ȚARA... NEFUMĂTORILOR

Caricatură semnată: Costel PĂTRĂȘCAN

Visez... visez la o Ţară a Nefumătorilor. Acum nu trebuie să vă închipuiţi că am cine ştie ce pretenţii! Doar că-mi doresc să existe o astfel de ţară în care să nu mai fiu obligat să respir aerul viciat de fumul ţigărilor mâncate de... cei din jurul meu. Îmi cer iertare pentru această intransigenţă, dar ea este rezultatul tuturor chinurilor îndurate de mine în anii de maturitate (adică cei număraţi cu strângere de inimă după împlinirea vârstei de 30 de ani) şi... anii de serviciu. Parcă-l şi văd pe fostul meu coleg de birou – bun profesionist, de altfel – care-şi aprindea ţigară de la ţigară, când îl chinuiau neuronii creaţiei, şi eliberând rotocoale de fum în mica încăpere (impregnată deja prin toate ungherele de scârboasa nicotină), acompaniindu-și viciul cu urlete în urechile ascultătorilor săi nevinovați de la telefon şi, într-un final, trântind cu o furie demnă de cauze mai bune, receptorul în furcă. Ce să mai spun de  respiraţiile duhnind a mahorcă de cea mai proastă calitate suportate în autobuzele aglomerate ce mă aduceau după-amiaza de la muncă, sau a cârciumii de cartier pe lângă care treceam în fiecare zi în drum la şi de la serviciu, cu mirosu-i caracteristic de tavernă, amestec de izuri pestilenţiale de băuturi contrafăcute, transpiraţie, WC şi Carpaţi... Naţionale... sau a hainelor mele nevinovate, îmbâcsite vinovat de toţi aceşti performeri ai tutunului. Grea viața de nefumător într-un mediu al fumătorilor! Nu exclud din această lume ce o înfierez acum, nici pe membrii propriei familii, mai ales pe acei membri fumători care mai au şi calitatea de... soacre... De aceea şi lupt acum pentru această cauză a Ţării Nefumătorilor. Aşa aş scăpa şi de... nu?

Pentru a citi întreaga povestire: https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6623%3Atara-nefumatorilor&catid=11%3Aproza&Itemid=116

(Fragment din povestirea cu același nume publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011. Povestirea a fost publicată integral în revista online „eCreator.ro” din 27 mai 2018.)

DOAMNA DIN FOTOGRAFIE

Shri Mataji Nirmala Devi

http://www.luceafarul.net/tabloul-din-piata-doamna-din-fotografie

https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=6011%3Adoamna-din-fotografie&catid=11%3Aproza&Itemid=116

Să fi fost prin vara lui ’93… Sau, mai degrabă, a lui ’94… Nu știu dacă-i foarte importantă stabilirea cu exactitate a momentului. Cert este că eram detașat cu serviciul la Tulcea – eram directorul pe zonă al unei firme ce comercializa autovehicule noi și vechi sau cum s-ar spune mai blând, second hand. Director... cam mult spus, dar așa suna funcția. De fapt, făceam de toate: preluam comenzile de la cumpărători, aduceam autovehiculele de la Brăila (la volan, bineînțeles) și le asiguram în parcul auto, le prezentam apoi clienților, făceam actele, încasam banii și-i depuneam la bancă. Afacerea mergea bine când vindeam câte ceva și-mi scoteam banii pe-o săptămână. În rest... multe telefoane în și din toate direcțiile, pornit periodic motoarele mașinilor și multe drumuri între Brăila și Tulcea. Când cu un ARO, când cu un tractor nou-nouț, când cu vreo mașină de teren rusească propusă firmei de niște tipi dubioși, rakeții din Ucraina.

Era vară, era cald, aveam și timp liber, iar Tulcea, un frumos oraș dunărean impregnat de poezie, mă îndemna adeseori la lungi plimbări pe faleză. Singur, fără prieteni, hoinăream aparent apatic. Hoinăream și observam oamenii. În virtutea profesiei și a dragostei mele pentru fluviu, mă opream minute în șir admirând șalupele, bărcile și vapoarele trase la cheu. Gândul, poznaș, îmi fugea spre canalele pe care le străbătusem în lung și-n lat cândva, nu cu mult timp în urmă, pe vremea când lucram în Deltă – ce vremuri! În nări îmi pătrundea, ca un parfum neprețuit, mirosul familiar al apelor, populate de pești, în timp ce-i spionam pe pescarii rareori urmăriți de șansă și picați într-o stare de înșelătoare somnolență. Mai tresăreau la câte o zvâcnire închipuită a plutei sau la intervenția lipsită de decență a vreunui curios: Trage, trage? Al naibii, nu-ntreba nimeni: Dar o bere nu vrei să bei, amice? Ce-ar mai fi mers pe zăpușeala aia! Nu-i vorbă, mai zăcea câte o sticlă goală pe-alături. Dacă peștele nu pica, măcar...

Dacă prindeam vreo bancă liberă, mă așezam și mă lăsam purtat de gânduri până ce acestea... dispăreau complet. Meditam. Meditam... Știți cum îmi dădeam seama de starea de evadare din lumea înconjurătoare? Mă trezeau strigătele pescărușilor... Un strigăt ciudat au pescărușii ăștia, greu de transpus într-o interjecție, un fel de A gâtuit. Zâmbeam. Zâmbeam cu ochii închiși și mă simțeam bine. Și iar dispăreau gândurile. De multe ori mă prindea  apusul și mă întorceam la cameră pe jos, într-o benefică prelungire a stării de relaxare.

Dar povestea are un alt tâlc, la care vreau să ajung. Pentru că firma nu se angajase să-mi asigure decât casa, nu și masa, trebuia să mă ocup singur și de satisfacerea Nabhi-ului (chakra-centrul energetic din dreptul ombilicului, cea care se ocupă, printre altele, și de felul în care ne hrănim). N-aș spune că mă indispunea faptul în sine, căci efectuarea cumpărăturilor și înjghebarea unei mese cât de cât decente, îmi mai ocupa din multul timp avut la dispoziție și, în plus, îmi oferea posibilitatea de a cunoaște noi oameni, să mai schimb o vorbă cu țăranii din piețe – mă refer la cei autentici, care nu deveniseră, încă, negustori de tranzit.

 Așadar, eram în piață. Mă uitam după ceva brânză, după ouă, roșii, ceapă, castraveți, salată, ridichi... chestii din astea, ca pentru o masă frugală de bărbat aflat în probe la „Master Chef”: eu concurent, tot eu consumator. Pe post de „Master Chef”... Nabhi-ul, după cum v-am mai spus. Dacă mai intram și în magazin și mai luam un lapte, un pachet de unt, o bucată de salam și-un pate, eram aranjat.

- O, ce roșii frumoase aveți – pot să aleg?

- Sigur că da, alegeți ce vă dorește inima!

Fain vânzătorul! Prietenos, nu arțăgos, cum te-ai fi putut aștepta de la un om ce a stat o zi întreagă la tarabă. Chiar m-a surprins amabilitatea lui. Altfel, o figură prea puțin îngrijită, ce nu ieșea din tipar: obosită, nebărbierită. Am ales trei roșii mari, românești, „inimă de bou”.

- Castaveții și ridichile tot ale dumneavoastră sunt?

- Nu, sunt ale lui Nae, colegul de-alături – și omul făcu un semn amical spre vecinul din dreapta sa.

- Da, sunt aici pentru dumneavoastră! – sări și acesta, bucuros de-o vânzare nouă și-și aranjă marfa în așa fel, încât să o pot vedea mai bine. Pofitiți și alegeți!

Doamne, de ce n-or fi toți târgoveții ca oamenii aceștia?! – n-am putut să nu mă minunez în sinea mea.

În timp ce roșiile mă așteptau deja frumos aranjate într-o pungă de hârtie iar eu mă căutam de bani, cel cu castraveții rupse dintr-un ziar la modă pagina din mijloc și se pregătea să-mi împacheteze marfa aleasă. Nu m-a deranjat ambalajul ce mi se pregătea dar, probabil dintr-o curiozitate ce mă caracteriza pe-atunci, am cercetat dintr-o privire pozele colorate și... am rămas interzis! Aproape că i-am smuls omului jurnalul din mână:

- Domnule, de unde aveți ziarul ăsta? – lansai o întrebare infantilă.

- De pe-aici – îmi răspunse omul, simplu și căutându-mi privirea, întrebător. De unde-o mai fi apărut și ciudatul ăsta? – e posibil să se fi-ntrebat în sinea lui.

- Domnule, vă rog, nu vă supărați, dar nu puteți să-mpachetați castraveții în ziarul acesta! 

- De ce?!

Păream din ce în ce mai ciudat.

- Ce-are, nene, ziarul ăla, ce nu vă place la el? – și vânzătorul de roșii mi-l luă din mână pentru propria-i cercetare.

Ei, de-abia acum începe povestea ce voi a spune, de-abia de-acum urma surpriza cea mare pentru mine. Căci omul continuă, pe un ton din care nu lipsea respectul:

- Măi, nene, păi eu pe doamna aceasta din poză o știu, am fost cu ea în avion când m-am întors din Italia!

- Pe cine, Gică, ce doamnă știi tu?! – fu rândul celui cu castraveții să facă ochii mari.

- Da, Nae, am stat foarte aproape de dânsa în avion – era înconjurată de flori! Flori peste tot! Nu-nțelegeam ce spunea, dar avea o voce așa de plăcută, ca a mamei când eram mic! Amabilă cu toată lumea, amabilă cu stewardesele... vorbea frumos cu cei din jur și zâmbea, zâmbea tot timpul – ce doamnă!...

Evocând momentul, omul căzu pe gânduri – gânduri plăcute, cu siguranță, căci un zâmbet îi înflori pe figură.

- Și? Mai apoi? – vru să afle mai multe prietenul său.

- Ce să fie mai apoi? Mai apoi, când am coborât la Otopeni... a întâmpinat-o o mulțime entuziastă de oameni, toți, cântând și cu brațele încărcate de flori!

- Dar ce, măi, era vreo vedetă de cinema? – încercă Nae o ironie.

- Nu știu, măi, vedetă-nevedetă dar, așa cum am văzut-o eu atunci, parcă era o zână din cărțile de povești ale copilăriei. O zână și îngerașii ei. Dac-aș mai întâlni-o vreodată...

Tăcu. Tăcu și colegul său. Eu, prudent, recuperai foaia de ziar, cu acceptul tacit al deținătorului, am netezit-o și am împăturit-o, grijuliu.

- Dar mata o cunoști pe doamna aceasta? – vru vânzătorul de roșii să-și completeze cunoștințele.

- Da, cred că O cunosc destul de bine... – îmi începui, încurcat, răspunsul, nu tocmai convins că pot da prea multe detalii. Doar că vânzătorul de roșii românești nu renunță deloc la dorința sa de cunoaștere:

- Cine este, domnule?! – întrebă, de-a dreptul, omul, din ce în ce mai contrariat.

- Este Shri Mataji Nirmala Devi, Maestrul meu spiritual – și le arătai celor doi insigna ce o purtam la piept. Shri Mataji este o mare personalitate, cunoscută în întreaga lume, un om de o aleasă bunătate și cultură.

Consideram că le dădusem  suficiente informații, dar... mă-nșelam.

- Și de ce are punctul acela în frunte? Este cumva indiancă?

- Da, este de naționalitate indiană și a străbătut întreaga lume pentru a-și promova învățătura.

- Ce învățătură?

Cei doi vânzători uitaseră complet de obiectul muncii lor și, cu un respect nedisimulat, caracteristic oamenilor simpli și inocenți, puneau, asemenea copiilor, întrebări și așteptau răspunsuri.

- În doar două cuvinte: Sahaja Yoga.

- Sa... Saha... Yoga?! Nu cumva o fi de-aia cu fetele despuiate? – sări unul de-alături, chicotind, martor mut până atunci al discuției noastre.

- Nu, nu! – mă grăbii să anulez orice percepție greșită. Ceea ce fac ăia este orice, dar numai Yoga, nu!

Eram familiarizat cu mulțimea de afișe ce reprezentau profilul unei fete despuiate și aflate în poziție de lotus. Afișele cu pricina promiteau nu știu ce evoluție, în nu știu câte etape... În fapt, fotografia provoca mai mult imaginația bărbatului dornic de aventuri, decât să trezească dorința de evoluție spirituală. Mi-am dat seama de acest lucru pentru că... și eu eram... bărbat. Am continuat, mai convingător:

- Nu, în Sahaja Yoga învățați să vă cunoașteți propriul corp. Atât corpul fizic cât și cel... energetic.

Pauză. Oamenii ascultau.

- Lucrând pe corpul energetic, vă asigurați starea de sănătate a corpului fizic și apoi... prin trezirea energiei secrete numite Kundalini...

Făcui o nouă pauză pentru a-i observa: era asigurată empatia, rezonam cu oamenii sau vorbeam în gol? Oamenii erau ochi și urechi – nu, nu-mi pierdeam timpul.

- ... intrați în meditație.

Am tăcut. Eram încurcat. Nu-mi dădeam seama câtă informație puteam da în mijlocul pieței unui auditoriu format din trei vânzători de legume, dintre care unul O întâlnise pe Shri Mataji. Câtă informație puteam da și cât puteau ei pricepe în acel moment. M-au ajutat noii mei prieteni.

- Și mata, treburile astea le-ai învățat de la doamna din fotografie? – se arătă interesat, în continuare, cel cu roșiile.

- Da, chiar de la Dânsa.

Am fost, în mod intenționat, succint în răspuns. Consideram că le spusesem destul. Mai departe... trebuiau ei înșiși să decidă ce vor.

- Domnule, nu te supăra, m-ai răscolit complet de când cu poza asta. Doamna m-a fermecat cu totul! Spune-mi, te rog, dacă mata ai cunoscut-o, cum aș putea s-o mai întâlnesc și eu o dată? Măcar o dată! Aș vrea să-i sărut mâna și... să-i ofer câteva roșii din astea bune, de-ale noastre, românești, „inimă de bou”!

M-au topit complet bunătatea și inocența omului. Un om a cărui față radia, în pofida bărbii negre și neîngrijite. Un om simplu care voia, în semn de respect, să-I sărute mâna lui Shri Mataji și să-I ofere câteva roșii „inimă de bou”, ofranda sa. Din fericire, aveam răspunsul pregătit pentru cererea ce, trebuie să recunosc, o așteptam.

- Uitați, am o propunere pentru dumneavoastră. În cel mult o săptămână, aici, în Tulcea, o să aibă loc un program public în care va fi prezentată metoda Sahaja Yoga. Intrarea este liberă!

- Și o să vină și doamna Shri... doamna din fotografie? – întrebară, aproape la unison, cei trei.

- Nu, anul ăsta a fost – și le arătai foaia de ziar din mâna mea. Dar, din câte știu eu, la anul va reveni, mai mult ca sigur.

- Păi, în cazul ăsta... – făcu cel cu roșiile, dezamăgit.

- ... în cazul ăsta, vă sfătuiesc să veniți deocamdată la programele publice, aflați ce-i cu Sahaja Yoga și la anul vă veți întâlni și cu...

- ... cu doamna din fotografie?

- Da, cu doamna din fotografie.

Am zâmbit. Puteam spune, fără a greși, că cei trei O rebotezaseră pe Shri Mataji. Pentru ei era Doamna din Fotografie. Așa li s-a apropiat lor de suflet.

Tabloul acesta, demn de talentul unui pictor impresionist, mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie: piața de legume și fructe din Tulcea; roșii, castraveți, salate, ridichi și tot felul de fructe pe tejghele; trei vânzători de legume: Gică, Nae și-ncă unul, oameni frumoși, aplecați asupra unui ziar magic și un cumpărător apărut cine știe de unde, care le vorbește despre Shri Mataji (Doamna din Fotografie) și Sahaja Yoga.

Din păcate, programul de inițiere în Sahaja Yoga pe care-l pornisem și pentru care antamasem sala de spectacole a Casei de Cultură, nu s-a mai ținut. Din motive ce nu au ținut de mine sau de organizare, programul a fost amânat pentru o perioadă nedefinită. S-a revenit asupra proiectului după un an sau doi și a fost un succes.

I-am căutat pe prietenii mei din piață de mai multe ori, dar nu i-am mai întâlnit. De parcă n-ar fi fost reali! Dar din care realitate or fi apărut ei? Doar pagina de ziar, martor de netăgăduit, pătată și boțită, așa cum mi-o dăruiseră, rămăsese o dovadă palpabilă a lumii fizice în care mă aflasem, atunci!

Acasă am citit în liniște și articolul cu pricina. Fusese scris de către o jurnalistă dornică de wow și care nu înțelesese nimic din eveniment, din moment ce se oprise cu explicațiile, în mod tendențios, asupra unei poze ce înfățișa mulțimea  de pantofi de la intrare. Trucuri bune, pentru un ziar de scandal. Dacă ar fi fost isteață, ar fi intrat în joc, s-ar fi descălțat la rându-i, ar fi intrat și-ar fi scultat cu atenție prezentarea metodei Sahaja Yoga. Abia atunci ar fi obținut material de-un articol bun! Așa... s-a oprit la intrare.

Ploiești, 27 ianuarie 2018

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 2 februarie 2018 și în revista „eCreator” din 12 februarie 2018)

CUM M-A PÂRÂT MAMAIA LA POPA DIN SAT

Mamaia șezând pe „chiatră”

       Ca-n fiecare decembrie al ultimilor ani, încă înainte de Sf. Nicolae, o aducem pe mamaia la noi. Femeie bătrână, octogenară, cu puterile sleite de ani și... singură.

       Tataia, nu știm ce l-o fi apucat, dar a plecat mai devreme decât ne-am fi așteptat, la întâlnirea cea mai importantă, cea a Judecății de Apoi. Din câte știm, mamaia s-a îngrijit de toate cele pentru a-i ușura drumul până la...↑, a dat obolul necesar trecerii apelor Styxului, dar i-a făcut și toate pomenile cuvenite și la timpul lor: să nu sufere tataia de frig, de foame sau – Doamne ferește! – să nu poftească la vreo sarma aburindă pe-Acolo, prin Ceruri, în timp ce horește și benchetuiește alături de zâne. (Mi-a și povestit odată cum l-a visat pe Ionel la o masă mare, întinsă și plină de bucate, înconjurat de îngeri. Ce mai petrecea... dar pe ea n-a vrut s-o cheme la masă – i-a și explicat că nu-i venise vremea. Tu, Paraschivo, stai acolo cu copiii și nepoții – ei sunt îngerii tăi! – i-ar fi spus Ionel.)

       Așadar, am adus-o pe mamaia la noi. Decât să-i purtăm grija pe timpul iernii, mai bine s-o știm lângă noi: căldurică este, o mâncare bună și la timp avem – mulțumim Domnului! – cât despre voie bună... când nu suntem singuri, ni se umple casa de copii și de nepoți.

- Mamaie, ești gata? C-am venit să te luăm la noi.

- Sunt gata, mamă. M-am spălat, m-am primenit, am închis și crama...

Crama... Mai bine zis, fosta cramă. Că, de când s-a prăpădit bietul tataia, doar butoiul gol mai amintește de gloria de altădată a încăperii cu pricina. Mai găsești prin ea, agățate de pereți, două rupturi de plase de rafie cu scule vechi și ruginite, un aragaz căruia i-a trecut vremea și pe care nu știu de ce-l mai ține mamaia, vreo două ligheane cu smalțul sărit, o ladă de lemn pentru grăunțe... Toate sunt bătrâne în gospodărie, de-o seamă cu mamaia. Vara, mai punem noi la rece, când venim în vizită, câte-un pepene și-o sticlă de bere sau de vin.

- Mamaie, vezi să nu începi cu postul pe la noi, că n-avem vreme de așa ceva!

- Vai, mamă, n-o să fac mofturi, mănânc ce mi-oți da. I-am și zis lu’ popa, când o venit să mă împărtășească, că veniți să mă luați la voi și...

- Te-ai împărtășit?! Când, mamaie?

- Ieri, maică, ieri o venit popa acasă și m-o împărtășit.

- Bine, mamaie, dar nu-i cam devreme? Mai e până la Crăciun. Ce te-ai grăbit așa? Dacă ai fi avut puțină răbdare, te-aș fi dus să te împărtășești la biserica de lângă noi. Vorbeam cu popa de acolo...

- Da, maică, ca anul trecut! – mi-a întors-o bătrâna cu o undă de reproș în glas.

Am tăcut. Am tăcut și-am înghițit-o. Știam amândoi cum a fost cu împărtășania de anul trecut.

- Și ce i-ai zis popii, mamaie?

- Ce să-i zic, maică, adevărul.

- Adică?

- Păi, cum ai venit tu anul trecut grăbit, ca acuma, exact când trebuia să merg să mă împărtășesc...

- Și?

- Și cum ai spus că nu-i nicio grabă, că o să mă duci tu la biserică, la popa de la voi...

- N-am dat de el, mamaie, de-aia nu te-ai împărtășit!

- Știu, maică.

- Așa-i. Și, ce-a zis popa?

- Ce să zică popa, maică – m-a iertat.

- Foarte bine, mamaie. Și te-ai liniștit?

- Te-a iertat și pe tine, maică, popa, să știi!

- M-a iertat... m-a iertat popa?! De ce, mamaie?!

- Păi... dacă nu m-ai dus la împărtășit...

- Mamaie, amintește-ți că eu am vrut să te duc, dar i-ai zis popii matale că popa de la noi era de negăsit?

- Cum să-i zic așa ceva, mamă?!...

- Și că dascălul era vizavi, la bodegă, să se încălzească cu un vin fiert?

- Vai, maică, ai grijă să nu faci păcate!

- Lasă, mamaie, ăsta să fie tot păcatul meu.

Mamaia a căzut pe gânduri. Îmi dădeam seama că sentimentul vinovăției de anul trecut o apăsa și tare n-aș fi vrut așa ceva. Este o femeie bună, ce emană doar iubire, fără niciun fel de gânduri ascunse. Am strâns-o în brațe și am pupat-o pe obraji. Pe sub basmaua neagră am observat o lacrimă prelingându-se.

- Și cum a fost la împărtășanie, mamaie?

- Cum să hie, maică? Am vorbit cu popa, am ținut post o săptămână...

- Ai ținut post greu?

- Nu, mamă, popa mi-a dat dezlegare la ouă și lapte...

- Ei, e bine așa...

- Vineri am ținut post negru!

- Of, mamaie!...

- Și ieri m-am împărtășit!

- Bine, bine că te-ai împărtășit aici, la popa matale. E-adevărat, că anul trecut...

- I-am zis că vin la voi și că o să mănânc ce mi-oți da, că nu o să fac mofturi...

- Da, mamaie, știi că noi nu ținem post...

- V-a binecuvântat, popa, mamă!

- Ne-a binecuvântat popa?! De ce, mamaie?

- Nu știu io, mamă, dar a zis că sunteți oameni buni!

- Ei, dacă ne-a iertat și ne-a binecuvântat... înseamnă că și el este un om bun...

- Așa e, mamă, e bun popa!

- ... Și popă bun, mamaie! Dacă te-a și dezlegat...

                                                         (Publicat în revista eCreator din 9 ianuarie 2018)

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Mamaia

Ieri, 21 mai 2017, revista eCreator a publicat în paginile sale povestirea inspirată de poveștile mamaiei.

http://www.ecreator.ro/proza/4685-cererea-in-casatorie.html

De data aceasta, mamaia ne povestește despre felul în care tataia a cerut-o în căsătorie. O poveste inedită și... spumoasă, pe alocuri. O puteți lectura accesând link-ul de mai sus sau... rămânând pe blog.

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Aroma plăcută a cafelei pusese stăpânire pe bucătărie. Invita la tihnă. Bărbatul, trecut de multișor de prima tinerețe, își odihnea picioarele în poala iubitei sale, nevastă de-a doua. Fără acte dar… nevastă. Își uniseră angoasele și tristețile și ajunseseră la concluzia că, decât să se chinuie târându-se singuri spre anii din urmă ai vieții, parcă mai bine ar fi să-i parcurgă de mână, împărțind ceea ce aveau mai de preț: iubirea. Decât trist, mai bine vesel. Decât o săracie, mai bine două. Nu, nu înțelegeți greșit: nu două sărăcii, ci două pensii!

De partea cealaltă, în dreapta bărbatului, mamaia – mama nevestei de-a doua – își savura, tăcut, ceaiul, alăturat unei felii de pâine cu unt și dulceață. Din cauza dinților – câteva cioturi ce-o mai ajutau ca vai de lume – trebuia să fie foarte atentă la fiecare mușcătură din felia de pâine. Când simțea că tăria acesteia depășea pe cea a ruptului dumicatului, se folosea de ceai pentru  o mai bună înmuiere.

Bărbatul, ca în fiecare dimineață, era în vervă. Și, în virtutea bunei sale dispoziții, se întoarse spre bătrână, o învălui cu o privire tandră și-i făcu – nu era prima oară – o mărturisire:

- Mamaie, ești atât de frumoasă!

- Ei, mamă, o babă bătrână! – spuse aceasta cu modestie, dar cu o cochetărie greu mascată.

- Nu mamaie, chiar ești frumoasă! Ești o „babă” frumoasă! Și bărbatul continuă, pe același ton admirativ: Uite, îmbrobodită cu baticul ăsta negru ce-ți încadrează fața albă ca laptele, fără sulemeneli și cu sprâncenele dese și bine conturate, parcă ai fi coborâtă dintr-o icoană.

- Ai grijă să nu faci păcate! – îl dojeni bătrâna, cu blândețe.

- Ce păcat mamaie: că ți se citește frumusețea sufletului pe chip? Că ochii matale strălucesc a bunătate? Și apoi, pe un ton șugubăt, o necăji cu o nouă prostioară de-a lui:

- Mamaie, te rog, să nu care cumva să-ți faci vreo operație estetică!...

- Irra, mamă, ce vorbe-s astea la tine?!

- … Să te vedem după aia, seara, pe la Capatos, alături de Drăgușanca!

- Ia nu te mai prosti și nu mai râde de mama! – îl luă femeia la rost pe bărbat. Ce vorbe-s astea?

- Ia lasă omul în pace și nu-l mai certa – glumim și noi! – se rățoi și mama la fiică. Nu sunt convins că știa cine era Capatos, dar cu ultimele evenimente din viața „vedetei” tunate era la curent din emisiunile ei preferate.

În comparație cu bătrâna, nevasta lui (de-a doua) nu prea avea simțul umorului. Dacă octogenara percuta la prima provocare și intra, amuzată, în jocul vorbelor cu mai multe înțelesuri, soția îi tăia imediat elanul. Atunci amuțeau amândoi și-și făceau semnele dinainte știute: treceau cu mâna de la un capăt la celălalt al gurii, în semn de mucles!

- Fermoarul, maică! – concluziona bătrâna și se uitau amândoi înveseliți spre minoritară.

- O să vă arăt eu vouă fermoar, de n-o să-l puteți duce – intervenea, amuzată la rându-i, nevasta (de-a doua) bărbatului și fiica bătrânei.

Bărbatul avea limbariță și se-ntoarse (iar) spre dreapta sa:

- Mamaie!...

- Da, mamă!

- … Te rog, povestește-mi cum l-ai cunoscut pe soțul dumitale, pe tataia!

- Dar ți-am mai povestit o dată, mamă! Ce să-ți mai spun?

- Așa este, mi-ai mai spus, dar… mai spune-o odată, îmi place povestea!

- Bine, dacă vrei tu…

Bătrână își aranjă baticul negru ce-i încadra chipul angelic, își băgă la loc câteva șuvițe rebele și, cu mâinile așezate cuminți în poală, se puse pe povestit.

Povestea:

- Era într-o zi de sărbătoare și mă aflam cu mai multe fete, în centrul satului, la horă. Stăteam deoparte, vreo nouă fete, eu și prietenele mele. De partea cealaltă a drumului, un grup de băieți, flăcăi, dar și vreo două femei măritate ce-i însoțeau. Nu-i luam în seamă. Noi aveam glumele noastre, secretele noastre, iar prietenele mă tot necăjeau cu un gagic de-al meu, care mă curta nevoie-mare.

- De ce-l respingi fa, tu, pe Costăchel? Se usucă aista pe chicioare de dragul tău.

- C-așa vreu eu! – și Paraschiva întoarse spatele, mândră, unui flăcău imaginar, taman bun de respins, dar numai așternuturile patului ei de fecioară îi cunoșteau chinurile nopților lungi de insomnie și dorințe neexprimate. Dacă i-ar cunoaște ele oful inimii! Nu-l plăcea pe Costăchel, era cam botos. Nu, hotărât lucru, nu Costăchel îi era ursitul! Dar, Costăchel, insistent, îi tot aținea calea și nu putea spune că nu-i făcea plăcere că era curtată. Așa se făcuse ea cu un gagic.

- Fa, tu dacă îl mai chinui mult, ți-l fură vruna!

- N-ai hi chiar tu aia? – o luă la zbârnă Paraschiva, fixând-o cu niște ochi oțeloși.

- Nu, fa, ce-ți veni? Am zis și eu așa...

Fetele tăcură și-și îndreptară atenția spre horă, fiecare ascunzându-și cu grijă gândurile și secretele. Lăutarii trăgeau de zor la arcușe și de burdufurile greu încercate în timp ale acordeoanelor. Trompeții se-ntreceau și ei cu toba într-un dialog al zgomotelor cu pretenție de muzică.

Hora era în toi. Feciorii își învârteau mândrele și băteau colbul de pe drum într-un ritm drăcesc, anume întreținut pentru a le zăpăci pe fete și a le convinge de bunele lor intenții, în vreme ce bătrânii își vedeau de ale lor: femeile, vigilente, căscau ochii-n patru la fecioarele din horă, iar bărbații împărțeau țara... cu câte-o țuică-n mână, luată de colea, de peste drum.

Scurt intermezzo: în acest moment al povestirii, bărbatul zâmbi unei amintiri mai vechi, mai bine spus, a unei vechi snoave populare.

Iată snoava: Ion și Maria se întâlnesc la horă-n sat. Ion, puțin aprins după fată, își făcu curaj și-o abordă:

- Hai, fă Mario, să te joc și eu!

- Joacă-mă bade!

O joacă Ion ce-o joacă pe Maria dar, înfierbântat, îndrăznește mai mult:

- Hai, fă Mario, să te țuc și eu!

Maria, receptivă:

- Țucă-mă bade!

O duce badea mai la o parte de-o țucă pe săturate și, încins de-a binelea, atacă decisiv:

- Hai, fă Mario, să te am și eu o dată!

Maria, cuminte:

- Nu pot, bade! Dacă vrei, mă duci întâi la biserică...

Îndrăgostit de-a binelea și cu inima furată definitiv, Ion face toate cele de cuviință și-i pune cununiile pe cap Mariei. Toate cele rânduite fiind îndeplinite, răbdarea flăcăului având și ea niște limite și cu sângele clocotind în vine, Ion o-ntreabă de-a dreptul pe mireasa sa:

- Fă, Mario, de jucat... te-am jucat, de țucat... te-am țucat, de dus la biserică... te-am dus la biserică, dar acum să-mi spui, fă Mario, măcar ești tu fată mare?

Maria, după câteva clipe de gândire adâncă, îi răspunse dezmierdându-l:

- D-apoi... cum ți-o fi norocul, bade!

- Auzi, fă Paraschivo, ia vezi tu la flăcăul ăla de vizavi, că te cam soarbe din ochi!

- Ce-mi pasă mie de el? Poa’ să se uite unde vrea – făcu tânăra pe nepăsătoarea. Îi observase și ea ocheadele și nu putea spune că nu era arătos. Bine făcut și bine îmbrăcat, tânărul stătea țanțos în cizmele sale noi și strălucind de cât lustru suportaseră înaintea evenimentului. Era însoțit de doi tineri și de nevestele lor. Sigur nu erau de la ele din sat, căci nu-i mai văzuse niciodată până atunci. Mândră, ca să dovedească prietenelor că, într-adevăr, îi era indiferent personajul, își aranjă părul de pe cap, mai îndepărtă o scamă invizibilă de pe foaia cea nouă și intră în prăvălia de-alături. Tată-său îi lăsase cartela să mai ia câte ceva pentru casă. Însă, chiar înainte de a deschide gura și a cere cele ce avea de cumpărat, o tânără a apucat-o ușor de braț și i-a șoptit la ureche:

- Fă, e afară un tânăr, cumnatul meu, ce ar vrea să-ți zică vreo două vorbe.

Era una dintre cele două femei ce-i însoțeau pe tinerii de afară.

- Ce treabă am eu cu el? – făcu pe ofensata Paraschiva.

- Du-te fă și vezi ce vrea băietul, că nu te-o mânca! – o încurajă și vânzătoarea să dea curs invitației.

Ca peste tot în satele românești, oamenii se cunoșteau unii pe ceilalți și erau solidari la bucurii și, mai ales, la nevoi. Paraschiva, ca orice fată de măritat, reprezenta o problemă a întregii comunități, nu numai a propriei familii. Prin urmare, în virtutea acestei solidarități, tot satul se bucura (răsufla ușurat) atunci când o fată de măritat părăsea casa părintească așa cum, o fată rămasă bătrână, era o rușine a întregului sat. Ce-o hi cu fata aiasta a lu’ Cutărică de n-o ia nimerică? O hi bolnavă? O hi având făcute farmece? – obișnuiau să circule bârfele de la un capăt la altul al satului și de la un sat la altul.

- Ce-ai făcut, mamaie? Ai ieșit să vorbești cu băiatul? – grăbi bărbatul povestirea, nerăbdător să afle detalii.

- Am ieșit, maică.

- Și? Ți-a plăcut de el?

- Ce pot să spun? Mi-o plăcut, maică. Era un ăla frumos!...

- Ahaaa! I-ai picat rapid în mreje...

- Ei, nu chiar așa, maică. Nu așa mergeau treburile pe-atunci.

- Păi, cum mergeau, mamaie?

- Ne-om plimbat...

- Așa, mai pe la întuneric?

- Ce întuneric, mamă? Pe uliță, la vedere. Ne vedea toată lumea.

- Doar v-ați plimbat? Doar atât?!

- Păi, ce-ai hi vrut?

- Te-a pupat?

- Văleu, maică – de la prima întâlnire? Nuuu!

- Dar, măcar te-a ținut de mână?

- Ei, de mână m-o mai apucat el...

- Așa, și? Zi mai departe – o îndemnă bărbatul pe bătrână să nu întrerupă șirul povestirii.

- Ne-om plimbat așa, când pe o uliță, când pe alta... – tărăgănă mamaia povestirea, cotrobăind prin cotloanele memoriei.

- Și ce ți-a zis, cu ce te-a vrăjit?

- Ei, maică, de-ale lui. Că-i place de mine...

- Aha!

- Că-i din satul vecin, din Strâmbu, că are armata făcută, că are gânduri serioase... Ce mai, mi-o plăcut de el!

- Recunoști, deci? – făcu bărbatul, triumfător.

- Recunosc, mamă, de ce să nu recunosc? – și mamaia se îmbujoră, toată, la față.

- Mai zi, mai zi, mamaie!

- Nici nu ne-om dat seama când s-o făcut de noapte. Tata mă aștepta cu toroipanul la poartă.

Bătrâna făcu o pauză destul de lungă. Fața i se întunecă puțin, a amintiri neplăcute. Luă o sorbitură din cana de ceai și, aproape pe nerăsuflate, slobozi vorbele ce le voia ține doar pentru ea:

- Am luat o bătaie în seara aia... de nu mi-o mai trebuit măritiș!

- Te-a bătut tare?

- Ce m-au mai bătut!... Și mama, și tata! Dar și eu m-am căcat în gura lui!

- A cui, mamaie, n-o lăsă bărbatul, amuzat, să-și curme cursul gândurilor și să-și ia seama la vorbe.

- A lu’ Ionel, a cui crezi? Păi ce – el, cu lugu-lugu și eu cu papara?

Iar pauză. Sorbiră toți din cești, îngândurați.

- Am plâns toată noaptea – își continuă bătrâna povestirea. Nu știu de-am pus geană pe geană. Știu doar că mă lecuisem de măritiș.

- Bine, dar cu Ionel când te-ai mai văzut?

- Ei, mamă, a doua zi dimineață cine oprea în fața casei cu doi cai mari și frumoși înhămați la căruță?

- Cine, mamaie? – simulă bărbatul surprinderea.

- Ionel, mamă, cu cei doi frați, cu tată-su și mumă-sa și cu țațica. Veniseră să mă ceară.

- Cine era țațica, mamaie?

- Țațica – n-am spus? – era nevasta fratelui mai mare al lu’ Ionel, cea care mă chemase cu o zi înainte afară din magazin.

- Aha! Și zi: s-au bucurat mama și tata, mamaie? Vorba ceea: scăpau de pietroi din casă. I-au primit cum se cuvine? I-au cinstit?

- Nu știu dacă s-au bucurat, mamă, dar știu că s-or înțeles. După ce-au vorghit ei, ne-au trimes pe mine și pe Ionel în cealaltă cameră, să vorghim și noi.

- Mamaie, zi sincer: de data asta te-a pupat?

- Nu, mamă! – și bătrâna se îmbujoră din nou. Ne-am strâns în brațe...

- Ardea cămașa pe matale?

- Ardea, mamă, ce să zic, ardea. Eram și eu tânără.

- Și-apoi? Mai zi, că-mi place!

Bărbatul voia să audă detalii ce-i scăpaseră în trecut, inclusiv din cele mai picante, voia să lege evenimentele și să înțeleagă mai bine cutumele vremii.

- Când ne-am întors în cameră, ei cinsteau la țuică. Înțelegerea era făcută. Pe la prânz, Ionel și-ai lui au plecat spre casa lor.

- Și te-au lăsat pe loc? Nu te-au luat cu ei?!

- Nu, mamă, nu așa o fost înțelegerea.

- Dar cum, mamaie?

- Întâi au pregătit ei camera unde aveau să stea mirii. În timpul aista, și la noi mămica și tăticu’ au pregătit zestrea și actele pentru cele câteva pogoane de pământ promise.

- Aha, nu au uitat niciun detaliu.

- Așa era atunci, mamă! Fata trebuia să aibă zestre și ceva pământ, iar băiatul aducea mireasa acasă la părinții lui. După o săptămână m-au luat.

- Cum așa, mamaie, nu ați făcut nunta mai întâi?!

Bărbatul era sincer mirat. Știa că, pe vremuri, se punea mare preț pe feciorie atunci când mireasa pășea în fața altarului pentru a i se pune cununiile pe cap. Se pare că, de astă dată, a contat doar fecioria, nu neapărat fecioria în momentul ducerii la altar.

- Așa s-au înțeles. Când toate sunt pregătite… să vină să mă ia. Ce-am mai plans și-atunci…

- De ce, mamaie? De fericire? Sau că plecai de-acasă?

- Nu mai știu, mamă. Plângeam și eu așa.

- Socrii te-au primit bine? S-au purtat bine cu matale?

- La început a fost bine. Dar apoi… ce m-au mai chinuit! Cât a fost Ionel în concentrare – vreo patru luni – am muncit la pământul lor și mâncam din mâncarea mea. Turte din tărâțe și apă. Am fost chinuită, mamă. Dacă n-ar fi fost Ionel om bun…

Iar se întristă bătrâna și iar căzu pe gânduri. Evocând vremuri triste, retrăia cu intensitate emoții bine pitite în memorie. Continuă tânguiala, uitându-se spre fiică-sa din celălalt capăt al mesei:

- Oameni răi! Tot atunci, cât a fost Ionel în concentrare, eu fiind cu burta la gură cu Didița, voiau să mă ducă acasă la părinți. N-am suportat și le-am zis: - Eu n-am venit de-acasă cu copchilul aista în burtă. Îl fac, vi-l las în bătătură și-abia apoi plec la mama. Noroc cu țațica…

- Ți-a ținut partea?

- A vorbit cu bărbat-su, George, fratele mai mare a lu’ Ionel – ce om bun! Și frumos!... S-a luat el de tat-su și de mă-sa de i-a liniștit. - Ce-aveți cu fata, cu ce v-a greșit? E cuminte, muncitoare, ce mai vreți de la ea? Așa le-o spus.

Bătrâna trebuia smulsă din noianul amintirilor triste:

- Mamaie, tot nu mi-ai zis: te-a luat tataia la el acasă și… ați stat așa, cuminți, până la nuntă?

- Nu, mamă (mamaia iar se rușină), dar cine putea? Ionel avea douășcinci de ani, era bărbat în toată firea.

- Dar mata, câți ani aveai?

- Nouășpe.

- Erai crudă, mamaie.

- Da, mamă. Dar ce-am pățit în seara aia și cu țațica…

- Ce-ai pățit? Se-ntrevedea o nouă și inedită mărturisire.

- A stat cu mine și m-a ajutat la dezbrăcat să vadă… să vadă…

- Ce? Ce să vadă?

Curiozitatea atingea paroxismul.

- Să vadă dacă nu am vreo pungă cu sânge ascunsă la chiele, pe sub cămașă…

- Ce pungă, de ce sânge vorbești mata acolo, mamaie?

- Da, mamă, fetele necinstite obișnuiau ca, în noaptea nunții, să spargă pe furiș o pungă cu sânge de… găină, de cucoș… ce-o hi, să creadă lumea că-i fată mare.

- Așa deci…

Bărbatului îi reveni o amintire veche, de pe vremea bunicii, a singurei bunici pe care o apucase în viață. Copil fiind, când mergea la țară cu părinții, își aminti cum bunica îi punea la curent pe ai săi cu ultimele bârfe de prin sat.

- Auzi, maică – abia aștepta bunica să le împărtășească cele mai proaspete noutăți – putoarea aia a lu’ Niculăeș, aia de s-ontins cu tăt satul, s-o măritat!

- Foarte bine a făcut, mămucă – aproba tata – trebuia să se mărite și fata aia!

- Cine?! Curviștina satului?! – riposta bunica contrariată. Dar știi ce-o făcut? – relua ea firul delator – s-o dus la Bacău și s-o cusut! Și-o fost fată mare la nuntă! O jucat și cămeșa!

Bărbatul se smulse din noianul amintirilor. Un zâmbet, poate de amuzament, poate ironic, i se întipări pe chip.

- Matale ți-au jucat „cămeșa”, mamaie? Au băut rachiul?

- Da, mamă, au băut! Și cămașa era!... – se semeți fosta fecioară.

- Fără sânge de cocoș? – o mai tachină puțin.

- Au, mamă, ce vorbe-s astea la tine? – se oțărî bătrâna. Am fost fată cuminte! S-o petrecut până la ziuă!

- Ia hai, te-ai cam întrecut măsura! – îl tamponă și soția.

- Hai măi și tu, nu mai sări așa în sus! Nu vezi câte lucruri minunate are mamaia de povestit? Apoi, întorcându-se spre bătrână:

- Mamaie, după cât timp ați făcut nunta?

- Ei, gata pe ziua de azi. Vrei totul deodată? Mai vorghim și mâine, dar doar dacă… mai dai un ceai.

- Mai dau, mamaie!

Mai zicea mamaia:

1: O fost la noi în sat o fată, una bogată de s-o măritat în satul vecin. N-o fost fată mare și, a doua zi dimineață, bărbat-su a pus-o pe o grapă din spini și a dus-o înapoi, acasă la tat-su. Bietul om o fost nevoit să mai dea vreo două pogoane de pământ ca să spele rușinea fie-sii și pentru ca mirele să accepte să-și ia înapoi nevasta.

Concluzie: fecioria putea fi cumpărată cu două pogoane de pământ.

2. Era odată un moș ce abia reușea să se aplece să-și lege șireturile. Baba lui, văzându-l neputincios, îi sărea în ajutor de fiecare dată. Dar moșul, tot morocănos. – Ce-ai moșule, ce ești așa morocănos? – se luă baba de el. – De câte ori te-apleci să-mi legi șireturile, mi-amintesc că nu te-am luat de fată mare! – se oțărî moșul și-i dădu un brânci bătrânei.

Concluzie: nici la bătrânețe unele păcate nu pot fi șterse din memorie.