duminică, 16 noiembrie 2008

India








INDIA

Privindu-mă în oglindă, aş putea jura că sunt cel mai obişnuit om din lume, nimic special nu m-ar face remarcat şi, totuşi...
Sărbătoarea Crăciunului m-a aflat în India, în interiorul celei mai înalte spiritualităţi, pe pământul lui SHRI GANESHA, în căutarea certificării tuturor celor ştiute şi neştiute, simţite şi nesimţite, în imediata vecinătate a lui SHRI ADI SHAKTI, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI.
Pe Mama noastră o mai văzusem cu ani în urmă, la Bucureşti sau Moscova, de fiecare dată fusesem marcat de ceea ce se întâmpla cu mine în timpul, dar mai ales după eveniment; şi acum mă aşteptam la lucruri neaşteptate, lăsam să se întâmple neîntâmplatele...
Recunosc că plecasem cu gândul să-mi notez zilnic toate trăirile, cât mai amănunţit, să nu pierd o iotă din viaţa indiană, să vizitez, să vorbesc cu oamenii, să le pătrund tainele sufletului, să le înţeleg psihologia, să fotografiez, să scriu un eseu poate... Repede am realizat că nu erau decât proiecte mentale, baloane egocentrice. Mă saturam de impresii, de informaţii, de imagini, mă bucuram, mă întristam şi înregistram nu atât în minte, cât în suflet. Am renunţat repede la jurnal, mi-am notat câteva adrese şi doar două-trei idei. Iar acum doresc să revărs în scris tot ce am acumulat, în spirit mai ales.
Cunoaşterea de sine a fost o înşiruire de aventuri, de trăiri, de lecţii. Şi prima s-a întâmplat poate pe aeroportul din Moscova. Din Bucureşti plecasem un grup de şapte: şase femei şi un bărbat, adică eu. La Moscova, colegele mele aveau rezervări la hotel, astfel încât cele douăzecişişase de ore de aşteptare până la zborul spre Bombay să nu se transforme într-un coşmar al disconfortului. Le las pe ele acum, căci altfel s-a întâmplat cu mine. Încă de la coborârea din avionul ce ne adusese de la Bucureşti, m-am întâlnit cu Mukesh, ce mergea acasă, la părinţi. S-a mai alipit de grupul nostru un iranian, Ramin, ce era în aceeaşi suferinţă: multe ore până la zborul spre casă. Am solicitat pentru toţi trei o cameră la hotelul aeroportului, dar ni s-au oferit două, o dublă şi un single, la nişte preţuri prohibitive pentru noi: 70$ prima şi 60$ a doua. Personal mi se părea absurd să plătesc peste 40$ pentru o singură noapte; ştiind cât de puţini bani am câştigat eu în 2004, mi se părea o risipă la care nu aveam dreptul moral. Atât eu cât şi ceilalţi doi, fiecare din motivele lui, am renunţat la oferta rusească şi am ales-o pe cea indiană: decondiţionarea de confort şi odihnă pe ziarele întinse pe cimentul neprietenos de la etaj, dar feriţi de curentul aerului condiţionat. Am văzut de multe ori prin filme sau diferite documentare oameni dormind pe sub poduri sau prin sălile de metrou, acoperiţi de ziare, dar nu îmi închipuiam că voi trăi vreodată o asemenea experienţă. Am acceptat însă cu uşurinţă jocul, mi-l doream chiar, am ştiut din prima că sunt pus în faţa unei încercări pe care trebuia neapărat s-o absolv. Aşadar, la îndemnul lui Mukesh, ne-am recunoscut locul de tapasia pentru odihna noastră, ne-am aşezat ziarele şi ne-am întins trupurile obosite în ordinea de la dreapta la stânga: India, Iran, România. Tabăra noastră ziaristică s-a întâmplat să fie lângă cea a unor ruşi expulzaţi din spaţiul Schengen, instalaţi ca la... mama lor acasă, care s-au şi oferit să ne închirieze o pătură pentru dormit cu 10Є sau, fie, 10$. Ne-am amuzat şi ne-am mulţumit cu plumbul de sub noi. Despre ospitalitatea rusească, cu toată dragostea ce o port poporului, sunt nevoit să amintesc preţurile cu adevărat de speriat din magazinele Duty free ale aeroportului. Nu vă povestesc despre suveniruri, e suficient să vă spun că un sandwich tip Mc. Donald’s îţi saltă uşor din buzunare 7$. Pe ce? Un corn lung, tăiat pe la mijloc, cu o felie de şuncă rătăcită şi două frunze de salată ofilite... Feriţi-vă de foamea moscovită! O foame premeditat întreţinută de neprietenoasele noastre gazde prin astfel de neprietenoase preţuri: Vă este foame, nici o problemă, magazinele noastre au o ofertă variată, alegeţi ce vă doreşte inima... Inima noastră dorea multe, dar punga nu ne era asezonată pretenţiilor ruseşti. Astfel m-am mulţumit şi m-am săturat cu oferta de fructe venită de la Mukesh, căruia îi sunt recunoscător. În lunga noapte ce a urmat, ne-am plimbat îndelung privirile pe rafturile inundate în lumină ale vitrinelor încărcate cu felurite suveniruri (sincer, mai nimic nu m-a impresionat, virau majoritatea spre kitch), ciocolate mari şi foarte mari, ţigări, băuturi alcoolice, caviar, modă, vederi, C.D.-uri, reviste etc., totul foarte scump. Aceeaşi lungă noapte şi ziua ce a urmat, ne-au oferit posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine şi a ne împrieteni. Pe Mukesh îl cunoaşteţi, e căsătorit de către SHRI MATAJI cu o româncă, au împreună doi copii superbi, locuiesc la Tg. Jiu, iar acum mergea în vizită la părinţi. Ramin, iranianul, a fost închis la 16 ani din motive politice, la 17 ani a fugit din ţară şi, după spusele lui (toate sunt ale lui), a absolvit regia de film în Iran, filosofia în Turcia şi stomatologia în România. Are cabinet deschis în Bucureşti în asociaţie cu un coleg, tocmai îşi luase examenul de licenţă cu notă maximă, avea o iubită în America, iar acum mergea în ţară la părinţi, să se sfătuiască în privinţa viitorului său. Din acest punct de vedere, ce mi-a atras atenţia la Ramin, a fost dilema în care se găsea, rezultată din multitudinea de variante ce le avea la îndemână: Iran, Turcia, România sau America. Comparându-mă cu el, eu mă găsesc de asemenea într-o dilemă a viitorului meu (economic, cel puţin), dar aceasta tocmai din lipsa de variante. Înafara limbii natale, Ramin vorbeşte limbile turcă, engleză şi, am constatat eu, română foarte bine. Discuţiile noastre au alunecat fără efort, spre spiritualitate. M-am bucurat că am găsit un interlocuitor deschis oricăror enunţări, un căutător cred eu. De altfel, trecutul lui, ca şi pregătirea filosofică mă îndrituiau să cred în valabilitatea discuţiei cu Ramin. Ne-a cerut să-i vorbim despre sahaja yoga, despre SHRI MATAJI, despre importanţa sahaja yoga în viaţa noastră. S-a bucurat când Mukesh i-a oferit o fotografie cu SHRI MATAJI şi şi-a promis că va intra neapărat pe http://www.sahajayoga.ro/. La rândul său, ne-a vorbit cu căldură despre un teolog ]i scriitor, filosof iranian, Rumi şi ne-a sfătuit să-l citim. Exceptând interesul şi bucuria discuţiilor spirituale şi filosofice purtate în trei în lunga vacanţă moscovită, nu ne-a fost deloc comodă şederea până la evadarea spre tărâmurile ţintă. Oare ce făceau fetele noastre în acest timp? Păi, şase fete în trei camere calde şi cu duş, două sacoşe mari şi grele (doar eu le cărasem) cu de-ale gurii, veselie zgomotoasă în hotel, păzite de parcă ar fi fost arestate, dar cine, cui să-i pese? S-au gândit şi la noi, dar sătule, au abandonat problema... A fost vreo problemă? Cine a afirmat aşa ceva? Avionul pentru Delhi al lui Mukesh decolase când s-a reunit grupul. Grijulii, fetele ne-au înmânat sacoşele încă pline cu mâncare, deci ne-au hrănit. Pe la 8 seara a decolat avionul nostru, Ramin mai avea de aşteptat vreo două ore.
Cu toate că aveam loc la geam, zborul de noapte nu mi-a permis să văd nimic. Dan Stoian îmi spusese în ţară că pot avea şansa să văd Marele Zid Chinezesc. Aş fi vrut eu! Şapte ore de odihnă, linişte, bucurie, tihnă, două mese, răbdare dublată de multe speranţe şi...
INDIA. S-a întâmplat în fine, ceea ce niciodată, nici măcar nu avea loc în visele mele, necuprins în nici un proiect de viitor, din raţiuni legate strict de logica materialului, s-a întâmplat până atunci neîntâmplatul: am aterizat pe sfântul pământ al Indiei. India, India, exotica Indie scăldată în izurile de santal şi mosc, India inocenţei lui SHRI GANESHA şi a spiritului lui Mahatma Gandhi, India Mamei noastre, India învăluită în lumina nu unui soare oarecare, ci a ocrotitorului şi veselului SHRI SURYA; eram acolo... miroseam India, respiram India, călcam India... Doamne, mi-ai dat vise peste putinţa aspiraţiilor mele şi mi-ai arătat că se poate! Deci, într-adevăr, pentru Tine totul se poate! Doamne, de ce oare mă uimesc astfel de evenimente când, dacă ar fi puternică credinţa mea, totul ar trebui să-mi apară firesc? Eram atras de pământul acela, aş fi vrut să-l îmbrăţişez cu nişte mâini suficient de lungi şi să-l cuprind la piept, aş fi vrut să-l sărut cu patima unui îndrăgostit pierdut în vraja iubirii împărtăşite... Vraja, da, acesta e cuvântul, vraja indiană m-a acaparat. Era vraja aceea din care nu vrei să mai scapi niciodată. Dar…
Trebuia însă să şi păşesc dacă doream să văd şi cu ochii minţii, nu ştiu ce aş mai fi scris altfel acum; la ieşirea din aeroport ne aşteptau sahaja yoghinii indieni, cu nişte zâmbete prietenoase, în totală contradicţie cu rigiditatea moscovită, răbdători cu alura noastră de turişti zgomotoşi şi înfometaţi de senzaţii, ne-au invitat la maşini şi ne-au uşurat de cele mai grele bagaje. De ce există oameni atât de frumoşi, dar atât de anonimi şi de ce nu-i vedem ca să ne însoţim cu ei în viaţa de toate zilele?
Se spune că India este ţara contradicţiilor. Regret că trebuie să descopăr ceea ce alţii au descoperit înaintea mea, dar poate o să am şansa de a vedea şi lucruri de alţii nevăzute. Am şezut confortabil pe bancheta din spate a unei limuzine Tata împreună cu Ana de la Brăila. Aer condiţionat. Nu am discutat aproape nimic cu sahaja yoghinul ce ne conducea spre destinaţie din două motive imediate: engleza mea este la limita unei bălţi, iar întrebările sau comentariile ce aş fi vrut să la formulez, erau legate de imaginile ce se perindau prin faţa ochilor noştri: şi pe stânga şi pe dreapta, sărăcie, multă sărăcie, sărăcia în forma ei cea mai avansată de exprimare. Se spune foarte sărac, se spune sărac lipit, se spune despre cineva c-a ajuns la sapă de lemn, dar nu credeam că sărăcia poate să arate aşa cum am văzut-o în India. Nu pot compara cu nimic ceea ce am văzut la acest prim contact vizual cu oamenii simpli din India. Las pentru început deoparte maniera de conducere rutieră a indienilor: nu există reguli, n-aş avea curaj să urc acolo la volan. Am amestecat înadins ideile, tocmai pentru a sugera multitudinea de imagini, senzaţii şi sentimente ce ne bombardau şi ne surprindeau. De o parte şi de alta a străzii, aşezări unde locuiau oameni - pentru că nu le pot numi case - patru sau doi stâlpi de bambus ce susţineau nişte folii de polietilenă sau de rafie, rupte şi acestea, 2-3 metri pătraţi locuibili, familii complete, cu copii, bunici şi animale, nu apă, nu canalizare, nu curent electric... Am putut zări din fuga maşinii adulţi făcându-şi nevoile în stradă, căci unde altundeva? Povestesc aceste prime impresii într-o manieră atât de crudă, nu pentru că aş fi fost dezamăgit sau dezgustat, nu: ci pentru că oamenii aceştia simpli sunt mai fericiţi decât noi, ei nu au utilităţi, dar ei ştiu că aceasta-i dharma lor şi şi-o acceptă, ei nu au ego, ei poate nu au depăşit zona în care trăiesc niciodată, ei sunt umili şi aceasta este a doua lor natură: pentru ei să doarmă pe ziare nu este o tapasia. Sunt săraci şi umili, dar sunt frumoşi. Contactele ulterioare pe care le-am avut cu indienii, mi-au fixat aceste înţelegeri. Câteva zeci de kilometri până aproape de spitalul de la Belapur, ţinta primei noastre vizite în India, ne-au însoţit aceste imagini. Şi Ana, în dreapta mea, era martora aceleiaşi aglomerări de sărăcie intensivă.
Belapur. Mărturisesc că am discutat îndelung cu Diana pe tema Belapur. La Belapur eu aş fi dorit să locuiesc maxim două zile. N-a fost să fie aşa. Am intrat în spitalul-ashram şi n-aş fi vrut să-l mai părăsesc vreodată. Am ajuns la concluzia că acolo aş dori să locuiesc pentru tot restul vieţii. Trebuie neapărat să descriu Belapurul încă de la intrare, pentru că de acolo vin primele impresii ce tind spre sublim. Vă rog să încercaţi să intraţi în pielea unui european ajuns pentru prima dată în India, speriat puţin de necunoscutul ce-l aştepta, dornic de libertatea turistului înfometat de nou, dar încătuşat de o disciplină voluntar acceptată, şocat de o multitudine de imagini pentru care va obţine informaţii mai târziu abia, încercaţi să vizualizaţi cu ochii minţii femei pentru care era cel mai firesc lucru să umble cu sari pe stradă, dar şi bărbaţi ce au renunţat la portul lor, în detrimentul unui pantalon şi al unei cămăşi albe demult demodate pentru noi, grămezi de fructe aşezate direct pe trotuar... Doamne, câte fructe am putut mânca în India!
Spitalul-ashram este situat pe strada Nirmala Devi, chiar vis-à-vis de locaţie se află placa indicatoare, iar la intrare o altă placă pe care este înscris INTERNATIONAL SAHAJA YOGA RESEARCH AND HEALTH CENTRE; alături-portretul lui SHRI MATAJI. Toate aceste amănunte le-am putut observa în cele câteva minute ce s-au scurs până la înregistrarea noastră. Primirea se face într-un hol cu rol de recepţie, frumos ornat pe peretele frontal cu arborele vieţii, desenat din bucăţele de oglindă lipite pe zid. În dreapta - două plăci de sticlă, una pe fond negru ce amintea de iniţiatoarea şi fondatoarea sagaja yoga şi a spitalului-ashram, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, cealaltă, pe fond alb, avea înregistrată conducerea spitalului şi medicii curanţi. În stânga, două sahaja yoghine indience, comitetul nostru de primire şi înregistrare. Intrarea a fost liberă; ieşirea, aveam să aflăm, doar cu bilet de voie. Pentru mine însă, se schimbau mereu priorităţile în acele prime clipe de viaţă indiană.
Ashram-ul de la Belapur mi-a marcat existenţa încă din primele clipe. Tot ce se întâmpla însă cu mine, se întâmpla inconştient: nu realizam că începuse deja să se instaureze o linişte binefăcătoare ce-mi pătrundea delicat fiinţa şi punea stăpânire pe comportamentul meu şi mă întărea. Pe fragilitatea unui organism obosit fizic şi supus degradării pământene se puneau bazele construcţiei subtile ce avea să înflorească spre sfârşit. Tocmai voiam să scriu acum că insula de verdeaţă ocrotită de cele patru laturi ale clădirii, reprezintă imaginea cea mai pregnantă din memorie, dar realizez că şi sala de meditaţie colectivă este un alt punct puternic vibratoriu al conştiinţei mele, ca şi camera în care am locuit şi am muncit pe tărâmuri purificatoare... sau sala de tratament... Oare să fie vreun loc neglijat de simţurile mele flămânde? Starea de bine ce m-a invadat nu cred că ar permite aşa ceva. Chiar dacă povestirea mea se întinde şi devine obositoare, simt că este de datoria mea să vă împărtăşesc tuturor celor ce nu aţi ajuns încă la Belapur, bucuria ce m-a invadat, odată primit în zona zero a timpului zero.
De cum am intrat în curtea interioară, privirea mi-a şi fost acaparată de verdele cald şi mătăsos din centru; mai târziu abia mi-am dat seama că acel petic crud mi-a liniştit instantaneu uşoara agitaţie interioară, generată de călătorie, bagaje şi prime imagini. În acele clipe, insula de verdeaţă era inundată de apa împrăştiată de o arteziană în formă de zvastică şi care se învârtea ca o morişcă, în sensul pozitiv, bineînţeles. Oaza aceasta aveam să constat că era un important centru de purificări, shoebeat şi meditaţii. Sahaja yoghinii foloseau intensiv Mama Natură sub această manifestare, eu însă - poate ceva mai introvertit - îmi găseam odihna spiritului doar privindu-i. Aşezat pe canapeaua terasei, cu ceaiul de ajuan în mâini, doar privind la decorul verde cu floricele sahaj, intram în meditaţie. Aş regreta dacă m-aţi considera un mincinos sau un fandosit, dar starea de meditaţie acolo, era permanentă, doar mici impulsuri erau suficiente pentru a o menţine: iar imaginea sahaja yoghinilor pe covorul verde era un asemenea impuls. Trebuie poate să mai adaug că tihna de pe terasă mi-o găseam doar după executarea temei purificatoare ce o aveam de îndeplinit, adică şapte băi de picioare consecutive, cu atenţia pe chakrele canalului drept.
În camera în care am fost cazat, am fost coleg cu doi austrieci, un turc, doi indieni şi un finlandez. Abia acum observ cifra şapte. Nu e nevoie să vă spun că ne-am împrietenit imediat, limba vorbită fiind cea internaţională: vibraţiile şi... engleza. Ar fi multe de povestit despre viaţa în comun, doresc doar să le fac câte o mică caracterizare. Turcul era cel mai expansiv, sociabil şi foarte puternic: se cunoştea la el viaţa de ashram, lucra mult şi cu conştiinciozitate. Cu austriecii, puţin mai distanţi la început, m-am împrietenit foarte repede apoi şi doar cunoştinţele mele limitate de engleză ne-au împiedicat să avem un schimb de idei mai bogat. Indienii, cei mai timizi, era evident că voiau să lege prietenii, dar timiditatea lor a făcut ca la început să fie puţin singuratici. Calităţile lor native însă, au scos rapid la iveală nişte suflete alese, nişte spirite frumoase. Cu ce m-au mai impresionat indienii? Prin lipsa lor de condiţionări când se apucau de lucru. Pentru ei nu avea importanţă unde se găseau: în pat, pe jos, pe scaun, pe terasă, oriunde, pentru ei nu exista nici o problemă de confort pentru a-şi executa programul propus sau a-şi urma instinctul de moment. Era evident că totul la ei era natural. Finlandezul, de două ori mi-a repetat numele, în final am zis da, am înţeles, dar spusesem o mică minciună nevinovată. Superficial, l-am categorisit ca fiind o fiinţă rece - popor nordic - mi-am zis eu, ne zâmbeam şi cam la atât se reducea conversaţia noastră. Mama însă ne-a pus alături de multe ori în India. La Pune, am locuit din nou în aceeaşi cameră, iar în cele două nopţi petrecute în marea colectivitate de pe stadion am stat alături. Din nou, nu am putut să nu remarc lipsa de expresivitate de pe faţa colegului meu. La spectacolul de pe 24 decembrie, copiii au fost superbi, nici o emoţie. La întâlnirea cu SHRI MATAJI de Crăciun, evenimentul multaşteptat, fiecare îşi manifesta bucuria şi emoţia în maniera lui, doar la finlandez nu puteam citi nimic. Şi totuşi... Seara, după puja, eu trebuia să plec spre casă, îmi aranjam bagajele, puţin îngrijorat de număr şi greutate, era 12 noaptea, toţi din cameră se culcaseră, doar finlandezul stătea liniştit lângă patul său, îmbrăcat şi aşteptând: mi-a zâmbit, pentru prima oară am observat aşa ceva la el, mi-a luat cele mai grele bagaje şi m-a ajutat până la maşină! Un lucru absolut firesc şi simplu a reuşit în fine să mi-l descopere pe fratele meu sahaja yoghin şi să-mi arate încă o dată cât de superficiali putem fi în catalogarea aproapelui nostru.
Odată instalat, m-am integrat de parcă aş fi fost de-al locului de când lumea. Mi-am luat în primire patul, am făcut cunoştinţă cu vecinii de cameră şi... m-am culcat. După două ore de somn recuperator, am fost chemat la doamna doctor Rei pentru un prim diagnostic subtil şi reţeta corespunzătoare. A rezultat un dezechilibru accentuat al canalului drept şi medicamentele specifice: băi de picioare, ghee cu camfor, shoebeet pentru ego, lucrul cu lumânarea pe Agnya chakra. Repartizat am fost la doctoriţa Katia, pe care aveam să o cunosc a doua zi. Vis-à-vis de relaţia doctor-pacient, aş dori să scot în evidenţă aici, subtilul acesteia; odată stabilită legătura, eu, cel puţin, m-am simţit perfect asimilat, m-am simţit ca făcând parte dintr-un întreg ce s-a armonizat. În acest moment o rog pe Mama să-mi dea harul de a putea exprima într-un mod fericit perfecţiunea, pentru că de perfecţiune este vorba. Încă din momentul în care mă îndreptam spre sala de tratamente, mă găseam deja într-o stare cel puţin favorabilă, iar în clipa în care mă aşezam pe scaun, mă transformam într-un puternic sandwich vibratoriu şi deveneam la rândul meu sursă de vibraţii. Vă rog să nu mă consideraţi lipsit de modestie sau exaltat, dar pe scaun aşezat, mă găseam în faţa unui impunător altar, cu un frumos portret al lui SHRI MATAJI, cu lumânări şi beţişoare aprinse, iar în spatele meu o simţeam lucrând pe doctoriţa Katia. În nici un minut trupul meu se încărca vibratoriu şi devenea acea sursă de lumină pe care doar bucuria interioară ţi-o poate furniza. Colaborând cu dr. Katia, am realizat cât de puţin ştiu eu despre lucrul subtil, cât de limitat sunt în a mă cunoaşte şi a mă perfecţiona. De fapt, am realizat că nu mă cunoşteam deloc. Încă de la prima şedinţă, dr. Katia mi-a indicat o cură de dezintoxicare de dreapta, cu şapte băi consecutive, fiecare însoţită de o atenţie stabilită pe câte o chakră. Mai concret, prima baie cu atenţia pe Muladhara chakra, a doua pe Swadhisthan chakra ş.a.m.d. Dacă la prima baie mi s-a indicat să citesc cele 108 nume ale lui SHRI KARTIKEYA, cu mâna stângă în care aveam gheaţă îndreptată spre pământ, iar cealaltă spre SHRI MATAJI, la celelalte, fără nici un fel de mantre, doar mâna stângă cu gheaţă aşezată pe chakra respectivă. Între băi, o meditaţie scurtă, de cinci minute. Un astfel de program dura peste două ore, iar la final mă simţeam epuizat şi căutam patul. Purificările pentru mine erau atât de intense, încât în primele cinci-şase zile am dormit foarte mult şi chiar mă întrebam dacă nu cumva problemele mele sunt de canal stâng. Nu, nu erau de canal stâng, eu aveam multă încărcătură negativă, şi apoi era o purificare generală la care toată lumea participa, direct şi indirect. Despre dr. Katia mai doresc să spun că mi-a redat încrederea de sine şi mi-a dezvăluit, prin propriul exemplu, cât de puternici putem deveni dacă practicăm sahaja yoga într-un mod conştient, cu seriozitate şi cu dorinţă reală de perfecţiune şi evoluţie. Privind-o purificându-se pe covorul verde din curtea interioară, în şedinţe de peste două ore, de două ori pe zi, mi-am dat seama cât de frumoşi putem deveni printr-o muncă susţinută. Dr. Katia a devenit pentru mine un exemplu de muncă şi forţă vibratorie.
Vorbind despre tratamente, aş dori să vă relatez un fapt amuzant. După cum v-am spus deja, mi s-a indicat să folosesc ghee cu camfor pentru Vishudhy chakra. În mod obişnuit, evit tratamentul acesta, deoarece nu agreez gustul de unt ce-mi rămâne pe gât după, dar acum mă găseam la Belapur şi dacă făceam mofturi şi aici... Aşa că am cumpărat ghee din spital şi am început... Era minunat... Nici un gust neplăcut, doar senzaţia de răcoare de la camfor... De ce oare la ghee-ul preparat de noi nu e la fel? De două-trei ori pe zi, era perfect! După câteva zile de şedere, mi-a apărut pe frunte o iritaţie veche, pe care în ţară o tratez cu Nidoflor, dar îl uitasem acasă; cum să mă tratez, iritaţia era tot mai neplăcută? Flori mi-a sugerat atunci să folosesc ghee, n-avea de ce să-mi facă rău. Am luat flaconul şi am stors în palmă: nimic. Am apăsat şi mai tare: tot nimic. Abia atunci am realizat că eu doar miroseam flaconul când îl duceam la nas, tubul meu era în continuare intact, neavând orificiul de curgere făcut. În felul acesta am descoperit eu ghee-ul veşnic. Odată orificiul de curgere executat, a reapărut gustul specific şi complet de ghee. Dar, mi s-a ameliorat şi iritaţia de pe frunte.
Să vă mai povestesc ceva despre viaţa în ashram. Plecasem din ţară cu gândul să fac în India o cură de fructe, doream chiar să mă şi îngraş în urma acestui tratament vitaminizant natural. Grupul de şapte români ce eram, mi s-a alăturat, astfel încât, în fiecare seară aveam festin cu fructe. Cu 4-5$ se puteau cumpăra: 24 banane, 24 mandarine, 3 ananas, mari, 4kg. struguri, foarte dulci, 2 papaia, 2 rodii. După cină şi meditaţia colectivă, ne strângeam laolaltă la parter, la fete, şi într-o atmosferă destinsă, gălăgioasă chiar uneori, ne înfruptam din bunătăţurile dăruite cu atâta dragoste de Mama India. Nu eram singuri, toţi cei ce se întâmplau prin zonă, se bucurau de bucuria noastră şi se împărtăşeau din darurile exotice. Hakan, colegul meu de cameră turc, se amuza de fiecare dată când ne întâlnea, căci sigur unde eram noi, trebuiau să se găsească şi fructe. Medicul indian din ashram, în ultima seară chiar, ne-a făcut un compliment la care, sincer, nu mă aşteptam: românii ştiu să se bucure! Crezând în sinceritatea lui, am tras concluzia că noi, de multe ori, închistaţi în nişte reguli tot de noi inventate, uităm să ne bucurăm, să fim expansivi şi naturali. Recunosc chiar că înainte de aceasta, le dojenisem adeseori pe fete şi le invitasem la reţinere. Reţinere la bucurie! Cred despre mine că eram cel puţin stupid, atunci.
În spitalul-ashram l-am cunoscut pe Peter, un australian ceva mai în vârstă decât mine, cred. L-am remarcat din primele clipe la meditaţia colectivă, avea mereu acelaşi loc, nimeni nu i-l ocupa, i se recunoştea poziţia lui vibratorie în colectivitate. Chiar de a doua zi, la meditaţia colectivă de dimineaţă, s-a apropiat de mine, mi-a zâmbit şi s-a prezentat: -Peter, from Australia. M-a surprins plăcut iniţiativa lui, venise în întâmpinarea pornirilor mele interioare: -Florin - i-am răspuns - from Romania. În engleza mea poticnită am schimbat primele impresii, la solicitarea lui i-am dat primele informaţii despre sahaja yoga în Romania, despre sahaja yoghinii români. Peter emana acea lumină pe care toţi ne-o dorim şi spre care tindem, care provine dintr-un interior frumos şi care îl transformă pe subiect într-o oglindă în care dorim să ne regăsim. Nu îndrăzneam să îl agasez pe Peter cu prezenţa mea, nu mă consideram asemenea lui, din fericire însă, Peter îmi căuta el tovărăşia şi mă înfrumuseţa de fiecare dată. Am avut probleme în a-mi exprima bucuria prin cuvinte, v-am mai explicat motivaţia, dar inimile noastre au dialogat fara probleme.
Despre atmosfera generală din ashram, voi face o comparaţie pe care vă rog să n-o consideraţi deplasată: aţi văzut desigur o comedie în care omul moare într-un accident stupid şi ajunge în rai, iar aici toată lumea are aripioare de înger şi toţi zâmbesc şi plutesc şi sunt în culmea fericirii. Aşa eram toţi cei prezenţi în ashram, mersul nostru era uşor, parcă pluteam, numai zâmbete pe feţele noastre, nimic forţat, totul pornea din nişte interioare frumoase, ne simţeam în rai. Nici n-avea cum să fie altfel, gândiţi-vă că toţi erau în nişte puternice purificări ce ne descărcaseră de balastul citadin din locaţiile noastre, nici un fel de condiţionări nu ne marcau. Coborând odată scările, fără un scop anume, asta făceam atunci, repet că permanent eram într-o perfectă stare de meditaţie, în faţa mea a apărut bătrâna doamnă Rei; iniţial am crezut că nu mă observase, mă pregăteam să trec absolut discret, când: -JAY SHRI MATAJI! -JAY SHRI MATAJI! - am răspuns uimit. Pentru bătrâna doamnă Rei nu era nici o problemă să mă vadă şi să-mi salute apariţia! O lecţie de umilinţă din partea unei doamne în faţa căreia eu fac acum un namaste!
Vorbind de umilinţă şi de frumuseţe interioară, doresc să vă vorbesc puţin şi despre personalul de deservire din ashram. Sahaja yoghini tineri şi foarte tineri. Matinal, la ora 5 băteau în uşă să ne atragă atenţia asupra meditaţiei de dimineaţă de pe gazonul din curte. Ceaiul, cele trei mese principale ale zilei, toate ne erau aduse de băieţi la cameră, unde noi nu făceam decât să ne bucurăm de tihnă şi confort. Tot ei curăţau şi luau resturile. Ei aduceau sarea pentru băile de picioare. Seara, în timpul cinei, veneau cu nişte vase mari în care ardeau, la foc de cărbuni încinşi, camfor, ajuan şi încă ceva puternic mirositor. Cu aceste vase intrau în fiecare cameră şi făceau aarti la altar, apoi la fiecare pat în parte. La cererea noastră, ne permiteau să ne purificăm şi noi în parfumata fumigaţie. Seara, la meditaţia colectivă, erau cei care împărţeau prasadul şi apoi se ataşau grupului muzical ce susţinea programul artistic. Munci văzute şi nevăzute de mine. După meditaţia de seară, după cum v-am relatat deja, ne adunam la festinul de fructe şi ne apucau ore târzii. Ei erau şi la ora aceea în picioare şi trebăluiau. Acest program, ce cred că le ocupa timpul de la 4.30 dimineaţa până spre ora 24, îl împlineau cu linişte desăvârşită pe feţele lor, nu vorbeau mult, dar răspundeau la apelurile noastre cu solicitudine, n-am observat vreodată plictis, enervare. Vorbind despre băieţi, să vă relatez şi un balcanism. Într-una din primele seri am rugat pe unul dintre ei să-mi cumpere fructe, noi neavând voie iniţial să părăsim locaţia. I-am dat banii solicitaţi şi după meditaţia de seară mi-am primit pungile cu doritele delicatese, ca şi restul de câteva rupii; puţine! Am vrut să i le ofer lui drept recompensă pentru serviciu. Repet, nu era mult, pentru mine nu reprezenta nimic în comparaţie cu serviciul făcut. Am insistat, totuşi, încercând să nu jignesc. Cu modestie, umilinţă şi demnitate, tânărul a închis subiectul într-un mod elegant, aplicându-mi şi o lecţie totodată: -JAY SHRI MATAJI! Curăţenia pe sectoare, ca şi spălatul rufelor, ţinea de fete, care, ca şi băieţii, erau de o discreţie şi o solicitudine desăvârşită. Încă o dată, avem atât de multe de învăţat despre umilinţă de la fraţii noştri indieni. N-aş vrea să jignesc pe nimeni, dacă doriţi, mă exprim la persoana I-a singular.
Am insistat pe momentul spital-ashram, deoarece aici am stat cele mai multe zile, aici am aflat mai multe despre subtilul meu, zic eu că m-am descoperit cu adevărat, aici beatitudinea era permanentă, pretutindeni, aici am descoperit frumuseţea desăvârşirii în sahaja yoga. Permanent eram copleşit de puritate, inocenţă, bucurie. Eram în miezul creaţiei. Dar, vai, niciodată nu voi găsi cuvintele care să exprime adevărul în forma sa pură!
Plecarea spre Pune la evenimentul pentru care ne călisem în muncile purificatorii, puja cu SHRI MATAJI, s-a întâmplat exact aşa cum mi-aş fi visat-o, dacă aş fi avut curaj să visez la subiecte indiene înainte de plecare: într-un autobuz lăbărţat, obişnuit din punct de vedere al confortului, dar cu bagaje urcate pe acoperiş şi susţinute cu sfori. Doar în filmele documentare sau de aventuri am mai văzut aşa ceva. Legat de plecarea spre Pune se mai poate spune că a fost o lecţie de detaşare şi răbdare. Programată la ora 10 dimineaţa, aceasta s-a petrecut abia pe la 10 seara. Şi de data aceasta tinerii indieni din ashram au fost la înălţime şi la propriu şi la figurat: au urcat şi amarat bagajele repede, cu îndemânare şi spirit de răspundere. În autobuz, la adăpostul întunericului, în penultimul rând, unde mă găseam aşezat lângă finlandez, pe lângă alţii, s-au spus mantre, s-a cântat sahaj, apoi ne-am culcuşit, fiecare în legea lui.
Amintind de contrastele din India, aici s-a încadrat şi cazarea noastră de la Pune. Veneam din ashramul de la Belapur, de la un confort ce nu-l văzusem datorită firescului, iar la Pune am fost cazaţi într-un complex sportiv ale cărui cămine erau într-o stare de degradare şi neîngrijire ce m-au speriat în primele momente. La Belapur am ajuns pe lumină: impresie extraordinară; la Pune am ajuns pe întuneric, mizeria la ea acasă, pereţi murdari, pătaţi de sânge, uşi la fel de murdare si sparte, cu două-trei rânduri de lacăte, cameră cu opt paturi şi cu nişte saltele negre ce-mi repugnau, pe jos alte saltele, la fel ca primele. Veneam curaţi şi purificaţi de la Belapur ca să ne încercăm aici valenţele. Cât de bine puteam să ne păstrăm în aceste condiţii? -You there, you there... you oncle, down, you oncle, down. Indianul de la recepţie care ne-a condus la cameră, a fost expeditiv şi din câteva vorbe ne-a repartizat la sol pe mine şi pe un belgian ceva mai în vârstă. Ne învârteam toţi stânjeniţi, nu ştiam dacă să ne aşezăm, unde să ne aşezăm, noi şi bagajele noastre, în final am încăput într-o cameră de opt, şaisprezece, dacă nu greşesc. Aici trebuie să recunosc calităţile dobândite în sahaja yoga: aveam la dispoziţie o cazare de neacceptat în condiţii normale, dar în situaţia dată acelea erau condiţiile normale, aveam o tapasia noua ce trebuia depăşită şi pe care am depăşit-o, la fel ca şi pe cea cu duşul la căldăruşă de la Belapur, la fel ca şi odihna pe ziare de la Moscova. Şi nu am fost singurul care să accepte cu seninătate tapasia, toţi şi-au găsit locul şi au adormit cu gândul la bucuria zilelor următoare, la SHRI MATAJI, la Crăciun. Practic, şocul s-a ameliorat repede şi a dispărut complet, odată cu somnul. Şi de data aceasta, în cameră eram de mai multe naţionalităţi: Belgia, Turcia, Finlanda, Hong Kong, Australia, România... Mama noastră ne-a adus alături şi ne-a învăţat să ne înţelegem şi să ne iubim prin universala noastră limbă: vibraţiile.
La 4 dimineaţa s-a auzit trompeta ce chema la meditaţia colectivă. M-am întors pe partea cealaltă. Doresc să adaug o nouă paranteză naraţiunii mele. O paranteză legată de persoana mea şi de meditaţia matinală de la ora 4. Cu mulţi ani în urmă, credeam că sunt un sahaja yoghin stabilizat, eram foarte activ în colectivitate şi în particular, lucram mult pentru purificări şi căutam meditaţiile profunde. Printre multele sfaturi pe care SHRI MATAJI ni le transmitea cu atâta dragoste a fost şi cel referitor la utilitatea şi beneficiul meditaţiilor matinale, de la răsăritul soarelui. Am încercat, m-am trezit, dar am adormit înainte de a medita. Nu odată, de mai multe ori. Personal, nu găseam nici un folos, mă chinuiam, mă minţeam că meditez la 4 dimineaţa. Aşa că am renunţat. Fraţii mei brăileni se lăudau cu meditaţia lor matinală, cât de puternică este... Pentru mine a apărut vina. Singur mă învinovăţeam, încercam să mă scuz, dar nu mă scuzam, a fost unul din principalele motive ale izolarii mele temporare de colectivitate. O ieşire de Vishudhi stâng de câţiva ani... Revenit în grup nu doresc să repet greşelile din trecut, doresc să fiu propriul meu stăpân şi să ascult de înţelepciunea ceasului biologic. Iată de ce m-am întors pe partea cealaltă. Dar nu m-a lăsat sonorizarea. Foarte bună, aveam să constat. Mai mult decat atat, muzicalitatea apelului chiar imi placea. Mă chinuiam să adorm la loc, dar se auzeau clar chemările la matinala meditaţie, apoi incantaţiile mantrelor, mă foiam, mai ridicam o pleoapă, a reapărut starea aceea de învinovăţire de care vă vorbeam. Nici dormit, nici nedormit, am ieşit din sacul-dormitor personal, nu eram chiar singur în cameră, am trecut rapid pe la toaletă - nu v-o descriu - şi am ieşit pe aleea ce ducea, pe întuneric, spre lumina miilor de sahasrare înflorite. Nu cunoşteam drumul, dar m-am ghidat după vibraţii, după vocea din difuzoare şi după ceilalţi întârziaţi. Pe un asfalt aproximativ, mai mult pietriş, am ajuns la micul stadion, unde avea loc meditaţia colectivă. În cele trei zile cât am existat în marea de vibraţii de la Pune, am parcurs de multe ori acest drum. Revenind, meditaţia nu se terminase. O aglomeraţie de încălţări de toate felurile te întâmpina la intrare. Mi-am lăsat sandalele fără îngrijorare, o eventuală pierdere a lor fiind programată deja. Apoi, cu eforturi şi ambiţie am reuşit să intru. O mare de oameni în care nu aveai unde să pierzi un fir de păr măcar, ocupa incinta. Un metru am reuşit să avansez, pe lateral doar şi m-am blocat. În condiţiile date nici nu mi-aş fi dorit să mă aşez, căci aşezat fiind nu mai aveai posibilitatea să te mişti în vreun fel, erai susţinut din toate părţile de vecini. Deloc confortabil. Eu cel puţin, la un moment dat, stăteam într-un picior. Din fericire am prins doar finalul şi lumea a început să se mişte spre ieşire. Am reuşit să mă strecor repede afară şi să observ oamenii ce, liniştiţi, deja formau o coadă impunătoare la ceaiul de dimineaţă. Calmul lor mi s-a transmis şi mie, cu toate că nu puteam să nu-mi pun întrebări despre locaţia viitoare a havanului şi pujei. La meditaţia de dimineaţă foarte mulţi au rămas pe dinafară, adăugând şi pe cei de la dormitoare, plus pe cei ce erau aşteptaţi să sosească în continuare, în special indienii; unde vom încăpea cu toţii? Personal, mă vedeam înafara zonei de maximă intensitate vibratorie, dar nu e de neglijat nici atenţia oferită de Mama rătăciţilor de la periferie. Aşa m-a găsit Victoraş, brăileanul şi fratele nostru ce studiază sitarul în India. El a fost cel ce mi-a dat primele informaţii despre organizare şi a reuşit să mă orienteze puţin şi să-mi îndepărteze temerile de provincial. Revenind la Victoraş, m-am bucurat că am putut să-i transmit pachetul de la părinţi, dar mai mult m-a bucurat că am descoperit în el copilul înfrumuseţat de spirit. Un spirit în continuă evoluţie, ce pe faţa lui revela lumina.
Havanul. Contrar speranţelor mele, havanul s-a desfăşurat în aceeaşi locaţie, adică stadionul mic; exista alături şi unul mare, pe care aveau să aibă loc întâlnirile cu SHRI MATAJI. Programat la ora 12, s-a repetat fenomenul de dimineaţă, adică a rămas foarte multă lume pe dinafară. Nu m-am necăjit. Micile înălţări de pământ din faţa intrării au fost locuri perfecte de şezut pentru havan, iar mie mi s-a mai împlinit, nesperat, o dorinţă: voiam să fiu înconjurat de indieni, să le simt mirosurile, respiraţia, să mă confund cu ei, să fiu acceptat, să-i înţeleg. Aşadar, de jur împrejurul meu erau mulţi indieni: bărbaţi, femei, copii şi... papuci. În această companie am participat la un havan din cele mai puternice. De pe stadion se auzeau numele zeităţilor invocate, urmate de mantre şi ştiutul Om Swaha. Dacă mantrele erau recitate timid de noi, deoarece nu se înţelegeau bine numele zeităţilor invocate, partea finală Om Swaha răsuna puternic, triumfător, din piepturile noastre. Soarele care se insinua fără oprelişti spre capurile noastre - doar discrete umbre de la arbuşti sau maşini - ca şi pietricelele ce mă deranjau de dedesubtul meu, mi-au perturbat suficient atenţia. Totuşi, havanul a culminat pentru mine la cântarea celor trei mari mantre. Când, la cea de-a treia mantră s-a cântat: Shri Sahasrara..., corul format de cei dinăuntru, la care s-au adăugat vocile celor aşezaţi pe ţărâna crudă de lângă mine, s-a înălţat atât de puternic spre cer, încât Kundalini a sfărâmat orice oprelişte de ego sau superego şi a ţâşnit în forţă spre culmile înzăpezite ale Nirvanei. Simţeam radierea pe faţa mea şi o vedeam pe feţele vecinilor mei. Nu existau nume, nu bariere de limbă sau culoare, doar frumuseţe şi beatitudine. Acesta a fost havanul de Crăciun 2004 de la Pune-India, pentru mine.
Ricşa. Curioasa şi exotica ricşă pe care o ştiam din documentare şi pe care educaţia m-ar fi ruşinat s-o folosesc - cum să accept ideea ca un om să devină forţa motoare la o caleaşcă pentru plăcerea mea - a fost înlocuită de una motorizată, practic un scuter pe trei roţi, manevrat cu ajutorul unui ghidon de către conducător. Bancheta din spate este destinată pasagerilor, doi sau trei, mai confortabil sau mai înghesuit, plus grămada de bagaje rezultată în urma cumpărăturilor. Nu puteam să ajung în îndepărtata Indie fără a-mi exercita şi satisface curiozităţile de turist. Aşadar, la drum cu ricşa! Prima ieşire în oraş a avut loc la Bombay, unde ghid drăguţ şi amabil, la propriu şi la figurat, a fost Pamela, o indiancă ce lucra în ashramul-spital. Răbdătoare şi înţelegătoare cu mine, un curios şi un înfometat de imagini şi impresii, Pamela m-a condus într-un mare centru comercial, magazine lângă magazine, mi-a ghidat paşii şi ochii spre cele mai frumoase sari-uri şi curte, bijuterii şi farmaceutică. Mi-a făcut diferenţele de calitate şi m-a sfătuit. A negociat pentru mine. Atâta eleganţă, frumuseţe, demnitate şi umilinţă în manifestarea Pamelei! Un european - să fac referirea la mine doar - ar fi devenit nerăbdător, s-ar fi încărcat de nervi. Îi purtam atâta dragoste şi recunoştinţă Pamelei, încât am rugat-o să-mi permită să-i fac un cadou. Mi-a înţeles curăţenia dorinţei şi, la fel de egal, mi-a mărturisit că şi-ar dori un şal pentru sari-ul ei cel nou, pentru întâlnirea cu SHRI MATAJI. Inimile noastre erau conectate şi ne permiteau să ne înţelegem dincolo de vorbe! Jay Shri Mataji! În final, ne-am oprit la o piaţă de fructe şi mi-am făcut plinul pentru cei şapte români ce eram în ashram, plus invitaţii: doar patru dolari şi jumătate pentru satisfacerea foamei de fructe.
Pe 24 decembrie, seara programului artistic. Am îmbrăcat pentru prima oară curta cea nouă, iar în aer plutea atmosfera de sărbătoare. Mutaţi pe stadionul cel mare, pentru restul lumii, adică non-indienii, erau aşezate nişte saltele confortabile chiar în faţa scenei. Le-am încercat, de asta pot vorbi despre confort, dar îngrijorându-mă eventualitatea unei şederi îndelungate, am ales varianta mai comodă a unor scaune cu spătar aranjate în zona V.I.P.,undeva în lateral. Subliniez, am ales pentru confortul coloanei vertebrale această variantă. Ascensiunea lui Kundalini trebuia să fie fără piedici. S-a mai scris despre programul artistic şi n-aş vrea să repet povestirile voastre, mai ales că de fiecare dată m-am regăsit şi eu pe acolo. Aş vrea doar să-mi exprim bucuria ce am simţit văzând manifestarea de talent şi dăruire a micilor şi marilor artişti. La propriu şi figurat. Vorbind despre cei mici mai trebuie subliniată munca nevăzută, dar ghicită a celor din spatele lor, umbrele ce se ocupă de şlefuirea acestor spirite tinere şi cultivarea lor în măreaţa învăţătură sahaj. SHRI MATAJI a fost cu noi în subtil, doar. Permanent I-am simţit atenţia, mă bucuram doar pentru că era în inima mea, din fericire nu m-a părăsit nici un moment.
Crăciunul. Un Crăciun la 30 de grade Celsius. Cam astfel urca mercurul termometrelor în timpul zilei. E greu de închipuit pentru noi un Crăciun fără ger, fără zăpadă, fără Moş, fără brad. Îmi este dificil să înlocuiesc în mintea mea o anumită atmosferă de Crăciun, bine întipărită încă din copilărie, cu o alta, complet diferită, dar tot de Crăciun. Şi, totuşi... şi la ashramul din Belapur şi pe scena pujei de la Pune trona câte un palmier în ghiveci, împodobit cu beteală şi globuleţe. Iar Moşul... SHRI MATAJI, aidoma Moşului copilăriei noastre a venit încărcată cu darul luminii şi bucuriei, al dragostei şi vibraţiilor. Nicicând Moşul nu a fost aşa bogat şi darnic cu copiii Lui! Anul acesta eu am văzut un Moş bătrân şi suferind, dar darurile Lui au fost la fel de minunate... Am spus înadins minunate, căci provine de la minuni. Mai multe nu cred că aş putea să adaug.
Cel puţin două lucruri am învăţat de la puja aceasta desfăşurată în prezenţa lui SHRI MATAJI: în primul rând ar trebui să nu mai fim condiţionaţi de prezenţa fizică a Mamei noastre. Ce contează mai mult: corpul sau subtilul? Dacă noi ne agăţăm atât de pământean de prezenţa fizică a lui Dumnezeu, nu Îi mai putem simţi Forţa, adevărata Lui dimensiune. Şi Îi chinuim trupul cu plângăcioasele noastre rugăminţi.
În al doilea rând, mi s-a aplicat o lecţie serioasă de către un sahaja yoghin la finalul pujei. Flash-urile aparatelor de fotografiat sclipeau din toate părţile şi mi-am zis atunci că este momentul potrivit s-O fotografiez pe zeiţă; eram, ca un paparazzi oarecare, disperat după senzaţional, poate chiar o poză-miracol. Făcându-mi loc, ca în orice aglomeraţie, destul de neelegant, spre scena tronului zeiesc, am fost stopat la timp, din fericire pentru nefericitul de mine, de acel sahaja yoghin şi, intr-o engleză seacă: -Nu cred că este cel mai potrivit moment pentru a O fotografia pe Shri Mataji! Am înţepenit locului. Eram într-o mare de sahaja yoghini cu feţele transfigurate de măreţia momentului, cu mâinile întinse spre scenă, iar eu... Mi-a fost ruşine! Am reuşit astfel să ratez şi plecarea Mamei.
Am văzut multe chipuri frumoase, cunoscute şi necunoscute, dar asta nu mai are importanţă; importantă este bucuria şi lumina radiată şi senzaţia de rubedenie apropiată ce o simţeam în preajma fiecăruia. Un impuls interior îmi sugerează să dau nume, dar un altul, mai puternic, mă îndeamnă la reţinere; n-am dreptul să fac discriminări, practic întreaga suflare sahaja yoghină formează marea şi minunata mea familie. Astfel încât îmi înnăbuş tentaţia de a nominaliza fiinţe dragi şi cunoscute, în dorinţa sinceră de a mă scufunda în oceanul în care Mama noastră ne-a invitat. Sacrific simpatiile singulare pentru iubirea colectivă.
Un cuvânt de final - dar care nu doresc să fie ultimul - pentru gazdele noastre indiene, organizatorii de la Pune. Sunt demni de toată admiraţia şi aprecierea noastră pentru maniera în care au ştiut să organizeze întreaga desfăşurare a evenimentelor din cele trei zile dedicate Pujei de Crăciun. Văzând încărcarea stadionului din primele zile, am apreciat cam la patruzeci de mii de participanţi. Gândiţi-vă că majoritatea acestora trebuiau să fie cazaţi şi hrăniţi în complex. Credeam că o să stau cu orele la rând la cantină, dar niciodată nu a durat aşteptarea mai mult de un sfert de ceas. Mereu mâncare bună şi din abundenţă, mereu cu zâmbetul pe buze au fost tot timpul la înălţimea evenimentului pentru care eram prezenţi acolo. Un excelent exemplu de organizare şi rezolvare a problemelor. Sincere şi calde felicitări gazdelor noastre! Minunat popor!
Spuneam la început că simt că n-aş fi chiar un om obişnuit. Într-adevăr, de când SHRI MATAJI a făcut să încolţească divina sămânţă în fiinţa mea, am devenit un om orientat, bine aşezat pe Pământ şi cu axa centrală înfiptă în Univers. Îmi ştiu poziţia, îmi ştiu vecinii, îmi ştiu rostul! De la această constatare a pornit şi povestirea mea.
JAY SHRI MATAJI!

19 februarie 2005

Publicat [n Jurnal de Constan\a nr. 783(1205) din 17 decembrie 2005.