sâmbătă, 1 august 2009

LEGILE... LEGII JUNGLEI



LEGILE... LEGII JUNGLEI

Toată viaţa noastră – întreaga noastră… promenadă existenţială pe această planetă – este supusă regulilor, constrângerilor de tot felul.
Astăzi m-au supărat hingherii! Recunosc: această formulare eliptică induce o oarecare notă de dispreţ vis-á-vis de breasla celor ce se ocupă de strângerea câinilor vagabonzi de pe aleile dintre blocuri! N-aş spune chiar dispreţ, deoarece eu mă consider un tip iubitor al semenilor, indiferent de stratificarea lor socială – doar toţi suntem treziţi dimineaţa de lumina aceluiaşi soare – dar furie, da! Furie pentru că suntem nevoiţi să acceptăm şi în acest caz (al necuvântătoarelor) un sistem coercitiv, un sistem neiubit dar fără de care ar fi greu de închipuit că am putea exista în etapa actuală de evoluţie (?!) a lumii.
Am meditat uneori asupra formelor de viaţă (aici eu includ şi pe cele aparţinând regnului vegetal) ce fiinţează pe planetă încă de la Facerea Lumii. Şi m-am întrebat: oare Dumnezeu a creat această diversitate pentru a ne mânca unii pe alţii (legea junglei) sau a avut doar un scop decorativ, asemenea unui artist ce-şi aşează culorile pe o pânză căutând permanent armonia? Sunt conştient (ah, am enunţat deja o calitate ce o considerăm proprie doar nouă, oamenilor!) că noi posedăm şi inteligenţă; dar oare plantele şi animalele nu au şi ele inteligenţa lor? În universul lor, al copacilor sau al… leilor, să nu existe o formă de inteligenţă şi, deci, de organizare proprie lor? Adică eu (omul) să fiu unicul deştept planetar, cu drept de a stabili legi atât pentru semenii mei, cât şi pentru... flori, gâze, copaci, animale?
Un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus, recunosc, îmi este pe plac. Ce-ar fi ca un arţar din Grădina Mare să decidă ca mâine să fiu… tăiat şi transformat în îngrăşământ natural pentru două exemplare arboricole bătrâne şi de mult ieşite la pensie? Sau ursul de la Grădina zoologică să ajungă la concluzia că eu am ajuns la… maturitatea necesară sacrificiului şi că sunt numai bun pentru cina familiei de lupi ce tocmai s-a înmulţit prin venirea pe lume a încă patru lupişori?
Brrr! Nu am curajul să mai fabulez încercând să intru şi să înţeleg alte lumi! Cum să fie posibil ca plantele sau animalele să ne fie egale sau, şi mai grav, superioare? Nuuu! Noi suntem fiinţele superioare! Noi avem dreptul să tăiem copacii pentru foc sau... pentru exportul de buşteni atât de necesari străinilor ca să ne vândă nouă mobilă fabricată tot în România şi cu... made in... alte ţări! Noi avem dreptul să decidem ce animale să mai existe, în ce număr şi ce areal le permitem! Doar n-o să permitem elefanţilor să stăpânească savana ce ar fi tocmai bună – în opinia specialiştilor! – pentru construirea unui nou şi modern oraş în inima junglei! Leii, tigrii, hipopotamii, girafele, crocodilii şi toate celelalte vieţuitoare să se refugieze unde vor şti! Doar este legea junglei! Băştinaşii? Ce-i cu ei? Ei întâi să înveţe să scrie şi să citească şi să o lase mai uşor cu dansurile lor tribale de venerare a soarelui, lunii sau ploii! Din prostiile acestea nu se scot bani!
…Revin la hingheri. Aceştia sunt angajaţii unei instituţii care are ca scop (nobil scop!) protejarea animalelor fără stăpân. Doamne, ce urât îmi apare acum denumirea lucrătorilor de la firma domnului Horezu: hingheri! Ei, dragii de ei, vin pe strada noastră să o vadă pe femela albă şi deşirată, însemnată de rănile râiei ce-i fac viaţa de câine şi mai dură, înconjurată de şase căţeluşi ce hămăie în inconştienţa lor infantilă – conform speciei, bineînţeles – dând vesel din codiţele lor încă scurte, spre binefăcătorii coborâţi din ceruri (de fapt, o dubiţă-închisoare de câini). O văd pe femelă şi pe cei şase pui în acea stare deplorabilă, li se face milă de ei şi decid, instantaneu, să-i ia la aşezământul Horezu unde să primească îngrijire medicală, hrană, o baie bună şi, eventual, să li se găsească un stăpân iubitor! Înduioşător! Într-adevăr, înduioşător! Ce om bun este domnul Horezu! Ce oameni buni sunt... unii oameni!
A mai trecut o zi. Şi, conform unei cunoscute axiome, astăzi nu este ieri!
Pornind de la considerentele de mai sus, demne de lacrimi de telenovelă… canină, mi s-a mai diluat supărarea când, ieri, tocmai întors dintr-o călătorie de câteva zile, soacra mea m-a anunţat îngrijorată că Maxi fusese luat de hingheri din faţa blocului. Ea ieşise cu el la plimbarea de dimineaţă şi, cor-polentă şi greoaie fiind, îi dăduse drumul din lesă pentru a-şi face nevoile fiziologice. Căţelul, simţind pentru o clipă gustul libertăţii depline, a zbughit-o voios în compania haitei din faţa blocului, haită ce, de multă vreme, îl recunoaşte de şef. Nu ştiu dacă a avut timp Maxi să facă vreo… nuntă, dar cert este că a avut neşansa să se întâlnească cu hingherii domnului Horezu. Aceştia, conştiincioşi, văzându-l stingher şi mai curăţel s-au gândit, probabil (?), că s-a pierdut de stăpâni şi i-ar face un mare bine dacă l-ar lua cu ei. Degeaba au fost avertizaţi de un vecin că are stăpân, că a fost scăpat şi se întoarce singur acasă!
Din toată haita de câini vagabonzi, singurul ridicat de hingheri a fost cel care era, de fapt, singurul câine cu stăpân! Câine crescut în apartament, la bloc, câine învăţat cu oamenii.
Recunoscându-mi şi însuşindu-mi neglijenţa, ieri, pe la ora 14.20 eram la Lacu Sărat, la poarta aşezământului, să-l recuperez pe Maxi şi pregătit să le dau câteva sfaturi utile (din punctul meu de vedere!) hingherilor, astfel încât, pe viitor, să evite să mai facă greşeala de a ridica câinii cu stăpân. Calculul mi se pare simplu şi logic: decât să ridice un câine despre care primesc informaţia că are stăpân, mai bine se ocupă de cei cu adevărat vagabonzi care, cu certitudine, au nevoie de ajutor!
De afară, privind de la distanţă prin gardul de sârmă şi oprit la poartă de lacătul adecvat, am putut să observ cuştile şi ţarcurile ce păreau curate, îngrijite. L-am zărit şi pe iubitul meu prieten canin, Maxi care, cu maturitatea celor aproape unsprezece ani ai săi, mă lătra gutural şi vesel, nerăbdător să fie mângâiat şi eliberat din ţarcul ce simţea şi el că nu-i face cinste. Am apăsat pe butonul soneriei de la poartă şi a apărut un om, îngrijitor şi paznic al aşezământului. La adăpostul gardului care ne despărţea, am purtat necesarul dialog, recunosc, cam răstit din partea mea, politicos şi îngrijorat, de cealaltă parte.
Ordinele erau clare: pentru eliberarea câinelui trebuia să plătesc o taxă de 125 RON, dar aceasta nu imediat, ci a doua zi, când venea medicul veterinar la serviciu. Am rămas perplex! Venisem să recuperez animalul, în sinea mea îmi însuşisem neglijenţa pierderii lui, eram la poarta... aşezământului (sunt tentat să scriu închisorii), câinele mă recunoscuse şi lătra vesel şi plin de speranţe înspre mine, iar eu, adultul şi prietenul lui cel mai bun, mă vedeam în imposibilitatea de a-l elibera! Am vorbit cu medicul veterinar la telefon. Şi din partea lui, aceeaşi soluţie: trebuia să am răb-dare până a doua zi! Trăiam o adevărată dramă, gândindu-mă mai ales la sufleţelul lui Maxi, ce nu contenea cu lătrăturile lui vesele înspre mine. Tare aş vrea ca o zi, numai o zi, domnul Horezu să fie privat de libertate dintr-un motiv absurd, un motiv de sistem, independent de comportamentul lui în societate. Cum este posibil ca la ora 14.20, într-o zi de lucru, să nu am cu cine trata eliberarea prietenului meu credincios şi nevinovat de vreo culpă? Cu capul în jos, învins din nou de acest sistem nenorocit în care trebuie să-mi duc existenţa cotidiană, evitând vinovat privirea căţelului, am urcat în maşină şi am demarat spre oraş. Cu cine să mă cert? La cine să ţip? Care sunt morile ale căror aripi trebuie să le înfrunt cu lancea dreptăţii cavalereşti?
M-am resemnat şi mi-am făcut singur curaj la gândul că Maxi era într-un ţarc curat, printre prieteni canini, aşa cum nu a fost niciodată şi o experienţă nouă de viaţă îi poate fi şi lui utilă… Doar până azi dimineaţă. Când, după ce am aşteptat să treacă de ora 9.00 – ora la care mi-a spus doctorul veterinar că poate fi găsit la aşezământ – m-am deplasat din nou la Lacu Sărat, cu carnetul de sănătate al lui Maxi în borsetă, cu banii şi cu lesa pregătită. Mă aştepta o surpriză şi mai mare: în timpul nopţii cinci masculi, printre care şi Maxi, evadaseră! Am scris corect: evadaseră! Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Nu credeam să fie adevărat! Fără să mai cer permisiunea, am intrat în incintă şi m-am îndreptat spre ţarcuri, în speranţa ca, totuşi, Maxi să fie acolo. Dar nu era! Rămăsesem fără replică. Iarăşi, cu cine să mă cert? Cui să cer socoteală? La ce mi-ar folosi un proces atâta timp cât prietenul meu este poate călcat de vreo maşină sau omorât de semenii lui, vagabonzii veritabili? Uitându-mă cu atenţie la exemplarele închise, am putut observa adevărata faţă a aşezământului. Cuştile şi ţarcurile curate erau doar cele de la intrare, cele care puteau fi observate de un vizitator indiscret, aşa cum am fost eu. La interior însă... ţarcurile erau pline de mizerie, necurăţate de zile bune, oase mirosind îngrozitor, cu siguranţă de stârvuri aruncate neglijent animalelor. Câţiva lucrători tocmai curăţau în interior – cred eu că demonstrativ – avertizaţi de anunţata mea vizită. Când am afirmat că animalele sunt hrănite cu stârvuri, nu am exagerat cu nimic, decorul ce mi s-a prezentat fiind identic cu cel din documentarele în care vulturii, şacalii şi alţi necrofagi mai mărunţi stau la rând să se înfrupte din rămăşiţele antilopei ucise de lei, iar în jur este plin de oasele ospeţelor trecute. Credeţi-mă, nu am văzut niciun animal ciugulind măcar din această hrană! Aş fi vrut să fac câteva fotografii dar, cu siguranţă, aş fi fost oprit de la acest lucru: proprietate privată!
Mă simţeam a nu ştiu câta oară învins de sistem. De sistemul legilor oamenilor aplicate tot de oameni. Avea dreptate Grigore Alexandrescu: să fie dreptate, dar nu pentru căţei! Aşa şi este! Căţelul meu nu a avut dreptul să se bucure până la sfârşitul firesc al vieţii lui de iubirea oamenilor, stăpânii săi. A trebuit (a fost obligat!) de legile oamenilor să fie tratat ca un câine şi să sfârşească asemenea unui câine: pe maidan, ridicat (?) la rangul de câine vagabond! Mă întreb dacă nu cumva pentru el este o onoare câştigată prin ani de subordonare dezinteresată omului, la sfârşit de existenţă. Poate în subconştientul său de câine tânjea la această viaţă. Poate! Dar eu, ca reprezentant al rasei umane, mă simt ruşinat! Îmi este ruşine de semenii mei care schingiuiesc sau omoară animalele, pentru a-şi face lor loc mai mult pe Pământ! Cu siguranţă, la o astfel de mentalitate, Pământul nu le va fi niciodată de ajuns… Şi... de el o să avem parte cu toţii. Doar că... cu regret o spun, nu ştim să ne bucurăm de lumina şi darurile de deasupra.
Am tras nişte concluzii triste din această întâmplare nefericită:
1. hingherii rămân, totuşi, hingheri;
2. ordinele sunt să fie culeşi de pe străzi absolut toţi câinii, indiferent dacă din întâmplare pică în plasa (laţul) lor şi câini de rasă, câini cu stăpâni; de la aceştia sunt şanse certe de a scoate nişte bani;
3. rememorând acum decorul ce mi s-a înfăţişat şi mirosul ce m-a însoţit permanent în această vizită, stau şi mă întreb dacă nu cumva oasele ce le-am văzut erau de la câinii morţi sau... omorâţi în arestul cu denumire preţioasă de... aşezământ canin?

Trist! De fapt, ce pretenţie să am eu, omul, dacă nu ne sunt respectate nici legile noastre, ale oamenilor? Cui mai are timp să-i pese de animale, când interesele proprii sunt atât de stringente?
Nu cunosc conţinutul statutului aşezământului ctitorit de domnul Horezu, dar cu siguranţă că are stabilite nişte obiective frumoase, măreţe, demne de finanţări locale şi chiar europene. Dar ce, parcă ar fi primul aşezământ nobil din România?

29 iulie 2009
Publicat într-o variantă prescurtată în Monitorul de Brăila din 31 iulie 2009