Din start, pentru a nu face loc
confuziilor, doresc să fac o afirmație: nu fac parte din niciun partid politic
și nici nu (mai) sunt simpatizant al vreunuia.
De la momentul „Decembrie 1989”, când,
naiv și plin de speranțe fiind, l-am ridicat pe Ion Iliescu la rangul de
salvator al neamului, am cunoscut dezamăgiri după dezamăgiri. Începând cu noul „tătuc”
și a sa „emanație” – FSN.
Conservatorii au fost jalnici (exclud
din această categorie reperele morale unanim recunoscute: Corneliu Coposu, Ion
Rațiu și Ion Diaconescu) când au ajuns la „butoane”. Președintele
Constantinescu, dezamăgitor, n-a reușit să stăpânească haita de lupi tineri și
mai puțin tineri – foamea și dorința de parvenire era mare! Liberalii – le-au
fost alături, dar au stăpânit ceva mai bine arta diplomației și și-au conservat
mai bine procentele electorale.
Alternanța la putere, cea care ar fi trebuit
să asigure un echilibru politic și social și să-i tempereze pe marii maeștri ai
hoției, n-a funcționat. Pentru că, fiecare, la momentul său de exercitare a
atribuțiilor executive, și-a asigurat continuitatea controlului puterii prin
manevre oculte: șantaj, corupere, calomnie.
Oricât ar părea de curios, au existat –
deși multă vreme n-au fost cunoscuți – și oameni politici responsabili. Puțini,
dar au fost. Cu surpriză, pe unul l-am descoperit în propria mea familie.
Numele lui e Sever Meșca și e fratele meu mai mare.
În mediul acesta atât de... mizerabil,
am avut șansa (și bucuria) să constat că, omul Meșca Sever, chiar și atunci
când a acces la funcții de partid, politice și de stat importante, s-a detașat
net de marea masă gri a politicii românești. Prin inteligență, pregătire
profesională, onestitate, verticalitate, prin respectarea normelor de conduită
în întreaga sa activitate.
Dar, din onestitate, trebuie să scot în
evidență factorul subiectiv: după cum am spus, Sever Meșca este fratele meu mai
mare. Vă las dumneavoastră plăcerea de a găsi eventuale nepotriviri între
afirmațiile mele și cele cunoscute deja sau descoperite din lectura cărților ce
doresc a vă propune.
Precizez că Sever Meșca nu mai face de
mult timp politică și a scris cărțile într-o perioadă în care C.V. Tudor era
senator, proprietar a două reviste (2002 - 2004). Cărțile nu reprezintă deci,
pentru pudibonzi, atacuri asupra unui om care nu se mai poate apăra. Ele sunt
istorie!
Cărțile politicianului:
1. Vadim între Președinție și Ospiciu, Sever Meșca și Ilie Neacșu, Editura Universul, București, 2002
La timpul său, Corneliu Vadim Tudor a
impresionat (inclusiv pe mine): prin cultură, prin îndrăzneala ideilor
enunțate, prin patriotism (l-am crezut!), prin impozanță, eleganță și, mai
ales, retorică. Știa să convingă. De altfel, electoratul său a ajuns, dacă nu
mă înșel, pe la 28% în primul tur al prezidențialelor din 2000. Partidul, de
asemenea, a înregistrat un scor bun: peste 20%.
Cartea ne propune o analiză onestă, ce
se dorește a fi și obiectivă (și venită din interior), a evoluției și decăderii
Partidului România Mare, a fenomenului C.V. Tudor și a politicii românești în
perioada tratată.
Sunt semnificative, pentru cuprinderea
în cuvinte puține a unei personalități, ultimele două fraze ale prezentării celor
doi autori de pe coperta IV:
Lui
Vadim îi trebuia o societate dezorganizată, pentru a tuna și fulgera împotriva
celor care nu l-au înțeles. Și lucrul acesta s-a petrecut în decembrie 1989.
2. CORNELIU VADIM TUDOR sau compromiterea naționalismului românesc, Sever Meșca, București, 2004
Cartea pune în discuție faptul că naționalismul, atitudine onorantă pe
care o au numeroși oameni politici, doctrină a patriotismului – după cum este
descrisă de dicționare – a ajuns
întotdeauna să fie discreditat datorită exceselor și deviațiilor unor
personalități malefice precum Hitler, Mussolini, Horty, Istvan Czurka, iar la
noi C.Z. Codreanu și Horia Sima. Dacă naționalismul
contemporan francez, britanic, american, german, grecesc sunt în general
acceptate, naționalismul românesc a fost compromis în ultimele trei decenii de
Corneliu Vadim Tudor – care a și derutat patrioții români prin oscilațiile de
atitudine și prin grobianismul politic. Sever Meșca s-a opus unui astfel de
naționalism atât de la tribuna Parlamentului, cât și prin publicațiile sale.
Redau în continuare un fragment din
prefața acestei cărți scrisă de marele scriitor Radu Theodoru:
<<Cine este
Sever Meșca? Când un om la experiența mea de viață, politică, auctorială și
gazetărească își pune numele pe o prefață, pe lângă motivația obiectivă, în
cazul de față o carte de o necesitate socio-politică urgentă și esențială,
intră și câteva motive subiective. O prietenie. Afinități intelectuale și
comportamentale. Idealuri comune. Ascendențe cu ecouri similare.
Sever
Meșca este descendentul, pe linie paternă, al unor luptători sub drapel în cele
două războaie mondiale ale românilor. Bunicul, Dumitru Meșca, a căzut la
Debrețin în iulie 1919. Tatăl, Nicu Meșca, a fost pilot de bombardament,
profesie de risc maxim, luptând în al doilea război mondial.
Autorul,
Sever Meșca, inginer de „Nave și Instalații de Bord”, poliglot, ofițer de
marină în rezervă, specializat în afaceri și relații internaționale cu o bursă „Shell
International” la „London Graduate School of Business Studies”, devenit ofițer
de Informații Externe și-a slujit țara în acest foarte important și dificil
domeniu al diplomației.
Intrat
în politică, se remarcă prin intervenții substanțiale în organizații
internaționale și la tribuna Camerei Deputaților. Curioșii îl pot găsi în
documentele Adunării Parlamentare a N.A.T.O., în cele ale Consiliului Europei; a
fost trei ani la Strasbourg șeful delegației române în Comisia pentru Cultură a
Consiliului Europei și raportor la Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei
Occidentale.
În
țară a fost Secretar de Stat la Ministerul Culturii. Palmares profesional și
politic care îi reflectă personalitatea complexă, integră, responsabilă și
demnă – verticalitatea. În momentul când a conștientizat că șeful lui de partid
este un impostor periculos, a renunțat la toate privilegiile și beneficiile pe
care i le aducea poziția din vârful piramidei peremiste, asumându-și riscul de
a intra sub aversele de dejecții ale patronului de gazete și partid.>>
Radu Theodoru
3. Constituția
României și democrația etnică,Sever
Meșca, București, 2003
Ni se propune o interesantă analiză
pertinentă (și lipsită
de partizanat politic) a primei cărți a unei țări
democrate.
Se pune problema dacă, într-o țară în
care toți
cetățenii aparținând minorităților etnice sunt deplin
egali
cetățenilor de etnie română (România), nu este
cumva prea mult să existe o
discriminare pozitivă
(nonsens) pentru minoritari? Se pune în discuție logica
creării unui grup de parlamentari minoritari (alții decât
cei maghiari) –
admiși în Parlament cu un număr minim
de voturi, mai ales că situația nu se mai
întâlnește în altă țară.
