Final de idilă
(fragment din romanul Nostalgii viciate, Editura PIM, Iași, 2019)
Erau singuri în camera lor. Femeia îi studia mâinile. Nu mai erau la fel de fine ca atunci când s-au cunoscut, la începutul idilei lor. De la atâta benzină câtă vehiculaseră, mâinile căpătaseră o nuanță roșiatică și se înăspriseră.
- Iubitule, mâinile acestea frrumoase nu sunt făcute
pentrru așa ceva! – încerca ea din nou să-l convingă să renunțe la „serviciul”
degradant de noapte la care se angajase. Mâinile acestea sunt destinate
mângâierrii unei femei, a unui sân, a unei coapse, uite, astea ale mele, nu
altele! – și să nu spui că nu-ți mai plac! – îl certă ea, jucăuș, dezvelindu-și
pulpele și excitându-i simțurile.
- Cum poți afirma așa ceva?! – se lamentă bărbatul
în aceeași notă și frământându-i carnea într-unul din cele mai sensibile
locuri.
Femeia chicoti:
- Nu, nu, mâinile acestea nu sunt făcute pentrru…
pentru…
Începu apoi să plângă și se ghemui la pieptul său.
Alex o mângâie pe obraji și o sărută. Era sinceră. N-avea nici un motiv s‑o
suspecteze de fățărnicie. Mai ales după ultima discuție avută cu mama ei.
Bătrâna a fost totuși îngăduitoare: nu a depășit stadiul amenițărilor, le-a
acordat răgazul verii. Să li se stingă focul. Era conștient însă că, dacă voia
să iasă neșifonat, nu trebuia să depășească limitele admise de profesoara
pensionară.
Între timp, se răcise și vremea, se terminase și
sezonul pe litoral. Se răcise de-a binelea. Închiseseră și afacerea după ce au
dus toată marfa înapoi la București, iar Bogdănel se‑ntorsese la facultate și
la micile lui îndeletniciri aducătoare de profit. Au fost mulțumiți că n-au
ieșit pe minus. Exceptând investiția inițială pe care n-aveau cum s-o
recupereze. Niciodată! Nu mai aveau nici un ban în cont pentru reinvestire.
Dispăruse și entuziasmul. După atâtea eșecuri…
Își reluase și iubita sa cursurile la universitate, astfel încât nu mai stăteau la fel de mult timp împreună. Poezia dintre ei se mai diluase și ea, o dată cu schimbarea vremii și cu oboseala pe care el o resimțea tot mai acut. Era din ce în ce mai mult timp singur în camera rece de hotel, putând să reflecteze la aventurile de peste vară, la familia lui, la falimentul în care ajunsese firma. Ascensiune și decădere, succes și faliment, dragoste și trădare, euforie și dezamăgire. Unde greșise, oare? Când? Ar fi putut face alegeri mai bune?
*
Pentru încălzire, achiziționase un radiator electric
care, ținând cont de cât de mică era încăperea, făcea față cu brio. În
atmosfera sumbră de toamnă târzie și rece, lumina și căldura emanate de
radiator îi mai îndulceau clipele de singurătate. Nici starea lui de sănătate
nu mai era ca înainte. Dacă ar fi fost numai mâinile… Se simțea tot mai slăbit,
mai fără putere. După simptomele avute, suspecta o recădere hepatică. Ar fi
fost groaznic. I se trăgea, probabil, de la gurile de benzină înghițite accidental,
de la aburii inhalați… nu știa nici el, dar nu-i era bine de loc. Asta-i mai
trebuia: să se întoarcă acasă și bolnav!
Rodica, observându-l îngândurat, îi mângîie obrajii
și depuse un sărut tandru:
- Ce te frrământă, iubitule? Că nu ești aici.
Spune-i Rodicăi tot, destăinui-te, nu ține doarr pentrru tine!
O strânse și mai tare la piept.
- Iubito, am terminat-o cu băieții. I-am anunțat
deja. Gata, am stat cât s-a putut.
Femeia exultă:
- Foarrte bine, iubitule! De-acum o să fii numai al
meu!
Bărbatul, n-avea încotro, dar era nevoit să-i mai
taie din elan:
- Iubito, te rog să mă înțelegi, dar nu mai putem
continua!
- De ce? De ce? – se lamentă ea. Din cauza mamei? –
și femeia începu să-l bată, înciudată, cu pumnii în piept.
- Și din cauza ei, iubito – are dreptate, trebuie să
mă întorc la soție și la copil.
- Nu vrreau, nu vrreau!
Pumnii ei îl loveau tot mai slab, dovadă a
renunțării la luptă. Izbucni în plâns. Nu încercă s-o liniștească. O lăsă să se
calmeze singură, plânsul îi făcea bine. Când simți că pieptul nu i se mai zbate
spasmodic și-i auzi respirația reglându-se, o luă de umeri și-o întoarse cu
fața spre el:
- Iubito, de când suntem noi împreună?
- De astă vară – răspunse ea, scâncind.
- Da, de astă vară și vară, cuvântul vară ce
semnificație are pentru tine, ce semnificație are pentru noi?
- Ce semnificație să aibă? Unde vrei s-ajungi?
Femeia se dezlipi din îmbrățișare și-și întoarse fața
spre el, semn că-nțelesese că discuția era cât se poate de serioasă.
- Ia să vedem: vară, adică vacanță… soare… plajă…
muzică…
- Dar și poezie, îmbrățișări sub clar de lună… –
completă femeia, visătoare.
- Da, poezie, aventura noastră a fost sub semnul
poeziei…
Tăcură amândoi. Fiecare cu gândurile și cu visurile
lui, visuri care, timp de câteva luni, se intersectaseră permițându-le să
evadeze din cotidian și să eludeze toate constrângerile sociale.
- Iubito, în tine am iubit femeia așa cum n-am iubit
vreodată!
- Da? – făcu ea pe neîncrezătoarea. Sigur, iubitule?
- Sigur, îți jur a nu știu câta oară!
Jurământul era corect, pentru asta Alex n-avea
motive să se simtă vinovat, dar, dacă ar fi fost cazul, ar fi jurat mincinos –
trebuia, simțea că era de datoria lui să nu lase în urmă o femeie tristă, o
femeie care i se dăruise complet, iubindu-l.
- Dacă e adevărat tot ce spui, de ce pleci? De ce nu
rămâi cu mine? Nu vreau să te pierd! De ce să te pierd? Eu te iubesc!
- Nu, nu se mai poate, iubito, dragostea noastră a
funcționat pentru că, la un moment dat, planetele s-au aliniat cum ne-am dorit
și… ne-am bucurat de niște condiții! Înțelegi unde bat?
- Înțeleg, că nu sunt proastă! Dar tot nu înțeleg:
de ce n-o părăsești pe nevastă-ta, dacă tot spui că mă iubești și tu?
- Te iubesc, nu pot să neg…
- Și-atunci?
- Să fim realiști, draga mea: iubirea noastră și-a căpătat doar valențele unei iubiri de-o vară, atât i-a fost strălucirea!
Planetele n‑au stat: au continuat să se miște pe cer. Și… n-au mai făcut-o în
favoarea pasiunii noastre.
- Cât de intens am trăit totul, iubitule!
- Da, totul a fost la intensitate maximă! Și vreau
să reții pentru toată viața ceea ce-ți repet acum: ai fost cea mai grozavă
iubită pe care am avut-o vreodată, nu te mint!
- Chiar așa, iubitule?
- Chiar așa! Și așa vei rămâne în memoria mea: cea mai grozavă, cea mai tare, cea mai bună, cea mai… focoasă amantă! Ca tine nu a fost nimeni!
- Deci, nu o să mă uiți?
- Să te uit?! Niciodată! Îți jur!
Se sărutară prelung. Femeia se mai liniștise. Era
deșteaptă și înțelegea și ea cât de multe îi despărțeau acum, în prag de iarnă.
Nimic din ce-a fost nu mai era.
- Când o să pleci?
- Mâine. Cât mai am bani în buzunar și benzină în
rezervor.
- Ahh, iubitul meu drrag!
A fost ultima lor noapte petrecută împreună.
Îmbrățișări prelungi, însoțite de lacrimi, de regrete și jurăminte.
- O să mai vii, iubitule?
- Sigur că da, iubita mea, o să revin negreșit!
Știau amândoi că nu era adevărat. Atât le fusese
favorabil destinul. O vară și-o toamnă. C-un discount de început de decembrie.
Pasiunea lor debutase brusc, trebuiau să recunoască acum semnele sfârșitului și
să le respecte.
A doua zi, după ce a condus-o la Universitate, Alex
a plecat spre Brăila. Acasă. Acasă la soție și la copil. Gata cu minciunile,
gata cu duplicitatea. Trebuia să redevină bărbatul familiei sale.
Îi era dor de cele două ființe dragi și abia aștepta să le strângă la piept. Le iubea necondiționat. Dragostea pentru ele nu avusese de suferit. Așa cum își justifica, deseori, rătăcirea, amantei îi oferise doar trupul, dar inima îi rămăsese acasă, alături de familia sa. Avusese dreptate bătrâna profesoară.
