joi, 2 iunie 2016

REGINA




U
mbra reginei se prelingea leneşă pe uriaşul pat cu baldachin, încă desfăcut, desenându-şi conturul delicat pe mătăsurile moi şi foşnitoare. Aşa-i plăcea stăpânei să-i rămână patul: întotdeauna cu aşternutul nefăcut, dar într-o dezordine elaborată, pregătit anume pentru a-i primi oricând trupul gol şi zvelt într-o îmbrăţişare solitară, tandră, catifelată şi... misterios de vinovată! Baldachinul, prin simpla lăsare în jos a perdelelor transparente de către cameristă, amplifica misterul. Mobilierul nu era opulent, dar puţinele piese erau alese cu grijă, în moda vremii, reflectând într-un mod tacit gusturile rafinate, dar simple, ale frumoasei femei. Noptierele şi dulapurile erau ocupate de cărţile citite seara, până la ore târzii din noapte şi de cele necesare scrisului sau pictatului, căci filonul artistic al reginei se manifesta atât în poezie, cât şi în pictură. De altfel, înafară de micile piese de lenjerie intimă din interior, în sertare se puteau găsi manuscrisele poemelor sale, aşternute cu un scris mărunt şi îngrijit, iar de pereţi erau atârnate câteva pânze cu peisaje şi flori, subiectele preferate ale stăpânei. La capătul opus patului, oglinda uriaşă de cristal şi masa de toaletă – încărcată cu tot felul de parfumuri, pămătufuri, piepteni şi pomezi – lăsau cale liberă privirilor indiscrete să-şi facă o părere despre cochetăria femeii şi dorinţa de a-şi conserva, în timp, cât mai bine frumuseţea.   
            Dormitorul îi era ultimul şi cel mai drag refugiu. Aici, îşi putea imagina cele mai intime fantezii, fără să fie trădată de expresia chipului – şi apoi, cu siguranţă, supusă judecăţilor mondene – aici se simţea dezlegată de convenienţe şi presupuse vinovăţii, aici... redevenea femeie. Abia în acest spaţiu se simţea cu adevărat regină, stăpână pe ea însăşi, pe lumea şi pe viaţa ei. Stăpână pe lumea-i interioară şi pe trăirile-i sublime. Era spaţiul în care statutul n-avea cum să-i fie contestat, căci aici redevenea regina propriului regat, cel al sufletului.
            Poate de aceea, ori de câte ori obligaţiile protocolare îi permiteau, îşi căuta liniştea în intimitatea camerei sale preferate, îşi arunca bogatele, grelele şi oficialele haine de pe ea direct pe jos şi se abandona băii de seară, eliberându-se parcă de toate urâţeniile lumii, pentru a se regăsi în natura-i curată.
            Obişnuia apoi să-şi usuce trupul facând piruete prin încăpere, cu mâinile larg desfăcute, cu părul lung şi despletit, şfichiuindu-i goliciunea, în paşi de dans, prin iatacul său protector, admirându-şi, probabil, minunatele curbe în dreptul marii oglinzi de cristal şi, într-un final, aruncându-se cu un strigăt de supremă satisfacţie în primitorul său pat, martor şi confident al nebuniilor brodate în mintea ei de femeie visătoare.
            Îi plăcea să umble goală. Simţul artistului din ea îi permitea să fie conştientă de frumuseţea formelor, a trupului, fie el femeiesc sau bărbătesc. Să-şi admire nuditatea în solitudinea camerei era, poate, cea mai nevinovată joacă, dar să şi-o expună razelor fierbinţi ale soarelui prin grădinile palatului... sau să se lase îmbrăţişată de apele înspumate ale mării noaptea... sub clar de lună... să alerge ca o nimfă prin apa înspumată, cu părul fluturând asemenea unei comete pe cerul înstelat, sau, mai mult, să-şi rostogolească corpul pe nisipul mătăsos al plajei, să simtă grăuncioarele fine şi apa mării invadând-o, pe neaşteptate, cu acea tainică viclenie erotică... îi păreau jocuri mai puţin genuine, măcar prin intenţia lor conspirativă...
            Sub boltele largi ale ferestrelor, scruta melancolică zările, rătăcindu-şi privirile undeva, dincolo de orizont, ignorând de această dată marea cea mult adorată, care, în dorinţa de a-şi sustrage aleasa din noianul de tristeţe, bătea învolburată în maluri.
            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... – o striga marea tulburată şi ea de tristeţea iubitei.
            - De ce, oare, m-oi fi născut  într-un neam regesc?! Şi de ce, oare, o regină trebuie să fie întotdeauna nefericită?! – medita femeia la propriul destin.
          - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... – suferea şi marea. Dar eu? Eu? La mine nu te gândeşti?
          - De ce mi-ai dat, Doamne, şi frumuseţe, şi inteligenţă, şi talent, dar nu mi-ai hărăzit şi un rege care, înafara rangului şi a etichetei obligatorii, să trezească în mine şi o mare pasiune?
            - Uuuuuuuuuuu... uuuuuuuuuuu... Dar nu-ţi sunt eu rege, ţie? Nu te alint  cu îmbrăţişări, cu mângâieri şi cu vorbe dulci de fiecare dată când mi te oferi noaptea goală, sub clar de lună? – se frământa marea şi se rostogolea tot mai nervos pe nisipul crud al plajei.
            - De ce nu m-ai lăsat, Doamne, doar o simplă prinţesă? Puteam să scriu, să pictez şi să iubesc după pofta inimii şi nimeni nu m-ar fi judecat! Aş fi făcut plecăciuni cuviincioase în faţa reginei, de orice neam ar fi fost ea, dar aş fi rămas liberă!
            - Uuuuuuuuuu... uuuuuuuuuu... dar eu îţi sunt şi prinţ! – continua marea să-i aline tulburarea iubitei.
            - Doamne, până şi fătucile de la ţară sunt mai libere şi mai fericite decât mine! Ele umblă toată ziua cu picioarele goale prin colbul drumurilor când merg cu vacile la păscut, iar noaptea... am auzit până şi eu unele zvonuri de ce fac ele pe-acolo, prin fâneţe...         
            Marea tăcu. Oare, de dragul reginei, să se mulţumească doar cu statutul de simplu flăcău de la ţară, încălţat în opinci şi cu un cămeşoi de in alb tras pe cap? Ea, care ţinea corăbiile la suprafaţă şi le deschidea drumurile spre zările largi sau le putea scufunda oricând, după pofta inimii? Ea, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor vieţuitoarelor din cuprinsul apelor fără margini? Să-i cedeze locul flăcăului în cămeşoi şi fără nimic pe dedesubt? Ar fi cedat ea, marea, dar regina putea-va, oare, să se mulţumească doar cu statutul de ţărăncuţă desculţă şi îmbrăcată simplu, numai cu o ie înflorată şi-o fotă peste pulpele goale?
            Cerul îşi regăsi şi el lumina de după norii alungaţi de vânturile nebune şi acum liniştite subit. Un calm aparent se aşternu peste zările largi, la fel ca şi pe pieptul alb şi plin al femeii care nu mai pulsa agitat ci, într-o tandră şi conspirativă relaţie provocă soarelui încă un minunat şi roşu aprins apus. 
            - Măria Ta! – îndrăzni camerista să-i întrerupă reginei tulburarea gândurilor – aţi primit o scrisoare de la prinţ.
            Era singura cameristă acceptată pe lângă regină. Tânără, frumoasă şi înzestrată cu cele mai importante calităţi din lume: vedea fără să vadă şi auzea fără să audă; glasul îi era melodios, asemenea unui cânt de privighetoare în vară şi pasul... se mişca atât de uşor, asemenea unei umbre plutitoare... O accepta până şi în ritualurile libaţiunii, când, aproape traversând spaţiile serviciilor rigidizate de etichetele formale… mâinile fetei se plimbau cu o anume delicată senzualitate pe trupul reginei, deşteptându-i, ca într-o reverie virginală, pasiunile înăbuşite ale dulcii carnalităţi... Îi plăcea să fie admirată, să fie privită de un ochi în stare să-i priceapă frumuseţea simplă, de femeie. Se simţea, într-un anume fel, în graţiile iubirii, fără niciun simţământ culpabil...
            - A trimis prinţul mesaj? – tresări bucuroasă regina.
            - Chiar acum a sosit, Alteţa Voastră!
            Camerista stătea uşor înclinată şi cu mâna întinsă, iar pe tava de aur se putea observa plicul trandafiriu cu pecetea nedesfăcută, în aşteptarea lecturii regeştilor ochi.    
            - Ah, iubitul meu prinţ! De când aşteptam plicul tău!
            Fără să-şi ferească goliciunea, regina luă plicul şi, cu sclipiri jucăuşe în ochi, o privi cu înţelesuri doar de ele ştiute pe cameristă. Se trânti fericită în uriaşul pat şi aşternu mai multe sărutări pătimaşe pe trandafiriul plic. Apoi, bătând fără echivocuri cu palma mătăsurile de lângă ea, o invită pe cameristă alături, să-i fie părtaşă la bucuria citirii scrisorii de amor venită de la prinţ.
            O scrisoare de dragoste adresată femeii iubite este mult mai bine receptată de aceasta dacă la citire mai are alături o femeie, cu atât mai mult dacă ea este cea mai bună confidentă şi, pe deasupra, este tânără şi frumoasă. Trăiesc amândouă senzaţii amplificate, chicotesc, complotează... Şi dacă una dintre ele este complet goală şi nici cealaltă nu are prea multe pe ea... O îmbrăţişare vinovată şi un sărut prelung poate deveni preambului apropiatei nopţi fiebinţi de dragoste a reginei cu prinţul!     
            Mai grav este dacă lectura epistolei nu este pe placul cititoarei. Dacă prinţul din poveste nu-i spune vorbe dulci ci, din contră, o anunţă că este nevoit să plece... că mama i s-a îmbolnăvit sau, şi mai grav: - Ştii, m-am îndrăgostit de o altă regină!... Atunci să te ferească Dumnezeu de furia femeii! Să nu care cumva să-i laşi la îndemână farfurii, ceşti sau, mai ştiu eu... niscaiva cuţite! Şi nici cameristă golaşă să nu-i fii alături în pat! Rişti să rămâi fără păr dacă nu apuci să o linişteşti la timp cu moliciunea buzelor tale!
            Dar, nu! Nu, de data aceasta! Şi nu pe regina noastră! Prinţul nu o dezamăgea! Regina citea scrisoarea, relaxată şi zâmbitoare, susţinută de pernele moi ale patului, abandonată complet unei dulci şi catifelate detaşări în spaţiul închipuirii.
            Textul, plin de emoţie pătimaşă, contrasta cu grafia ordonată din pagina hârtiei sobre, monogramate... (Cel puţin aşa ne-am fi dorit... şi eu şi... regina.)    
            Scumpa mea regină,
            De când soarta cea crudă m-a alungat din iatacul nebuniilor noastre, nu-mi mai găsesc deloc liniştea şi pacea! Sunt bolnav de iubire şi toată carnea mă doare în lipsa mângâierilor tale! Nu mai pot mânca nici chiar atunci când foamea mă răzbeşte! Iar setea nu mi-o poate potoli nicio apă din lume! Nu mi se lipeşte geană de geană noaptea, iar ziua adorm în şa! În furia ce o simt în adâncul sufletului, nu-i rezistă nimeni în luptă paloşului meu dar, ce folos, iubita mea, dacă nu-mi pot croi drum printre duşmani până la tine? Regele... regele este mulţumit de mine, chiar m-a decorat, dar îţi dai seama tu, adorato, cum m-am închinat eu în faţa Lui ştiind că El te poate vedea şi avea oricând poftele-I  regeşti îi dau ghes?
            Scumpa mea regină, dacă nu mă ucid duşmanii pe câmpul de luptă sau n-o face regele de află de pasiunea-mi  trădătoare, mă voi stinge de dorul ce mă usucă departe fiind de tine, adorato, de arşiţa trupului  şi-a buzelor tale dulci!
            Te iubesc, te iubesc nespus regina mea, sensul vieţii şi – fereşte-mă, Doamne! – al morţii mele! Vino, vino-mi în vise, stăpână a inimii mele, vino în puţinele clipe în care somnul îmi înfrânge încăpăţânarea pasiunii şi îndulceşte-mi suferinţa, stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte!...
            Regina chicoti. Prinţul n-o uitase! Amintirea nopţii lor de-amor nu se stinsese din memoria iubitului! Simţea cum pasiunea-i răvăşeşte toate simţurile la recitirea repetată a slovelor iubitului: ... stinge-mi jarul trupului şi jur că-ţi voi rămâne rob până la moarte! Ah! Arşiţa trupului ei aprinsese focul în vintrele prinţului, transformându-l în robul pasiunii ei mistuitoare. Prinţul îşi iubea, îşi dorea regina şi chiar se topea de dorul ei! Şi încheia atât de frumos!... Te sărut de mii de ori, iubito, şi-ţi jur credinţă veşnică, regina vieţii mele!
            Al tău pentru totdeauna...
           Femeia acoperi, la rându-i, epistola cu buzele-i regale, o vârî fericită sub perna cea mare şi se abandonă total îmbrăţişării voluptoase a aşternuturilor de sub ea, martore tăcute ale aventurii nebune de-o noapte în compania frumosului prinţ; alături, împărtăşindu-i complice omeneasca slăbiciune sentimentală, frumoasa cameristă visa, şi ea, la propriul făt frumos...
               
*

            Regele, instalat auster în cortul de campanie, avea toate motivele din lume de a fi îngrijorat. Era preocupat de integritatea fruntariilor ţării. Vecinii lacomi din cele patru zări parcă se vorbiseră între ei şi, pe nesimţite, prin acorduri perfide, trădări sau ameninţări făţişe, acaparaseră porţiuni  mari din trupul ţării. Se ajunsese la un haos total! Toţi se războiau cu toţi! Iar el rămăsese singur împotriva tuturor! Cu armata neaprovizionată, demoralizată şi răsfirată pe mai multe fronturi. Ce să apere mai întâi? Cu cine, mai ales? Nici în vistierie nu găsea suficient aur pentru a-şi plăti, îmbrăca şi înarma vitejii ce, la vremuri atât de grele, îi rămăseseră credincioşi... Cu cine să se alieze? În cine să se încreadă? Cine îi mai era fidel? Dar mai era cineva de încredere în lumea asta bolnavă şi plină de trădători? Regele se agita nervos în cortul de campanie şi căuta soluţii. Avea nevoie de o nouă strategie, una cu adevărat eficientă, de oameni loiali şi de soldaţi bine îmbrăcaţi şi înarmaţi. Ţara trebuia reîntregită, iar el trebuia să găsească soluţia! Ţara era în pericol! Coroana îi era ameninţată! Bătu scurt din palme:
            - Să vină nobilii: se-ntruneşte consiliul de coroană!
            Sfatul nobililor se adună într-o clipită. Nici ei nu puteau sta liniştiţi din moment ce domeniile le erau ameninţate de hoardele hămesite ale neamurilor păgâne. Şi dacă satele şi ţarinile le ajungeau pradă cuceritorilor... aceasta ar fi însemnat pârjol, măcel, grâne arse, ape otrăvite sau spurcate, violuri, copii şi femei luate cu arcanul şi duse în sclavie, biserici arse şi golite de odoare, preoţi şi credinţă batjocorite... numai la nenorociri se puteau aştepta dacă nu-şi uneau minţile, braţele şi averile pentru salvarea ţării. Se ajunsese la momentul critic în care toţi trebuiau să gândească la unison, în care paloşele trebuiau înmuiate fără milă în sângele duşmanilor, iar buzduganele să zdrobească ţestele năvălitorilor. - Noi suntem ţara! Aceasta era deviza clamată mereu de nobili în faţa regelui şi acum ea trebuia să fie demonstrată pe câmpul de bătălie! Doar acolo, pe câmpul de luptă, prin faptele de vitejie şi jertfă de sine îşi puteau proba măsura credinţei faţă de ţară şi neam, faţă de rege şi regină. Se putea citi hotărârea pe chipurile lor înnegurate şi însemnate de cicatricele războaielor trecute, în ţinuta sobră, milităroasă şi aspră de pe ei. Mâinile vitejilor strângeau deja garda paloşelor când s-au închinat în faţa regelui.
            - Ţara este în pericol! – a spart regele tăcerea sumbră din cortul de campanie.
            Un murmur aprobator şi îngrijorat se auzi din partea capetelor plecate ale celor mai de frunte nobili ai ţării. De afară se auzeau trupele făcând manevre, iar pe deasupra cerurilor corbii ce se roteau croncănind pe limba lor întotdeauna prevestitoare doar de rele.
            - Cunoaşteţi situaţia grea în care ne aflăm. Nu mai este nevoie să v-o descriu şi nici să vă spun ce primejdie sumbră ne paşte: pierderea fiinţei naţionale! – îşi continuă regele monologul plimbându-se agitat prin cort şi căutând insistent luminile ochilor supuşilor săi, parcă în cercetarea semnelor de fatală slăbiciune.
            - Acum trebuie să hotărâm ce facem mai departe pentru a salva ce mai poate fi salvat, ce compromisuri putem accepta pe moment şi ce strategie de viitor adoptăm pentru a redeveni ceea ce am fost: o naţiunea mare, unită, independentă şi mândră!
            Când a clamat, sobru, ca în biserică: mare, unită, independentă şi mândră! – regele a făcut-o pe un ton solemn şi crescător până la a se confunda cu o poruncă ce nu suportă neascultarea şi, când a ajuns la mândră, şi-a rotit din nou, ameninţător, privirea oţeloasă deasupra întregii adunări. Erau ei, supuşii săi, conştienţi de gravitatea pericolului ce ameninţa însăşi fiinţa ţării? Nobilii ascultau, aprobându-şi într-o tăcere mormântală suveranul şi aşteptau ca acesta să le permită cuvântul şi să le ceară sfatul.
            - Trebuie să decidem odată cu cine ne aliem: cu Apusul? Sau cu Răsăritul? Ochii pătrunzători ai regelui scrutară întreaga adunare, de-i înţepeni pe toţi pe locurile lor. Nu putem să ne mai disipăm forţele pe mai multe fronturi, ca până acum! – îşi termină regele scurtul expozeu. De altfel, situaţia era atât de clară şi de gravă, încât nici nu erau prea multe de spus.
            - Aştept, aştept ideile domniilor voastre de nobili umblaţi pe la înaltele curţi, nu sfaturi, dojeni sau plângeri! Dacă mai doriţi un motiv, atunci iată-l: piere ţara, piere şi regele, dar pieriţi şi domniile voastre! Şi averile, şi demnităţile, şi privilegiile... Mai vreţi ceva? – tună monarhul autoritar.
            - Măria Ta, să ne aliem cu Răsăritul! – veni, cu glas gâtuit, o sugestie dintr-o parte. Probabil că astfel ne vom recâştiga pământurile pierdute la apus!
            - Ba cu Apusul, Măria Ta! – îndrăzni cineva din cealaltă parte. Apusul ne-a promis pământurile de la răsărit!
            - Răsăritul ne este mai aproape!...
            - Apusul e mai corect!...
            - Ba Răsăritul, ba Apusul! – tăie regele gâlceava nobililor. Acum nu avem vreme nici de sentimentalisme şi nici de interese mărunte! Nu trebuie să uitaţi că doar recâştigându-ne independenţa şi mândria statală, putem să revenim la hotarele hotărâte din străbuni! Şi, astfel, şi la moşiile şi averile pierdute. Prinţe – se întoarse regele către cel mai de încredere, şi plăcut ochiului, sfetnic al său – care este situaţia frontului? Ce tabără are şanse mai mari de izbândă în acest moment? Dacă ne aliem unei anumite tabere, putem întoarce definitiv soarta războiului în favoarea noastră? Care este acea tabără, prinţe?
            - Măria Ta, frontul este într-un echilibru fragil. Munţii despart cele două tabere, dar şi ţara noastră în două. Cum s-ar spune... războiul e la noi! Grosul armatei noastre este în partea aceasta, a Răsăritului şi dacă ar fi să atacăm Apusul... ar trebui să traversăm noi munţii. Să ne cucerim propriile culmi cu arma în mână. Ar rămâne mulţi viteji pe câmpul de luptă! Aşa că, mai bine, ne aliem în mare taină cu Apusul şi ne întărim poziţiile în tranşee până ce ei vor traversa în voie munţii. Mai câştigăm şi ceva timp pentru organizarea şi aprovizionarea oştirii. Oştirea Îţi este credincioasă, Măria Ta, dar oamenii nu sunt îmbrăcaţi pentru iarnă şi... sunt flămânzi! Mai sunt şi demoralizaţi... Până acum nu au făcut nimic altceva decât să fugă din faţa inamicului, de oriunde ar fi venit el! Pune-i să dea piept cu duşmanul, Măria Ta, şi vor prefera moartea vitejească fugii ruşinoase! Pe de altă parte, din cauza iernii ce se apropie, nici Răsăritul nu prea se-ncumetă în acest moment la traversare şi-şi întăresc şi ei poziţiile în propriile tranşee. Deci, am avea răgazul necesar pe care, dacă l-am folosi cu înţelepciune...
            - Înţelept grăit-ai, prinţe! De aşa cugetare aveam nevoie acum! Se vede că nu ţi-ai pierdut timpul doar în petreceri pe la curţile regale ale neamurilor Noastre aşa, ca alţi fii ai nobililor de-aici de faţă! – căzu ghilotina domnească asupra celor ce se simţeau vizaţi.
            - Dacă trecem cu bine şi de această încercare – continuă regele – să-Mi aminteşti să-ţi găsim o prinţesă pe măsura frumuseţii înfăţişării şi agerimii minţii tale!
            - Măria Ta este prea bună cu mine! – se închină roşind, prinţul, în faţa regelui său. 
            Privirea monarhului trecu aparent absent şi sever pe deasupra capului plecat al supusului Său, dar chiar îl preţuia pe acest tânăr prinţ! Apoi, uitându-Se semeţ la nobilii închinaţi înaintea-I şi schimbând registrul într-unul încurajator, îi îndemnă să ia cuvântul:
            - Nobili, dumneavoastră, aveţi alte păreri? Aveţi alte sugestii? Acum este timpul să vorbiţi cu curaj şi demnitate! Acum sau niciodată! Dar şi cu... înţelepciune! Vă ascult!
            Niciunul dintre nobili nu îndrăzni să ridice capul. Doar un murmur plutea aprobator pe deasupra adunării. Prinţul vorbise pentru toţi şi-şi dădeau şi ei seama că vorbise bine. Regele îşi muta privirea de la unul la altul, dându-le răgazul curajului vorbirii. Dar nu mai era nimic de spus.
            - Aşadar, s-a stabilit! Chiar la noapte, prinţul va trece munţii şi va merge cu oferta Noastră pentru Apus. Dar vă avertizez: acesta va fi doar o înţelegere de moment! Un compromis doar de noi ştiut! În funcţie de evoluţia războiului, de faptele de luptă ale vitejilor noştri şi de interesele diplomatice ce vor surveni ulterior, ne vom cere toate teritoriile înapoi! Toate! Vă jur! Insist pentru ultima oară: domniile voastre trebuie să daţi dovadă de curaj şi determinare pe câmpul de luptă, iar Noi vom fi vigilenţi pe cel al diplomaţiei!
            Apoi, adresându-se prinţului:
            - Prinţe, te poţi retrage pentru a-ţi pregăti plecarea! Îţi poţi lua pe oricine doreşti să te însoţească în această misiune de importanţă capitală. Să-ţi iei şi cel mai bun ghid pentru traversarea munţilor! În farmecul şi abilitatea ta de negociere stă chiar viitorul regatului! Iar din partea mea ai toate împuternicirile necesare să duci tratativele aşa cum consideri că este mai bine! Ţi-ai înţeles misiunea?
            - Înţeles, Măria Ta! – făcu prinţul o ultimă plecăciune şi se retrase cu spatele.
            - Acum, că am stabilit strategia diplomatică, s-o analizăm şi pe cea militară! – decise regele revenind către nobilii din faţa Sa. Câţi oşteni avem sub flamuri?
                     
          Fragment publicat în Eternitatea unei emoții - Antologie de creație literară a A.S.P.R.A. Galați, Editura InfoRapArt, 2015