma propriilor principii, mai schimbă o dată poziția șezlongului, în căutarea umbrei, lăsând un „liber” discret reveriilor lui Alex.

Deci, cam așa arătau zeițele din bătrânul Olimp! Păi, cum să nu apară accese de gelozie și să se certe zeii între ei?! Păcat că nu sunt și eu un artist, cât de mărunt, dar cu suficientă forță interioară și har pentru a modela astfel de frumuseți!  Tii, ce vocabular, ce gânduri… demne de toată încrederea, nu?…

A doua zi, cam pe la aceeași oră, avionul care-i aducea din vacanță, ateriză pe Otopeni. Până în țară, avuseseră un zbor liniștit, fără turbulențe. Alex a profitat de condițiile vizibilității, perspectivând, din înaltul cerului, mările și puzderia de insule grecești. Ca bonus, comandantul aeronavei îi mai și anunțase că  urmau sa survoleze Muntele Sfânt Athos. În lipsa plafonului de nori, s-a putut vedea și muntele, dar și câteva construcții care își defineau identitatea printr-un alb pur.

Alex ar fi preferat să zărească Olimpul.

Și-or fi păstrat zeii cei mari domeniul, puterea și frumusețea?– se-ntreba, zâmbind, în timp ce scruta zările – Dar zeițele… Ce-or mai fi făcând zeițele-alea marmoreene și pline de nuri? Ehei….

Gata. Pasagerii, politicoși, coborau fără să se precipite, acordând prioritate celor mai… împovărați.

N-au vrut să profite de atu-ul vârstei, așteptând, cuminți, pe locurile lor, să se mai subțieze rândurile. În  fond, rămăseseră… „tineri și neliniștiți”.

- Coborâm și noi, iubitule?

- Coborâm, iubito!

În aceeași clipă, Alex observă o tânără, privindu-l insistent și, culmea!, zâmbindu-i.

- La revedere! – îi spuse aceasta, însoțindu-și salutul de un gest involt al mâinii. 

Bărbatul simți cum sângele îi invadează, întreg trupul, cu o căldură delicată pe care n-o mai simțise de multă vreme.

- La revedere! – răspunse și Alex, siderat.

Era tânăra ale cărei frumuseți… trupești îi provocase, cu o zi în urmă, dilema estetică: femeie sau zeitate?!... ființă trans-mitică?!… o tânără femeie care se scăldase, cu sânii goi, în mare… asemenea unei zeițe… Afrodita din Rhodos! Opera lui tăinuită… Doar că acum era… îmbrăcată.

                                                                                                   (Publicat în revista „Antares”, trim. III, 2019)