 |
| În fața Clinicii, bustul Prof. Dr. Dan Setlacec |
SUNT ŞI EU PE-AICI!
(Omagiu marilor medici români)
I
V-aţi pus vreodată întrebarea: cum o fi viaţa de dincolo? Şi unde să fie plasat acel dincolo? Să fie în Ceruri? Sau... ceva mai jos, la doi metri sub
pământ, ultima destinaţie a celor plecaţi?
Nu s-a întors încă nimeni de acolo cu
nişte răspunsuri credibile şi care să reprezinte un punct de plecare pentru
demonstraţiile ştiinţifice sau filosofice. Aşa că... nu-mi rămân decât
întrebările, speculaţiile şi... răspunsurile limitate de puţinătatea
cunoştinţelor şi experienţelor mele.
În groapă – nu-i aşa? – este aşezat doar un corp, căci ce
altceva mai rămâne după ce sufletul şi-a părăsit vehicolul vremelnic? Subliniez:
în groapă a fost coborât un corp inert, un... lucru. Un lucru, pentru că fiinţa,
prin definiţie, este caracterizată de
viaţă. Dacă inima a încetat să mai bată şi toate funcţiile au încetat şi
ele, fiinţa îşi pierde această calitate şi devine... un simplu lucru. Substantiv
comun. Adică... ceva fără valoare. Fără valoarea vieţii!
De mort (mai bine spus, de sufletul lui) se mai ocupă
preotul dar, personal, nu ştiu în ce măsură cântările
lui ajung la destinatarul cel bun şi milos, căruia i se solicită iertarea tuturor păcatelor, deoarece
munca lui (a preotului) nu e cuantificabilă. Pe pământ, cel puţin.
În schimb, pe deplin cuantificabilă este acţiunea celor
ce fac posibilă (sau măcar încearcă) menţinerea pacientului în rândul
fiinţelor, de a-i conserva valoarea
vieţii. Personal, recunoştinţei pe care rudele răposatului i-o aduc
preotului ce intermediază înalţarea sufletului decedatului la ceruri, i-o
prefer pe cea a salvatului din ghearele morţii prin competenţa, entuziasmul şi
umanismul medicilor. Am îndrăznit afirmaţia de mai sus, pentru că nu am
cunoscut pe nimeni care să trăiască extazul desprinderii de cele lumeşti în
vederea întâlnirii cât mai rapide cu Dumnezeu. Chiar dacă frecventează biserica
cu regularitatea succesiunii duminicilor şi a zilelor însemnate cu roşu în
calendar. Nu, până la întâlnirea cu sfinţii, oamenii apelează la slujitorii
vieţii, la medici. Vor să se facă bine! Vor să scape de boli! Vor SĂ TRĂIASCĂ! Şi,
încercând să filosofez şi eu puţin, viaţa
este un dar pe care l-am primit, pe care trebuie să-l preţuim şi... de care
trebuie (suntem chiar obligaţi moral!) să ne bucurăm!
Am trecut şi eu prin experienţa existenţei la limita
dintre fiinţă şi lucru. Adică, dintre viaţă
şi moarte – oricum aş jongla cu
cuvintele, tot acolo se ajunge! Şi nu am considerat niciun moment că m-aş găsi
în dilema de a alege între luminile transfigurate ale Edenului şi lumina
soarelui de pe Pământ. Nu! Am umblat prin tot felul de spitale, am trecut de la
un doctor la altul, am încercat toate medicamentele româneşti sau străine, am
umblat pe la tot felul de tămăduitori populari şi am băut cele mai rele
fierturi posibile! De ce? De ce toate acestea? Pentru că voiam să trăiesc! Voiam
să trăiesc pentru mine, pentru soţia credincioasă şi iubitoare de-acasă, pentru
fetiţa mea ce nu înţelegea că tatăl ei chiar poate muri, pentru părinţii
disperaţi şi dispuşi să-şi sacrifice propria viaţă, doar ca fiul lor să şi-o păstreze pe-a lui. Aşadar, nu mă
simţeam defel pregătit pentru marea întâlnire transcedentală!
Se spune că acolo unde nu te mai pot ajuta medicii, te
ajută Dumnezeu. Cam în situaţia aceasta m-am aflat şi eu. Medicii de la Brăila,
după ce au încercat tot ce era posibil din punctul lor de vedere, au dat un
verdict crud, dar... de neocolit: mai aveam de trăit o lună, maximum două.
Conştient de gravitatea situaţiei şi de puţinătatea timpului rămas la dispoziţie
(şi consideram că mai am atâtea de făcut pe Pământ!...), mi-am întors privirea
către Divinitate. Oamenii îşi mărturisiseră neputinţa, dar cu Dumnezeu... nu
discutasem încă! Vă mărturisesc că – probabil, la fel ca orice om ajuns în
nevolnicie – solicitam o minune în care nici nu prea credeam! Cum ar mai putea
vreun zeu să-mi înlocuiască ficatul grav avariat cu unul sănătos, viabil? Şi de
ce aş cunoaşte tocmai eu clemenţa divină?! Ce mare... personalitate sunt eu?
Dar, ca să fiu sigur că nu greşesc şi de această dată, m-am rugat, alternativ,
la ambele icoane ce se prezentau ochilor mei din patul de suferinţă în care
eram blocat. Era prea mare miza pentru a rata destinatarul rugăciunii mele! Şi
m-am legat şi printr-un jurământ.
Mărturisesc din nou: doream enorm să trăiesc, simţeam că
mai am treabă pe planeta Pământ şi de aceea m-am rugat fierbinte pentru viaţă, chiar dacă nu eram convins că
minunile se şi pot înfăptui.
Dar... planetele s-au învârtit... s-au mai învârtit... şi
aşa am ajuns la Clinica de TransplantHepatic de la Fundeni, chiar în atenţia eminentului Profesor Doctor IrinelPopescu. Aveam să constat că planetele s-au învârtit cu folos, căci inimoasa şi
competenta echipă a profesorului m-a şi luat în primire, m-a întors pe toate
feţele, m-a introdus în toate aparatele, mi-a fotografiat toate măruntaiele,
mi-a verificat fluidele şi m-a înţepat... ce m-a mai înţepat!...
După câteva luni de carantină
pe lista de aşteptare, o noapte lungă şi grea petrecută pe masa de operaţie (între
noi fie vorba, eu n-am avut niciun merit în această noapte decisivă ce a făcut
diferenţa dintre moarte şi viaţă) şi alte trei săptămâni de terapie
intensivă şi de supraveghere permanentă mai ceva ca la NASA, mi-a fost comutată
pedeapsa de… condamnare la moarte pe
motiv de ficat bun de aruncat la coş, în cea de invitaţie la viaţă lungă şi fericită alături de cei
dragi. Am fost eliberat şi redat familiei şi prietenilor.
Au urmat momente în care am plâns în hohote. De fericire.
După MAREA INTERVENŢIE (da, folosesc cu bună ştiinţă majusculele), când am
redevenit conştient şi mi-am dat seama că sunt salvat, inima mi-a fost cuprinsă
de o aşa plinătate a bucuriei, încât nu mai reuşeam să-mi stăpânesc lacrimile.
Când mă suna soţia, aflată fortuit la mari depărtări, nu puteam să emit nicio idee
coerentă, deoarece izbucneam în hohote de plâns ce, până să-şi dea seama despre
ce era vorba, o alertau. Minute în şir dura acest dialog surd. Dar acelaşi
fenomen se întâmpla şi atunci când mă sunau prietenii sau foştii colegi de
serviciu. Doctorii, la un moment dat, au devenit chiar îngrijoraţi: medical,
totul mergea perfect, dar psihiatric... Mi-au trimis un specialist să discute
zilnic cu mine şi să mă aducă cu picioarele pe pământ. După vreo săptămână, a
reuşit şi acest experiment.
Ei, se mai îndoieşte cineva de planete? Sau de zei? De
minunile accesibile lui Dumnezeu? Eu unul, nu! În plus, am înţeles mecanismele
prin care Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit acţiunile. Am înţeles că nu trebuie
niciodată să mă aştept să-mi apară în faţa ochilor vreun moş bonom cu barbă
lungă şi albă şi care, răspunzând rugăciunilor mele fierbinţi şi jurămintelor voit
sincere, să facă un semn discret şi – gata! – un ficat nou şi sănătos să ia
instantaneu locul celui vinovat de boala morţii. (De altfel, în nevolnicia
noastră, nici nu sunt convins că am putea face faţă unei astfel de întâlniri...
de gradul III!) Nu! Dumnezeu altfel lucrează! El Îşi alege îngerii făptuitori
de minuni dintre oameni!
V-aţi gândit vreodată la o astfel de posibilitate? Poate
da, poate nu... Dar sigur, în momentele de recunoştinţă faţă de vreun medic ce
v-a ajutat să depăşiţi un impas major de sănătate, aţi exclamat: - I-a dat Dumnezeu har!, sau despre un
chirurg: - I-a dat Dumnezeu mâini de aur!
Sunt exclamaţii exprimate spontan sau simple emisii ale gândirii. Devine
firesc, în cazul acesta, să ne dorim serviciilor unor astfel de medici eminenţi,
nefiind conştienţi că, de fapt, ne bucurăm de serviciile îngerilor bunului Dumnezeu.
Aşa îl văd şi-l consider eu pe Profesorul Doctor Irinel
Popescu: înger al lui Dumnezeu! ÎNGER! Înger însărcinat cu anularea cauzelor determinante
ale drumului celui fără de întoarcere
şi reînceperea unei noi vieţi, mai intense, mai pline de semnificaţii.
Aşa îi consider pe toţi medicii din Clinica de Transplant Hepatic Fundeni: îngerii colegi ai
profesorului-înger.
Pe aceeaşi treaptă de Divinitate se găsesc toţi membrii personalului:
medical sau nemedical.
Toţi şi-ai făcut datoria cu maximum de profesionalism!
NIMENI, NICIODATĂ nu mi-a condiţionat serviciul
solicitându-mi ceva în schimb!
NIMENI, NICIODATĂ nu mi-a solicitat bani!
Dar ce? Îngerii preţuiesc banii?
II
În perioada în care boala mă obliga la un repaus forțat
şi îndelungat la pat, urmăream cu interes (atunci când reuşeam să fiu pe…
recepţie) toate intervenţiile echipei de chirurgi de la Clinica de Transplant Hepatic Fundeni, pe
Profesorul Doctor Irinel Popescu în mod special, din două motive absolut
justificate: în primul rând, performanţa ştiinţifică dublată de rezultatele
medicale de excepţie şi, în al doilea rând, speranţa nedeclarată că poate,
vreodată – cine ştie când? – voi avea şi eu şansa de a fi investigat,
monitorizat şi... salvat de la dispariţia fizică. Fiind încă în perioada de
pionierat, televiziunile se întreceau în a prezenta cât mai detaliat toate
intervenţiile de transplant hepatic efectuate de către echipa coordonată de
eminentul Profesor, de cât de bine se simţeau pacienţii în primele zile...
Apoi... nimic!
Mintea îmi era încă blocată pe amintirea primului pacient
care a suportat o astfel de intervenţie – era din Brăila – şi care a murit la
puţin timp după... Iar aceste noi intervenţii caracterizate ca fiind drept mari
şi revoluţionare reuşite medicale, nu erau mediatizate decât în primele zile.
Dar ce se întâmpla cu pacienţii apoi? Mai existau ei ca pământeni după o
săptămână? Dar după o lună-două? Nu cumva au avut aceeaşi soartă cu a primului
pacient şi media refuza să semnaleze
şi aspectele triste ale intervenţiei? Nimeni nu mai spunea nimic! Era firesc –
având o astfel de percepţie – să fiu reticent la îndemnurile familiei de a
accepta ideea unui transplant hepatic. – Ce
vreţi de la mine? Să devin un fel de cobai? Dacă tot trebuie să mor, măcar să
mor de moarte bună, nu de cuţitul chirurgului! Recunosc: manifestam o
anumită doză de egoism printr-o astfel de gândire. Cobaiul ar fi adus nişte servicii celor ce i-ar fi urmat!
Soţia a fost cea care mi-a adus argumentul decisiv pentru
a accepta astă soluţie. – Florine, tu
chiar mă iubeşti?/ - Da, Merişor, ce întrebare mai e şi asta?/ - Dar pe
Mădălina?/ - Mă superi cu astfel de întrebări!/ - Atunci, dacă pentru tine nu
vrei să mai trăieşti, fă-o pentru fetiţa noastră şi pentru mine şi acceptă şi
varianta transplantului hepatic!/ - Bine, dacă aşa pui problema... Aceasta
a fost discuţia hotărâtoare. Ultimul blocaj fiind îndepărtat, mai rămânea să
urmăresc în continuare ce se întâmplă cu cei supuşi deja intervenţiei decisive.
Doar că... la televizor nu se întâmpla nimic! Nicio ştire postintervenţie. În
schimb, de fiecare dată, reporterii aveau grijă să nu rateze ocazia de a le lua
un scurt interviu pacienţilor aflaţi la terapie intensivă, locul de staţionare
temporară a celor ieşiţi cu bine din marea intervenţie. Oamenii, slăbiţi,
prezentau o stare de spirit pozitivă. Să fi fost şi din cauză că se vedeau (îi
vedeau şi rudele, şi prietenii) la televizor? Ei, acum trebuie să fac o
mărturisire: această perspectivă mă încânta şi pe mine: să apar la televizor ca
un erou, ca un experiment (nu cobai!) reuşit pe altarul ştiinţei medicale. Era
o perspectivă ce, fără să vreau, îmi excita... ego-ul. Dacă vreţi, o consideram
ca pe o recompensă pentru faptul că am acceptat ideea transplantului hepatic.
Nu am apărut la televizor! Şi nici nu am dat vreodată
vreun interviu! Chiar dacă mi s-a spus, la vremea respectivă, că eu aş fi al
zecelea pacient cu transplant hepatic. Era, totuşi, o cifră rotundă! Nu, nu mi
s-a luat niciodată interviul sperat! Aşa că, vă propun acest...
INTERVIU VIRTUAL
Reporter: Cum era viaţa dumneavoastră înainte
de a fi diagnosticat?
Florin Meşca: Păi, cum să fie? Normală! Adică familie, serviciu, ambiţii de promovare,
lecturi, plimbări... Toate clare şi frumoase până... m-am îmbolnăvit!
R: Când şi unde aţi fost diagnosticat?
F.M.: Toate necazurile mi se trag de la o măsea de minte! Mai bine spus, de la o
extracţie efectuată cu ajutorul unui instrumentar nesterilizat. Aşa a debutat
pentru mine hepatita virală de tip B. Aceasta se întâmpla în Brăila anului 1984,
pe vremea când era întreruptă adeseori energia electrică şi toată lumea avea de
suferit: copiii îşi făceau lecţiile la lumânare, casnicelor li se opreau
maşinile de spălat la mijlocul programului, fabricile îşi schimbau regimul
normal al turelor şi-i chemau pe muncitori să lucreze noaptea, iar în
spitale... instrumentarul medical pus la sterilizat în etuvele special
concepute pentru aşa ceva, rămânea... ca la început! În anul 1992 hepatita a
recidivat pentru ca, prin 1995, să fie declarată ciroza. Apoi, totul este
istorie. Şi totul a debutat de la o banală extracţie de măsea de minte ce era
să mă coste viaţa. Acest lucru nu s-a întâmplat, dar cariera mi-a fost
definitiv ratată. Şi aşa am ajuns un asistat social. Adică, un fel de mână întinsă la stat. Nu cerşesc pe
malurile Senei, ci pe ale Dâmboviţei. Român, din moşi strămoşi.
R: Cum aţi ajuns pe lista de aşteptare
pentru transplant? Şi cum aţi
relaţionat cu cadrele medicale?
F.M.: Mult mai simplu decât speram. A fost suficient să mă prezint la Clinica
Fundeni pentru a solicita o investigaţie din partea Profesorului
Doctor Irinel Popescu (nici nu speram că mă voi intersecta cu Domnia Sa! Cine
eram eu să mă bucur de o aşa atenţie?). Eu ştiam că nu mai am nicio şansă, că
sunt pe moarte, dar... era şi Profesorul de acord cu aceasta?
La început am fost dezamăgit de marele specialist. După
ce m-a văzut şi palpat pe unde credea de cuviinţă, mi-a confirmat îngrijorarea:
într-adevăr, eram pe ducă! Nu mi-a spus-o cu astfel de cuvinte, dar nu-mi
trebuiau multe explicaţii pentru a înţelege şi eu câte ceva. Mai grav era că
m-a trimis la un alt medic, doctorul Gheorghe, pentru investigaţii complete. Gata, m-a pasat! A scăpat de mine! – am gândit imediat.
Doctorul Cristian Gheorghe, gastroenterolog, îşi avea
sediul într-o clădire alăturată. Când am mai văzut şi cât de tinerel era, mi-au
fost confirmate suspiciunile faţă de atitudinea de mai devreme a Profesorului.
Eram tot mai convins că Profesorul se
spălase pe mâini. (Retrospectiv, îmi cer iertare pentru judecata pripită
din urmă cu mulţi ani.) Doar că, doctorul Gheorghe, tinerelul, venea zilnic la paturile bolnavilor însoţit de o
întreagă grupă de studenţi şi le dădea explicaţii complete despre fiecare caz
în parte. Dintr-o dată, suspiciunile mele s-au diluat (până la dispariţia
completă) locul lor fiind luat de o admiraţie crescândă şi un sentiment tot mai
profund de siguranţă şi recunoştinţă. Reapărea încrederea! Doctorul Gheorghe
chiar se ocupa de mine! Timp de cinci zile am fost dus neîncetat de la un
cabinet la altul, fiind cercetat cu tot felul de aparate sofisticate, până la
epuizare. Dosarul meu medical se îngroşa de la o zi la alta. Şi, din câte am
aflat ulterior, concluzia a fost una favorabilă vieţii: doctorul Cristian Gheorghe,
tinerelul simpatic şi cu mustăcioară,
a recomandat, ca ultimă şi unică soluţie, efectuarea transplantului hepatic
pentru pacientul Meşca Florin. Atât doctorul Gheorghe, cât şi soţia dumnealui, Liana
Gheorghe, tot gastroenterolog, m-au mai avut pacient ulterior, pentru
investigaţiile postoperatorii.
Direct din pat de la Gastroenterologie m-a preluat doctorul chirurgVlad Braşoveanu. Recidivasem cu o hernie inghinală dreapta şi aveam dureri
insuportabile. În urma urletelor mele de durere generate de palpările
abdominale ale doctorului Braşoveanu, acesta a decis transferarea la Chirurgie, în vederea efectuării
imediate a operaţiei ce se impunea. - Nu!
– am ţipat eu disperat. - Operaţia asta o
fac la Brăila!
– am continuat eu hotărât. – Domnul
Profesor (Irinel Popescu) mi-a spus
să nu plec acasă până nu vă operez! – mi-a replicat doctorul Braşoveanu. – Daţi-mi timp de gândire până luni! – am
încercat eu o ultimă rezistenţă cu lacrimi în ochi şi înciudat că tocmai
ieşisem dintr-o suită de cinci astfel de operaţii ce nu mai conteneau. – Vă dau timp de gândire cinci minute! – a
fost ultima decizie a chirurgului, înainte de părăsirea salonului. - Ce faceţi, domnu’ Meşca?- m-a dojenit
asistentul ce tocmai îmi instalase o perfuzie. Vin pacienţi din toată ţara să se opereze la doctorul Braşoveanu – a
continuat el – şi dumneavoastră îl
respingeţi? Păi, dumnealui este mâna dreaptă a Profesorului Irinel Popescu! Parcă
mi-a dispărut un văl de pe ochi: deci, şi doctorul Braşoveanu este o
personalitate medicală! Şi pe el îl vedeam cam tinerel... Suntem de multe ori atât de superficiali în gândire noi,
oamenii!...
Cât despre doctoriţele chirurg Doina Hrehoreţ şi Luminiţa
Băluţă ce mă palpaseră înaintea doctorului Braşoveanu... ele chiar nu aveau ce
căuta la patul meu: după ce că erau tinere-tinere, mai erau şi... femei! Ce
puteau şti ele despre necazurile mele medicale? Nu-i aşa că manifestam şi simptome
de misoginism? Nu ştiu dacă de misogin, dar de… dobitoc... cu siguranţă, da!
Ulterior, aveam să mă bucur de atenţia deosebită a amândurora, iar doctoriţa
Hrehoreţ îmi urmăreşte şi astăzi evoluţia... SĂNĂTĂŢII!
R: Nu pot să nu observ că aveţi doar
cuvinte de laudă pentru medicii din toate compartimentele. Chiar dacă aţi
trecut şi prin faze de contestare... Ce ne-aţi putea spune despre restul personalului:
asistente, infirmiere?...
F.M.: Este firesc să am o astfel de atitudine faţă de toţi medicii care m-au
avut în evidenţa lor: în definitiv, ei mi-au redat viaţa, VIAŢA ce, pentru
mine, nu mai avea alocat prea mult timp aici, pe suprafaţa Terrei! Ce-aş dori
să mai scot în evidenţă, este că echipa medicală ce are în grijă un pacient
supus transplantului hepatic este
numeroasă, despre mulţii îngeri anonimi ce mi-au salvat viaţa neavând nicio
informaţie care să mi-i apropie pentru a le întoarce măcar o fărâmă de
recunoştinţă. Pe toţi aceştia îi cuprind în personajul colectiv. O remarcă
aparte doresc a face pentru Profesorul Doctor Dan Tulbure: este ultimul medic
căruia i-am văzut chipul înainte de a fi adormit şi primul recunoscut când am
redevenit conştient. Dar dacă nu m-aş mai fi trezit niciodată? Meritul suprem,
în acest caz, îi aparţine Profesorului Dan Tulbure şi echipei de anestezişti ai
domniei sale.
R: Frumoase aprecieri. Dar... insist, totuşi:
despre restul personalului ce ne
puteţi spune?
F.M.: În ce le priveşte pe asistente, infirmiere, femei de serviciu, toţi, toate
m-au tratat cu dragoste, compasiune şi înţelegere. Asistentele aveau una dintre
cele mai ingrate (şi dureroase) sarcini: să manipuleze cu cea mai mare atenţie
acele perfuzoarelor. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat pentru un pacient ca
asistenta să vină supărată de acasă şi să şi-o manifeste (supărarea) pe
…braţele tumefiate de atâtea înţepături ale acestuia? Dar nu! Niciodată nu s-a
întâmplat aşa ceva! Din contră, dădeau dovadă de multă blândeţe şi răbdare în
relaţia cu noi, bolnavii, iar la capitolul înţepături... să ştiţi că erau chiar
bune!
Infirmierele... mă
duceau cu căruciorul la toaletă şi, cu toată împotrivirea mea de bărbat ajuns
la maturitate, mă asistau şi mă spălau, găsind întotdeauna cuvintele potrivite
pentru a-mi diminua starea de jenă. În ce le priveşte, femeile de serviciu
intrau aproape pe vârfuri în salon (de câteva ori pe zi!) pentru a-i asigura
curăţenia şi igiena obligatorie.
R: Dacă nu vă întrerup acum, cred că
veţi continua până mâine cu superlativele...
F.M.: Da, dacă nu mă întrerupeţi, aşa se va întâmpla. Pentru că nu am avut
niciodată şansa de a-mi exprima (măcar parţial) recunoştinţa ce o port tuturor
celor ce au avut ca sarcină salvarea unei noi vieţi (în cazul de faţă, a mea).
Nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite...
R: Schimbăm atunci registrul. Cum aţi
primit vestea atunci când aţi fost
anunţat că veţi fi operat?
F.M.: Eram pregătit! Ştiam că nu aveam nimic de pierdut! Dacă îmi supuneam
trupul (o... maşină ce se stricase înainte de vreme) unei R.K. (reparaţie
capitală) efectuate de colectivul de medici de la Clinica
Fundeni, în cel mai rău caz... puteam muri; dar asta şi
aşa urma să se întâmple într-un viitor apropiat, previzionat. Dar dacă... reparaţia
(operaţia) reuşea? Înţelegeţi acum de ce eram pregătit? Nu aveam nimic de
pierdut, ci doar de câştigat din această încercare la care eu nu urma să fac
nimic. Unde mai pui că aveam parte de cea mai competentă echipă medicală din
România!
R: Aşadar, a fost o veste bună pentru
dumneavoastră.
F.M.: Extraordinară veste, dar... conform sistemului meu mai lent de gândire, am
solicitat un răgaz doamnei doctor Hrehoreţ, aflată la celălalt capăt al
firului. – Vă rog, doamna doctor, nu s-ar
putea să vin luni?... (Marele anunț l-am primit într-o vineri)/ - Dacă nu veniţi în seara aceasta până la
orele nouă, vom programa pe altcineva pentru transplant! – a fost replica
tăioasă a energicei doctoriţe./ – Oh, nu!
Voi veni, cu siguranţă! – m-am grăbit să nu-mi anulez singur marea şansă.
R: Să înţeleg că aţi ajuns la timp...
F.M.: Două ore au fost suficiente! Prietenul care mi-a sărit în ajutor pentru
acest drum al salvării a gonit cu 160 km/oră. Poliţiştii parcă fuseseră
informaţi din timp că urma să treacă un transport deosebit (aici aş poziţiona emoticonul acela zâmbăreţ), aşa că nu
şi-au făcut deloc apariţia, dar nici nu s-a întâmplat vreun eveniment rutier
nedorit. Pe parcursul întregului drum am ascultat până la saturaţie o casetă cu
Nicu Alifantis şi i-am fredonat cât ne ţineau bojocii piesele. Îmi amintesc şi
acum cum, prietenul meu, un mare fricos atunci când venea vorba despre spitale
şi medici, nu înţelegea cum de pot fi atât de vesel, având în vedere
experimentul la care urma să fiu supus. El omitea faptul că mă abandonam
benevol unei intervenţii ce-mi putea reda speranţa de viaţă.
R: Aşadar, aţi ajuns la timp...
F.M.: M-au preluat imediat infirmierele care m-au dezechipat, asistentele care
mi-au luat tensiunea şi mi-au făcut recoltările pentru primele analize
obligatorii, apoi medicul psiholog, într-un salon izolat, m-a provocat la un
dialog amical, pentru a vedea dacă sunt pregătit pentru marea intervenţie... – Aveţi un pacient beton din punct de vedere
emoţional! – am aflat mai târziu că ar fi declarat tânăra doctoriţă
colegilor chirurgi.
R: Şi apoi? Mai ştiţi când aţi ajuns pe
masa de operaţie?
F.M.: Nu prea! Aici a intervenit diplomaţia Profesorului Dan Tulbure care, cu o
pastilă mică şi cu câteva vorbe calde şi asiguratorii de reuşită, m-a adormit
înainte de a-i da vreo replică. Adică... mi
s-a rupt filmul!
...
Când m-am trezit, era ziuă, iar eu mă găseam într-un
salon cu pereţii din sticlă, astfel încât puteam fi examinat din toate părţile.
Medicii au început un adevărat pelerinaj pe la patul meu; puteam citi
satisfacţia muncii împlinite pe chipul lor. Toţi mă asigurau că intervenţia a
fost un real succes şi că nu mai am motive de îngrijorare. Eram salvat! În
acele momente, complet gol sub cearşaf, aveam perfuzii la ambele mâini, sonde
introduse peste tot, cateter la gât şi o maşinărie infernală la cap, cu rol de
monitorizare, care ţiuia strident la orice ieşire din parametrii normali. Când
mă lăsau medicii, mă lua în primire câte o asistentă care îmi administra
medicaţia obligatorie. Una din ele, o fată cu un chip de înger (aşa o vedeam
eu), cu o colecţie serioasă de capsule gelatinoase în mână, a încercat să mi le
administreze rar, una câte una. Dar, când mi le apropia de gură, un miros
puternic de ojă îmi irita nările şi mi se punea un nod în gât. Nu puteam să le
iau aşa! Dar nici s-o supăr pe tânăra asistentă nu voiam, solicitându-i să nu
mai folosească oja pentru unghii. A găsit ea o altă modalitate, iar eu, când am
ajuns la salon şi am început să-mi iau singur medicamentele, mi-am dat seama că
mirosul de ojă provenea chiar de la… capsulele gelatinoase! Numai că acum nu o
mai aveam în preajmă pe ingenua asistentă...
R: Observ că simţul esteticului şi al
umorului vă însoţeau şi în timpul
spitalizării...
F.M.: Frumosul şi umorul ar trebui să fie o constantă a vieţii noastre.
Altfel... de ce am mai vrea să trăim? Pentru a ne ghiftui burţile?
R: Din ce spuneţi, aţi avut parte de un
tratament corect din partea personalului...
F.M.: Corect e puţin spus! Ar trebui adăugat: competenţă, compasiune, dragoste,
solicitudine, delicateţe, tandreţe, vorbe calde... Nu ştiu dacă aş putea
cuprinde în câteva cuvinte-cheie toate calităţile manifestate în întreaga
perioadă în care am fost locatarul Clinicii
de Transplant Hepatic de la
Fundeni.
R: Puteţi să ne mai povestiţi câteva
impresii din timpul internării?
F.M.: Impresiile se cam confundă cu amintirile. Şi acestea sunt multe şi, fiind
la timpul trecut, au devenit chiar plăcute!
R: Puteţi detalia?
F.M.: Da. Îmi amintesc, imediat ce am redevenit conştient (după marea intervenţie),
toată lumea se interesa de cum mă simt şi dacă am început să... trag gaze...
Ei, aceasta devenise o problemă pentru mine: nu ştiu cum se făcea dar, ori de
câte ori veneau medicii în vizită la mine, mă găseau pe... ploscă... şi/sau
trăgând gaze... Surprins a nu ştiu câta oară în această postură jenantă (şi nu
tocmai plăcut mirositoare), mi-am cerut scuze doctorului Mihnea Ionescu. – Domnu’ Meşca, omul este o maşină de mâncat
şi de eliminat, în egală măsură. Aşa că, daţi-i drumul şi nu vă mai jenaţi!
Înseamnă că maşinăria funcţionează bine! Felicitări! A fost şi amabil
domnul conferenţiar, nu numai un medic competent şi grijuliu.
R: Vă ascult în continuare.
F.M.: Am prins o perioadă caniculară. La acea vreme saloanele nu erau dotate cu
instalaţii de aer condiţionat. Doctoriţa Doina Hrehoreţ insista să consum multe
lichide, măcar doi litri pe zi, dar apa, păstrată la temperatură camerei era...
clocită! Cum să o bei? Doi litri fierţi pe zi?! Oricâtă silinţă îmi dădeam, nu
reuşeam să mă hidratez conform standardelor impuse. – Domnu’ Meşca, dacă vă angajaţi să beţi minimum doi litri de apă pe
zi, vă scot şi ultima perfuzie. Dacă nu, nu! Acesta chiar era un… troc
formidabil! Mâinile mele erau atât de umflate şi deveniseră atât de dureroase
din cauza multiplelor înţepături, încât schimbul propus era demn de luat în
seamă! De multă vreme visam la deplina libertate de mişcare (atâta câtă putea
fi ea în interiorul unui spital ) şi, în plus, eram foarte îngrijorat de
situaţia braţelor mele. Ajunsesem să nu mai pot ţine în mână o lingură sau
furculiţă, cât despre utilizarea ei... Dacă nu mă mai făceam bine? Aşa că am
acceptat imediat. Bănuiesc acum, după trecerea timpului, că doctoriţa Hrehoreţ
s-a folosit de o stratagemă pentru a-şi atinge scopul: acela de a mă determina
să consum minimul de lichide necesar. Era o determinare ce, de data aceasta,
provenea din interiorul meu şi nu dintr-o impunere exterioară. Subtilă
stratagemă! Cât despre perfuzii... probabil că le venise şi lor obştescul
sfârşit. Vă mai spun?
R: Spuneţi-ne ceva şi despre domnul
Profesor Irinel Popescu! Pe dumnealui
l-aţi uitat?
F.M.: Cum l-aş putea uita vreodată pe cel care mi-a redat viaţa? Pe cel care
mi-a anulat (cancelat, ca să fiu în
ton cu vocabularul de împrumut al tinerilor de azi) nedorita întâlnire
programată cu …cernita doamnă cu coasă în dotare? Nu, domnul Profesor nu-şi va
pierde niciodată locul din inima mea! Numai că, pe cât este de renumit datorită
performanţelor medicale şi al umanismului manifestat, pe atât este de modest şi
de discret! Domnul Profesor este în spatele a tot ce s-a întâmplat bun cu mine
în acea perioadă. Domnia Sa a studiat şi cercetat ani de zile pentru a putea
pune bazele transplantului hepatic în România. A făcut pionierat în acest
domeniu (ceea ce implică muncă multă, sacrificii, frustrări, trădări...) pentru
ca unii ca mine să se bucure din nou de viaţă! Eu intuiesc toate acestea, chiar
dacă dormeam în timp ce Profesorul lucra la maşinăria mea, chiar dacă apoi mă
vizita de câteva ori pe zi să observe personal evoluţia pacientului său şi...
atât! Doar atât! Numai că, după vizitele sale, urma furtuna: tot personalul
(medical şi nemedical) zbârnâia prin saloane căutându-şi de lucru. – Vine Profesorul! – arunca câte o
asistentă şoptind, pe uşă. Se întâmpla ca la un ceas clasic, cu mecanism. Era
suficient să întorci puţin cheiţa, pentru ca acesta să-şi reia mersul normal.
Da, nu i-am văzut marile fapte, dar trăiesc datorită lor! Cum l-aş putea uita
vreodată pe marele Profesor Doctor Irinel Popescu?!
R: Vă înţeleg perfect şi nu mai insist
pe această temă. Povestiţi-ne acum
câte ceva despre perioada posttransplant. Cum v-a primit familia? Cum v-aţi
reintegrat în viaţa socială?
F.M.:
Familia a fost tot timpul alături de mine! Fără susţinerea lor morală (în
primul rând), dar şi materială, nu aş fi putut suporta o asemenea experienţă.
Pentru că un transplant înseamnă, în afara supunerii unei intervenţii de o
complexitate deosebită şi un risc asumat: internare pe termen nedeterminat,
blocare la pat, investigaţii multe şi (unele) dureroase, dependenţa de
personalul medical şi nemedical, jenă determinată de necesităţile fiziologice,
gânduri, frustrări... Toţi membrii familiei (soţie, fiică, părinţi, frate,
socri, cumnaţi...) au trăit la intensitate maximă experienţa transplantului
meu. La plecarea de-acasă, am ieşit pe uşă adus din spate, cu o mină
îngrijorată şi o figură cadaverică; m-am întors un bărbat vioi, drept, cu ochii
limpezi, luminoşi. Fericirea a revenit în familia mea. Nu mai aveau motive să
solicite preotul pentru o ultimă împărtăşanie, ci se făceau noi proiecte de
viaţă. Din acel moment, pentru mama mea, Profesorul Irinel Popescu şi
Profesorul Dan Tulbure au devenit sfinţii
zilelor ei. Câte au mai fost ele.
R:
Ați reușit să vă reintegrați profesional?
F.M. Profesional... hm! Viaţa mea a luat un curs complet diferit. În primul
rând, mi-am pierdut locul de muncă pe care îl aveam într-o instituţie culturală
brăileană. Şi mi se potrivea atât de bine!... Ulterior, am fost provocat de
patronul unei firme să mă angajez la ei pe un post de conducere. Aveau planuri
mari de viitor, dar un management defectuos i-a afundat tot mai mult. Am mai
avut colaborări cu un ziar brăilean, cu Teatrul Maria Filotti... Colaborări pasagere caracterizate doar de pasiune
(artă pentru artă) şi văduvite de
recompense pecuniare. Am fost nevoit să apelez iar la pensia medicală, adică să
redevin un asistat social. Da, dar mie mintea îmi funcţionează încă în
parametri corespunzători şi aş mai putea fi activ din punct de vedere
intelectual, dar actualul sistem mă pune să aleg: ori venituri proprii, ori
pensie medicală. Riscului unui câştig aleatoriu printr-o muncă creativă i-am
preferat asistenţa socială de la stat. Am redevenit un... cerşetor (?)
Da, din punct de vedere profesional mă consider neîmplinit.
Nemiloasa boală de ficat a funcţionat ca o forţă centrifugă şi m-a aruncat de
pe circumferinţa devenirii mele sociale. Acum sunt exact ca un electron ce şi-a
părăsit orbita şi umblă dezordonat prin lumea sa mică (dar atât de mare!) în
căutarea unui rost, al unui alt nucleu descompletat. Şi când mă gândesc că
totul a fost determinat de defunctul sistem socialist care oprea curentul
electric pentru a face economii, pentru a mă milogi acum sistemului capitalist
moştenitor, la fel de imperfect, ce mă face să mă simt vinovat că trăiesc şi
care schimbă în fiecare lună regulile de acordare a medicamentelor vitale noii
mele existenţe. Când îmi analizez destinul de la o astfel de înălţime, aşa îmi
vine să le spun vreo două tuturor politicienilor... din toate timpurile! Dar...
decât să mă încarc cu păcatele lor, prefer să-mi întorc recunoştinţa spre
ultima icoană a mamei mele, eminenţii Profesori Irinel Popescu şi Dan Tulbure.
Mama nu a ştiut niciodată, dar, în spatele lor, eu i-am aşezat pe toţi membrii
colectivului de la Clinica de Transplant Hepatic Fundeni. Unul
dintre ei dacă ar fi lipsit, angrenajul nu ar fi fost la fel de eficient.
Eficient în favoarea vieţii. Tuturor le sunt recunoscător, în egală măsură!
R: Este emoţionant ceea ce relataţi.
Dar şi... dureros. Să vă simţiţi puternic,
dar să fiţi nevoit să vă comportaţi ca un nevolnic...
F.M.: Imperfecţiunile sistemului!
R: Trec la o altă chestiune, pe undeva
provocată de subiectul de mai
devreme. Spuneţi-mi, vă rog: sunteţi activ în cadrul Asociaţiei Livertrans?
F.M.: Din păcate, nu! Cu toate că, în interiorul meu, m-am simţit un membru cu
drepturi depline încă de la înfiinţarea ei. În ce priveşte partea scriptică,
formalităţile le-am îndeplinit abia de curând şi, din vara aceasta (2013), am
devenit membru şi pe hârtie. Dar cred în această instituţie! Este a noastră,
este pentru noi! Poate fi instituţia care, în situaţiile limită, să ne protejeze
drepturile împotriva tuturor obtuzităţilor, a tuturor neaveniţilor,
incompetenţilor şi chiar... – pot s-o spun de-a dreptul? – proştilor!
R: Ştiţi să fiţi şi dur...
F.M.: Mă mai descarc şi eu. Suntem nevoiţi să coexistăm într-o societate strâmbă
şi coruptă, condusă de oamenii de cea mai proastă calitate, în timp ce valorile
sunt nevoite să se facă cât mai mici, să devină invizibile, pentru a nu fi
atinse de otrava ignoranţei ce se întinde ca o molimă.
R: M-am lămurit. Nu-i agreaţi deloc pe
conducători!
F.M.: Hai să spunem că prefer să-mi direcţionez sentimentele
şi gândurile frumoase spre tot ceea ce reprezintă Clinica de Transplant Hepatic Fundeni. Şi, sigur, mai sunt şi-n
alte părţi oameni de valoare, oameni frumoşi spiritual. Nu suntem, totuşi,
o ţară de… troglodiţi!
R: Vă mulţumesc pentru interviul
acordat!
F.M.: Dacă aţi şti de când v-am aşteptat!...
Octombrie 2013
(Publicat în volumul „Donator, medic, pacient - CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ”, în partea a doua - „Experiențele extraordinare ale pacienților care s-au născut a doua oară”, Maria Timuc, Editura Dharana, București, 2017.)
