miercuri, 12 iulie 2017

ROMANTISM LA LIMITA DINTRE LUMI


http://www.luceafarul.net/romantism-la-limita-dintre-lumi

Lacătele atârnate de porțile domeniului îl exasperau pe Doru. Mari, butucănoase, ruginite și țepene, ajunseseră să se identifice cu porțile pe care le ferecau. Printre gratiile de fier a reușit să surprindă câteva imagini, dar nemulțumitor de elocvente. Mai puneau stavilă și copacii înfrunziți...
Ar fi dorit să se apropie de fosta reședință boierească, de biserică, de capelă, să pună mâna pe ele, să le simtă tăria pereților, mirosurile mucegaiurilor presărate de timp și... să le ghicească istoria. Nu, nu cea citită prin pliante, ci o alta, cea specifică clădirilor ce au traversat decenii sau chiar veacuri. Ah, câte nu ar putea afla dincolo de grilajele astea nesuferite!
Înciudat, Doru făcu câțiva pași de-a lungul împrejmuirii din beton și fier. Soția îl însoțea mai mult pentru a-i face pe plac, doar nepotul se arătă mai interesat după ce-i relatase istoria rezumată a domeniului, într-o formă ce se voia cât mai atractivă.
- Uite, copile, în capela din față este îngropat ctitorul localității acesteia în care ne aflăm noi acum.
- Ce-i aia ctitor? – întrebă, cu naivitate, băiatul, în virtutea unei curiozități copilărești; cu alte cuvinte, o întrebare de genul: Dar de ce?
- Adică el a scos bani din buzunar și a construit ștrandul cu apă sărată în care ai făcut și tu baie, a construit primul sanatoriu și primele vile pentru pacienți, a dat de lucru oamenilor care s-au instalat aici și le-a ridicat și case.
Copilul îl urmărea distrat. Bunicul nu se lăsă și ținu să puncteze decisiv, ceva mai aplicat pe partea economică:
- Omul s-a îmbogățit din exploatarea de petrol din zonă – ai văzut ieri sonda – și, conștient de valoarea terapeutică a apelor sărate din zonă, dar și ca o recunoștință adusă bunului Dumnezeu de câtă bogăție a revărsat peste el, a decis să pună bazele unei stațiuni balneoclimaterice, aceasta în care ne petrecem și noi vacanța.
Ochii nepotului licăriră a înțelegere – atenția îi fusese captată.
- În definitiv, putea să bage banii în buzunar și să nu-l doară capul toată viața! – își finaliză adultul prelegerea economico-istorică.
- Dar acolo, unde este crucea aia, acolo cine este îngropat? – continuă copilul în virtutea aceleiaşi curiozităţi specifice vârstei.
- Nu știu, dar... aha, uite că pe-aici mă pot urca pe gard!
Cu o surprinzătoare vioiciune, Doru se și cățără pe gard și își reglă camera foto pentru niște imagini cât mai fidele.
- Ai grijă cu cățăratul ăla, că ai depășit de mult granița tinereții! – îl apostrofă soția.
Nici nu apucă bărbatul să țăcăne declanșatorul aparatului că, dinspre capelă, își făcu apariția o tânără îmbrăcată într-o rochie închisă la culoare, care curgea pe lângă corp aproape atingând pământul și subliniindu-i silueta. Părul negru, lung și strâns la spate într-o coadă de cal, descoperea un chip luminos.
- Dacă doriți, puteți să săriți gardul, nu o să vă certe nimeni! – îi întâmpină tânăra cu o voce plăcută, caldă și cu cel mai cuceritor zâmbet din lume.
- Oh, vă mulțumim! – și Doru făcu instantaneu saltul dincolo. Sunteți cumva vreunul dintre membrii moștenitori ai domeniului?
- Nuuu – răspunse fata jucăuș, căutându-i privirea. Simina este numele meu – și îi întinse mâna.
I-o apucă printr-un gest reflex. Ochii. Ce reflexe aruncă ochii aceștia! Undeva la limita dintre lumi! De ce parte s-o situa stăpâna lor? – nu-și putu stăpâni prima analiză, bărbatul.
- Doru – răspunse și, în același timp, își dădu seama că nu-i reținuse numele. Așa i se întâmpla de obicei; prin urmare, nu avea sens să-și provoace niscaiva mustrări de conștiință.
- Haideți, că vă ajut să săriți! – li se adresă fata, cu aceeași gentilețe soției și nepotului.
- Dumneavoastră ați cumpărat domeniul? – nu cedă Doru dorinței de a afla statutul tinerei femei ce-i întâmpinase. În sinea sa sperase, încă din primul moment, că avea de-a face cu una dintre moștenitoarele de drept ale domeniului.
- Nuuu, sunt pe-aici cu prietenul meu și ne bucurăm de liniștea locului.
- Interesant – făcu Doru, oarecum dezamăgit.
- Poftiți, poftiți în față să-l cunoașteți și pe prietenul meu.
Într-adevăr, în fața capelei, așezat pe scări și cu o sticlă de bere alături, i-a întâmpinat un tânăr bărbos și aparent neîngrijit, dar la fel de amabil ca și fata. Maieu gri, foarte decoltat pe lateral, pantaloni scurți, picioarele goale. Același păr lung și strâns în coadă de cal la spate îi elibera chipul și, mai ales, ochii. Aceeași strângere caldă de mână. Nici lui nu i-a reținut, Doru, numele.
- Și cum, nu vine nimeni pe aici să vadă de domeniul?!
- De când a fost retrocedat, nimeni nu a mai călcat pe-aici. A devenit oaza noastră de liniște și bucurie, un fel de... al doilea cămin – se grăbi să-i tânăra să le risipească ultimele urme de îngrijorare. Vreți să vă povestesc câte ceva despre domeniu?
- De prin pliante am mai aflat noi câte ceva dar... dacă știți și din poveștile nespuse...
- N-aș putea să vă satisfac această dorință, dar câte ceva din istoria familiei și a capelei, în limita modestelor mele cunoștințe, vă voi împărtăși cu plăcere!
În propoziții simple și concise, au aflat ceea ce știau deja și câte ceva în plus. Mulțumitor pentru toți, dar mai ales pentru Doru, deoarece nepotul primise aceleași informații de mai devreme, dintr-o altă sursă. În felul acesta, el devenea credibil în fața puștiului și i se oferea posibilitatea de a-i strecura noi cunoștințe pe viitor. Cu copiii din ziua de azi trebuie să fim tare diplomați – își vorbi sieși, bunicul.
- Hai, dragă, să plecăm! Nu vezi că ăștia sunt drogați? – îi lansă, printre dinți, nevastă-sa.
- Imediat, dragă. Doru avusese o uşoară impresie „joint”, dar nu avea niciun motiv să-i respingă: aveau chipuri luminoase, vorbeau frumos, prietenos, nu aveau ochii tulburi, pe scurt, nu avea niciun motiv să fie atât de radical...
- Ne-am bucura dacă ați dori să ne faceți o vizită și la noi acasă, să ne cunoaștem mai bine – lansă o nouă invitație tânăra femeie, la urechile căreia se pare că nu ajunseseră vorbele de ocară ale bunicii.
- Nu, nu putem să vă acceptăm invitația. Suntem în ultima zi de concediu, iar mâine vom pleca spre acasă – îi replică, agasat, femeia și o și luă înainte, cu nepoțelul de mână.
- Cum spuneați că vă cheamă? – i se adresă tânăra bărbatului, atingându-i mâna.
- Doru.
- Ah, ce nume frumos! – și apoi, prietenului:
- Știi, dragă, domnul observ că este mai deschis, îl putem invita numai pe dânsul, dacă-i face plăcere.
- Sigur că da, am petrece de minune în trei! – răspunse acesta și se și întoarse spre Doru cu o privire ce era, parcă, în așteptarea unui răspuns afirmativ.
- Nu știu. Poate, vreodată... – răspunse acesta cu o politețe rece și iuțind pașii spre gardul ce-l despărțea de lumea de-afară.
Cei doi bunici l-au încadrat pe nepot și au părăsit în grabă zona. Păcat! – conchise, pentru sine, Doru. Apoi, luându-și consoarta protector după umeri:
- Copii, ce-ar fi să mergem la o înghețată?


(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 iulie 2017)

duminică, 9 iulie 2017

MAEŞTRII ŞTIINŢELOR EXACTE

Imagine captată de pe net

Recunoştinţă celor ce
 mi-au dăruit din spiritul lor!

I - PROFA DE MATE
                - Dacă nu te ţii de carte şi nu intri la liceu, să ştii că te duc la combinat! Acolo te duc! Te bag la cantină, la curăţat cartofi, să vezi şi tu ce înseamnă munca, nu... muzică toată ziua, chitară, Beatles şi toţi nebunii ăia care urlă de-ţi sparg timpanele! Ce-oţi fi înţelegând voi din zgomotele astea de v-au luat aşa minţile, nu pot să pricep!
                Aceasta era ameninţarea supremă a tatei atunci când venea vorba de un studiu temeinic – expresia îi aparţinea – în vederea intrării la liceu: Combinatul! Eram un elev bun la învăţătură, fără a excela însă, cu rezultate mulţumitoare la matematică şi română dar... doar un studiu temeinic putea asigura liniştea familiei în vederea primei mele încercări majore în viaţă: admiterea la liceu! Nu mă îngrijora fermitatea paternă, ştiam că nu ar fi apelat niciodată la o astfel de decizie. Altceva îmi crea mie cu adevărat fiori: o eventuală nereuşită m-ar fi clasificat direct pe un loc pentru o şcoală profesională şi nu cred că aveam chemare pentru aşa ceva!
                Dar... am avut noroc! Sau, pot afirma acum, cu certitudinea unei noi cunoaşteri, toate câte ni se întâmplă... nu sunt deloc întâmplătoare! La debutul clasei a VIII-a ne-a venit o profesoară de matematică nouă care – vai! – ne-a devenit şi dirigintă! Cât de mult am putut să mă sperii! Deloc bătrână, dar nici tânără – după criteriile noastre – aspră la înfăţişare, severă, precisă – ce mai? – o adevărată profesoară de matematică! Din câteva directive precise a făcut ordine în clasă, cu scopul clar declarat de asigurare a unei discipline spartane, în vederea obţinerii unor rezultate de excepţie la marele examen ce ne aştepta la sfârşitul anului şcolar.
                Ca orice elev ce se respectă şi care preferă chiulul unei toceli, am profitat de o oportunitate nesperată: în imediata apropiere a blocului în care locuiam era Liceul nr. 7 şi un vecin – prieten de joacă – m-a anunţat că eram strigat acolo la catalog. Aşadar, după doar două zile de nereuşit dialog cu diriginta-zbir-profesoară de matematică m-am aşezat cuminte în bancă în noua clasă. Am avut şi şansa să o împart cu o frumuseţe de fată... Şi aici tot două zile am răspuns prezent la apel. Pentru că, întors de la şcoală a doua zi, am avut neplăcuta surpriză s-o găsesc acasă pe... profesoara de mate! Cu simţul vinovăţiei permanent prezent, am îngheţat când am intrat pe uşă şi am zărit-o în sufragerie, la o dulceaţă, alături de mama. Dar... parcă nu mai era ea! Parcă era sora mamei, atât de drăguţă şi de iubitoare era cu mine. M-a luat deoparte şi mi-a explicat că nu are rost să mă sperii, că ea ne vrea tuturor binele, că suntem o clasă de copii foarte buni, cu care ea are curajul să înfrunte toate examenele de admitere din lume, iar pe mine chiar mă simpatizează nespus de mult... Treburi din acestea... dulcegării... Eu – o fire sensibilă şi credulă, nu numai sperioasă – m-am înmuiat de tot. Aveam să mă conving foarte curând că nu am greşit în acel moment de slăbiciune şi că diriginta noastră era, într-adevăr, o femeie inimoasă şi o profă de mate de excepţie pe care, în final, am îndrăgit-o şi i-am fost profund recunoscător. Din ziua aceea m-am întors la şcoala dintâi şi am avut parte de o veritabilă dirigintă, o adevărată mamă pentru noi, acei copii iniţial speriaţi şi marcaţi de perspectiva primului examen hotărâtor din viaţa noastră. Cu totul alta i-a fost conduita, complet diferită de cea care mă alarmase la primul contact.
                Îmi amintesc foarte bine şi acum: se lucra foarte mult pe vremea aceea după culegerea lui Gheba. Parcă o văd: o carte groasă, cu coperţi de plastic gri, rezistentă la multe răsfoiri şi la mulţi aspiranţi la statutul de licean. Pot afirma, fără teama de a greşi, că pe cartea mea au studiat câteva generaţii bune, pentru că eu, la rându-mi, am meditat pe alţii după ea, iar mulţi ani mai apoi am oferit-o cadou, tot unui aspirant, bineînţeles. Eram prin anii terminali la facultate şi tot după culegerea lui Gheba se lucra pentru admiterea la liceu.
                Profa de mate ne-a luat la început cu abc–ul matematicii: cele patru operaţii, jonglarea cu semnele... fracţii etajate, ridicări la putere, radicali şi paranteze de tot felul... Ajunsesem să visăm aceste exerciţii aparent complicate, dar care deveniseră obiect de distracţie pentru noi, simple automatisme. Ne întreceam acum care obţine cel mai bun timp la rezolvarea lor. Apoi, ecuaţii de gradul I, de gradul II, sisteme de ecuaţii cu două şi trei necunoscute. La acest nivel – cel al sistemelor de trei ecuaţii cu trei necunoscute, sisteme ce puteau ridica oricând probleme în rezolvarea lor – pentru a fi siguri că nu vom greşi vreodată sau vom intra în criză de timp, buna noastră profesoară ne-a învăţat o metodă nouă, neinclusă în programa şcolară: cea cu determinanţi. Era o metodă puţin mai laborioasă, dar care te ducea, cu certitudine, la rezultatul dorit într-un timp rezonabil. Cu această metodă, care mai târziu avea să-mi fie predată prin clasa a X-a, am impresionat în mai multe rânduri profesorii de matematică, începând chiar cu examenul de admitere la liceu la care, după ce mi-am rezolvat sistemul de trei ecuaţii cu trei necunoscute prin metoda indicată, am apelat şi la metoda cu determinanţi, ca mijloc de verificare. Această găselniţă a fost un factor decisiv în a obţine de la examinatori nota maximă la proba orală. De altfel, acelaşi calificativ îl primisem şi la scris. Iar tata, fericit, a uitat şi de combinat şi de curăţatul cartofilor la cantină...
                Matematica însuşită şi înţeleasă atât de bine în clasa a VIII-a a reprezentat baza cunoştinţelor mele pentru primul an de liceu. Intrasem printre primii şi, din cei mai buni băieți la matematică, s-a constituit o clasă specială, cu un profesor excepţional, noul nostru diriginte. Dar aceasta este o altă poveste.

                                                                                        II - INOVETSCHI
Profesorul de matematică Cornel Novetschi, pensionar
 Novetschi se numea noul nostru profesor de matematică. Şi diriginte. Un tip înalt, tare ciudat şi plin de surprize! Începând cu numele, care numai românesc nu părea, continuând cu dentiţia de sus, vizibil ieşită în afară (ceva gen Fredy Mercury) şi cu metoda complet neortodoxă de a-şi reglementa relaţiile cu noi şi de a ne învăţa toate cele despre viaţă, dar mai ales... MATEMATICA!
              
              Dacă la băieţi se constituise clasa a IX-a D din cei mai buni matematicieni, echivalenta noastră la fete era a IX-a C. Având în vedere foarte buna pregătire ce o moşteneam din perioada gimnazială, în clasa a IX-a am... defilat la matematică! Aceeaşi materie, doar că la un nivel superior, nu avea cum să ne ridice probleme nouă, unor elevi dotaţi pentru ştiinţele exacte. În acest prim an s-a şi înfiripat prietenia – credeam noi! – cu proful de mate, un tip ce ieşea complet din toate canoanele cunoscute şi acceptate.
               Toată perioada liceului am stat în banca a doua, rândul de la uşă şi am avut permanent acelaşi coleg: Patriche Constantin. Nu ştiu de ce, dar şi la şcoală, ca şi la joacă, obişnuiam să ne strigăm după numele de familie, nu după cel mic. Pe colegul meu îl strigam: - Băi, Patriche, nu Costică sau... Costele sau... Patriche era bun la chimie, pe care eu nu o agream deloc şi, în schimbul ajutorului primit la teză şi la lucrări, eu îi întorceam serviciul la franceză. A funcţionat tot timpul. Dar nu vă spun ce enervant era să aştept să-şi termine el problema, ca să se poată ocupa şi de a mea...
                Altceva doresc să relatez. Era vremea marilor formaţii, gen Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin şi... a pletelor aduse de acestea. Noile grupuri promovaseră nonconformismul în comportament, ţinută, muzică... lansaseră o modă cu totul neobişnuită, o modă a pletelor, a chitarelor, a ritmurilor, a zgomotului. Din acest motiv au fost şi sunt considerate revoluţionare. Dacă în clasa a VIII-a dansasem tango şi vals, stângaci şi ruşinat de fata pe care abia o atingeam când încercam să o ţin în braţe la... ceea ce s-a numit banchet de sfârşit de ciclu şcolar, acum cu totul alta era viziunea! Eram liceeni, mai puţin timizi, iar ritmurile noi ajunseseră şi pe la urechile noastre. Patriche, nu mai ştiu de unde făcuse rost, dar intrase în posesia unei coperţi de disc L.P. (Long Player) cu Rolling Stones. Doar coperta! Dar ce mult însemna pentru noi! Ne uitam la ea, la membrii grupului, la pletele şi bărbile lor... ca la o icoană! Parcă erau din altă lume, din alte vremuri... ceva interzis, intangibil pentru noi, nişte liceeni cuminţi şi cu matricole pe mânecile uniformelor! Eram contemporani cu moda hippy, dar noi nu trebuia să ştim aceasta!  Încerc  să-mi  reînvii  amintirile şi  emoţiile de  atunci şi-mi dau seama că, privind acea copertă,  ne  transpuneam  într-un vis – într-un vis vinovat şi interzis – dar era al nostru şi nimeni nu putea şi nu trebuia să ia parte la el. Noi eram fericiţi doar pentru că aveam o copertă – noi şi nu alţii! – şi aceasta ne făcea unici! Era marele nostru secret! Admiram pletele lor şi apoi ne priveam în oglindă şi visam cum ar fi să le avem la fel de mari şi să ţinem câte o chitară în mână, în faţa unor fani înnebuniţi de acordurile noastre... Iar fetele... fetele să ţipe isterizate şi să întindă mâinile să ne atingă măcar pantofii... Patriche avea avantajul că avea un păr lins, gras şi în felul acesta şi-a permis pe toată perioada liceului să-l lase ceva mai lung. Seara, când se culca, îşi punea un fileu pe cap, astfel încât la ore părul îi stătea cuminte şi nu i se observa adevărata lungime. Cum se terminau cursurile, îşi răvăşea părul şi şi-l aranja cu mare talent pentru ca podoaba capilară să-i poată fi admirată. Seara, din nou fileul...
                Novetschi, proful de mate, amenajase un laborator foto în şcoală şi, în mai multe rânduri, ne ispitise să ne înscriem la cercul de specialitate. Iniţial, nu ne-a surâs oferta, mai ales că ar fi trebuit să lucrăm tot cu... Novetschi. Era el băiat de treabă, dar tot profesor se cheamă că era. Şi încă unul de matematică! Dar coperta cu Rolling Stones ne-a schimbat opţiunea! Ce-ar fi să învăţăm noi să facem fotografii şi apoi să copiem pe cele cu noile grupuri şi să le vindem colegilor? Asta da, afacere! Nu oricine are o fotografie cu Beatles sau Rolling Stones în geantă, printre cărţi şi caiete! Şi, în plus, ne puneam bine şi cu dirigintele nostru!
                Din acest moment cred că viaţa mea a început cu adevărat să fie determinată de profesorul de matematică. Nu este nicio exagerare în această afirmaţie pentru că întreaga mea existenţă din timpul claselor a IX-a, a X-a şi a XI-a s-a raportat, în primul rând, la acest profesor special, Cornel Novetschi. Atât de mult încât, în această perioadă, am învăţat de la el şi matematică, şi foto, şi să mă port cu fetele, şi să fiu sceptic în ce priveşte politica, să respect latina şi să intuiesc adevărata istorie, să am curajul răspunderii şi, mai ales, să nu mă dau bătut!... Să nu mă consider învins înainte de a-mi fi folosit toate atù-urile...
                Ne-a primit cu bucurie şi satisfacţie la cercul foto. Noi, chitiţi să facem bani de pe urma Rolling Stones-ilor, el – cu bucuria pasiunii pe care dorea să ne-o împărtăşească. Şi a reuşit! Îmi amintesc dotarea principală a laboratorului şcolii: un aparat de mărit Orizont. Se lucrau poze alb-negru, dar ne-a promis că ne va învăţa să lucrăm şi color! Aceasta chiar că ar fi fost lovitura vieţii pentru noi! Ne-am fi umplut de bani!
                Obscuritatea camerei era îndulcită de lumina unei lămpi roşii, plăcută, excitantă şi care asigura totodată şi o atmosferă de mister ce avea să se dovedească foarte utilă mai târziu, când urma să-mi invit acolo prietenele mele din liceu... Recunosc: nu le-am arătat numai cum se fac poze...
                Profesorul ne-a învăţat tot ceea ce trebuia să ştim pentru a stăpâni tainele acestei arte, începând de la acţiunea fotografiatului cu un aparat Smena 8 – singurul accesibil pentru noi – continuând cu preparatul substanţelor din componentele ce se găseau în magazinele de specialitate şi după reţetele incluse în pachetele de hârtie fotografică şi până la developarea filmelor şi a hârtiei în laborator pentru obţinerea produsului final, fotografia. De la început am fost vrăjiţi de felul în care apărea imaginea, treptat şi tot mai clar şi mai intens, în tava cu revelator în care înmuiam coala fotografică după expunerea ei în aparatul de mărit. Când făceam probele pentru a stabili timpii optimi de expunere proful, luând-o înaintea dorinţelor noastre neexprimate, aşeza bucăţelele de hârtie fotografică pe feţele fetelor sau pe genunchii lor sau pe sâni... Era şi un bun psiholog Novetschi ăsta!
                N-am făcut bani cu pozele în liceu! Dar am avut mare succes la serbările şcolare pentru că am devenit fotograful... oficial al liceului – după un an laboratorul mi-a fost predat cu întregul inventar – iar fetele... au fost câteva care l-au vizitat din dorinţa de a se familiariza cu misterul luminii roşii.
                Şi, totuşi, pot afirma că am câştigat chiar foarte mulţi bani! Cred că am făcut mii de poze pentru colegii şi prietenii din liceu, la facultate mai târziu, pe la nunţile lor, dar şi la a mea. Nu le-am luat bani decât pentru materialele consumate, nu şi pentru munca sau pentru câştigul estimat când am investit timp şi speranţe în această afacere. Dar dacă ar fi trebuit să plătesc pe altcineva pentru toate amintirile imortalizate pe hârtia fotografică? Ăştia nu sunt bani?
                Dar... activitatea fotografică era doar hobby-ul de după ore. Novetschi, ca şi cum nu s-ar fi bătut pe burtă cu noi în intimitatea laboratorului foto, la orele de matematică se comporta ca un... profesor de matematică! Trebuie să recunosc surprinderea faţă de un astfel de comportament. Nu-mi dădeam seama care faţetă trebuie s-o iau în consideraţie cu prioritate: cea care îmi făcea plăcere – a meşterului fotograf – sau cealaltă, cea oficială. Bine, în clasa a IX-a activitatea şcolară a decurs firesc, fără dificultăţi: matematica ce ni se propunea era, de fapt, o revizuire a cunoştinţelor din anii gimnaziali, iar noi... noi eram buni! Notele de 8, 9 şi 10 veneau de la sine, spre satisfacţia noastră şi bucuria părinţilor. Totuşi, încă din primul an de liceu s-au remarcat vârfurile. Au fost vreo cinci elevi de excepţie! Eu nu mă număram printre ei, ţineam însă aproape de plutonul fruntaş.
                Acest prim an a mai reprezentat un şoc prin zgârcenia profesorilor la acordarea notelor. Obişnuiţi cu uşurinţa primirii calificativelor maxime, ne-am trezit dintr-o dată gratulaţi cu note de 5, 6, 7 şi chiar şi mai mici... În clasa a IX-a am rămas corigent la botanică în trimestrul I! Nu am luat în serios obligativitatea ierbarului. Dragul de tata, după ce m-a muştruluit bine şi mi-a încuiat pantofii în şifonier, drept pedeapsă – aceasta era măsura lui radicală! – a apelat la toţi colegii de serviciu să-i aducă frunze şi flori de pe acasă. Bineînţeles, nici eu nu am stat cu mâinile în sân; nici mama, nici fratele meu. Toţi au cooperat la repararea primei medii de 4 din viaţa mea de elev...
                Activitatea de discipol fotograf a evoluat fără sincope, dar cealaltă, de aspirant la cunoştinţele înalte ale matematicii...
                În clasa a X-a efectivul de elevi a rămas aproximativ acelaşi. Au rămas repetenţi vreo doi-trei elevi, tot atâţia am prins noi din urmă... Pe vremea aceea se rămânea şi repetent! Şi era o mare problemă! Ca să treci o corigenţă toamna trebuia să munceşti, nu glumă! Unde mai pui că toată vara era ratată, presiunile de la şcoală şi de acasă stricându-ţi orice chef de distracţie, de plajă sau de... idile adolescentine!
                Dar să revin la matematică. În virtutea inerţiei statutului de elevi presupus buni, noi nu am realizat că matematica clasei a X-a diferă complet de simplele operaţii algebrice de până atunci. S-a introdus noţiunea de funcţie, ceva cu totul nou, mult prea abstractă pentru superficialitatea cu care ne învăţaserăm noi să abordăm ştiinţa cifrelor. Dar avea şi Novetschi un talent să ne zgâlţâie... Când aducea lucrările corectate, avea obiceiul să înceapă cu acelea având notele cele mai mici. Continua crescător, până la cele mai mari. Noi ştiam deja cam cine se încadra la notele mici, la fel cum îi cunoşteam dinainte şi pe cei cu calificativele maxime. A început, ca de obicei, cu notele de 3. Apoi a urcat la 4... Eu urmăream liniştit jocul profesorului (prietenul meu!) şi aşteptam nerăbdător să ajungă pe la 7, poate chiar un 8... Dar a trecut şi de 7, şi de 8, şi de 9... Le-a dat lucrările celor mai buni din clasă, i-a strigat şi pe Vieru, şi pe Părlătescu, şi pe Cocu... Asta era chiar de tot! Să-l depăşesc eu şi pe Cocu?! Eram contrariat. Chiar nu mă consideram în stare de o aşa performanţă! Eram acum deja în aşteptarea laudelor şi felicitărilor profesorului. Ce înseamnă diplomaţia şi ştiinţa de a te băga pe sub pielea profului de mate! – mă felicitam în sinea mea.
                - Şi acum, ultima lucrare, a eminentului vostru coleg, Meşca...
                Cu un gest de lehamite, o scârbă vădit afişată şi încă nesesizată de mine atunci, profesorul a apucat lucrarea cu vârful degetelor, a ridicat-o deasupra capetelor noastre şi i-a dat drumul. Hârtia a plutit nepăsătoare, neutru, timp de o veşnicie iar în urechi mi-a bubuit verdictul:
                - Nota... două!
                Această schimbare a articolului cardinal din doi în două era o altă găselniţă a profesorului pentru a-şi manifesta dispreţul total faţă de... clienţii săi. Mă ridicasem în picioare să-mi primesc cuvenitele laude, dar m-am ales cu o... lovitură sub centură, un upercut bine executat ce m-a lăsat fără grai! Cred că eram alb ca varul când am coborât de la înălţimea ameţitoare a gloriei până la nivelul umilitor al parchetului de unde mi-am ridicat foaia de hârtie înroşită sârguincios de un profesor neiertător atunci când nu-i respecţi disciplina. Un 2 mare, urât şi nefamiliar trona în partea de sus a paginii, ca un titlu nefericit al unei poezii cu rime prost alese. Încă de când m-am aplecat să-mi recuperez lucrarea, ochii mi s-au împăienjenit şi m-au podidit lacrimile. Mă uitam la foaia pe care picăturile sărate erau deja absorbite neuniform, o aveam în mână, dar nu vedeam nimic, nu înţelegeam nimic! Unde greşisem? Dar, oare, greşisem cu adevărat? Sigur, trebuia să fie o greşeală. A schimbat cineva lucrarea. Nu se poate! Nu mai credeam în mine, nu mai eram sigur de nimic, întregul eşafodaj al siguranţei mele nu mai avea niciun suport.               
                Îmi amintesc foarte bine: era o zi însorită, frumoasă de toamnă. Ora de matematică fiind ultima, am plecat spre casă singur... Nu îmi doream pe nimeni în preajmă! Nu reuşeam să mă regăsesc! Nici nu cred că ar fi ştiut cineva în acel moment ce pârghii interioare să atingă astfel încât să-mi revină liniştea, echilibrul şi siguranţa atât de necesare sufletului meu de licean veşnic îndrăgostit şi... boem. Şi apoi, trebuia să-mi fac planul de ascundere a acestei note ruşinoase faţă de părinţii mei. Cel puţin până la repararea ei...
                De unde credeţi că mi-a venit consolarea? Chiar de la profesorul de matematică! Locuinţa lui se găsea în drumul meu spre casă şi nu i-a fost dificil să mă ajungă din urmă din moment ce eu mai mult îmi târam picioarele decât mergeam. M-a  luat  proteguitor  pe  după  umeri,  ca un frate mai mare şi m-a consolat pentru eşec (de parcă nu el era cel ce-mi provocase nefericirea!), neuitând să-mi amintească faptul că nu acela este nivelul meu, că eu pot mult mai mult, el are încredere în mine şi, dacă mă pun pe treabă, tot el va fi cel care îmi va pune la fel de uşor un 10 lângă acel 2... Eu am izbucnit din nou în lacrimi, dar de data aceasta de uşurare şi pentru promisiunea revenirii mele acolo unde îmi este locul, adică printre fruntaşi.
                ... Ce a urmat după acest incident? Am mai luat un 2 la oral, şi încă unul, încă unul la o altă lucrare, iar la teză... 4! Am încheiat primul trimestru cu media 3 la matematică! M-a... desfiinţat Novetschi! Dar nu numai pe mine. Într-a X-a, din clasa aceea de copii merituoşi la matematică, pe primul trimes-tru, din 32 de elevi, a lăsat 27 de corigenţi!
                S-au revoltat părinţii!
                - Ce faceţi, dom’ profesor? Ce-aveţi cu copiii? Nu sunt tot cei care, în urmă cu un an, luau doar 8, 9 şi 10?
                - Ba da, dar s-au făcut nişte leneşi! – le-a replicat sec dirigintele. Brânză bună în burduf de câine! – a dat el verdictul. Lăsaţi-i pe mâna mea şi dacă nu-i fac eu oameni... Până una-alta, în vacanţa aceasta de iarnă să pună mâna să rezolve problemele din Gazeta matematică. Pentru fiecare apariţie a numelui lor în Gazetă... vor primi câte un 10 în catalog. Fiecare calificare la olimpiadă le va aduce un alt 10. Şi să vină şi la cercul de matematică! Lăsaţi-i pe mâna mea şi n-o să vă pară rău!
                Şi ne-au lăsat. Şi nu le-a părut rău părinţilor noştri! Vacanţa aceea a fost una nefericită. Aproape pentru toţi. Moş Gerilă (aşa ni se insuflase nouă ideea că se numeşte moşul acela darnic şi bun care ne pune cadouri sub brad) am fi dorit să fie Moş... Novetschi şi să ne cadorisească cu nişte note de 8, 9 şi 10 ca-n vremurile noastre de glorie. Aşa că... prioritate au avut problemele din manual, cele din culegerile indicate de profesor, dar şi din celebra Gazetă matematică. A fost prima şi ultima dată când mi-am trimis rezolvările şi m-am bucurat de recompensa apariţiei numelui în lista de la sfârşitul revistei. Era o performanţă să-ţi vezi numele tipărit – într-adevăr, foarte mic – dar într-o companie atât de onorantă!
                L-am avut diriginte şi profesor până în clasa a XI-a. Inclusiv. Ne-a învăţat matematică datorită pasiunii pe care o avea pentru disciplina sa, dar şi pentru noi, elevii, materialul uman căruia i s-a dedicat înainte de orice ambiţie personală. Sunt sigur de aceasta! Ne-a terorizat, dar ne-a determinat să-l şi iubim! A avut şi metodă. În ambele acţiuni...
                Teroarea... Cum s-a instaurat teroarea? Păi cum să nu devii dintr-o dată speriat când te desparţi de meşterul fotograf jovial de la camera obscură şi te întâlneşti cu el la intrarea în clasă pentru ora de matematică? Dacă faci imprudenţa să fii politicos şi să-i dai prioritate la intrarea în clasă... adio! – rămâi pe-afară! Asculţi explicaţiile profesorului de dincoace de uşă. Şi nu are importanţă cum te numeşti şi ce calificative obişnuieşti să obţii la disciplina lui! Dacă mai ai neşansa să treacă şi directorul când tu staţionezi ca un căţeluş plouat pe la uşa clasei tale... Aceasta a fost metoda prin care ne-a obligat să-i respectăm ora şi să-l aşteptăm disciplinaţi şi pregătiţi pentru o nouă şedinţă de matematică. Noi alegeam singuri de care parte a uşii preferam să stăm. Ne era însă aşa de frică de profesorul de matematică, încât nici nu îndrăzneam să chiulim! Ne învăţase să preferăm bărbăteşte confruntarea decât să fugim ca laşii. El ne-a învăţat aceasta!
                - Nu aţi înţeles ceva, nu vă simţiţi pregătiţi, aveţi curajul să mă priviţi în ochi! Fiţi bărbaţi! Vă dau acum un 2, dar mă ţin apoi de capul vostru până o să înţelegeţi mecanismul. Iar după ce o să-l înţelegeţi, nu o să mai aibă nicio importanţă un amărât de 2, pentru că atunci veţi şti! Învăţaţi să fiţi bărbaţi!
                Într-adevăr, când am înţeles cât de exigent este acest profesor şi cât de dificilă devenise dintr-o dată matematica, eram tentaţi cu toţii să mai... dăm bir cu fugiţii. De fiecare dată intram cu teamă la ora lui. Niciodată nu eram convins că stăpânesc suficient de bine exerciţiul matematic, pentru că întotdeauna devenea tot mai exigent, cu fiecare grad de dificultate depăşit.
                - Când nu înţelegeţi ceva, întrebaţi-mă! O să vă explic o dată, de două ori, de... o sută de ori dacă este nevoie, dar întrebaţi-mă, nu o să mă supăr! Pentru că, dacă nu mă întrebaţi, eu o să trăiesc cu impresia că voi aţi înţeles tot şi vă voi examina în consecinţă.
                Cu greu îi ajungea rubrica din catalog pentru notele pe care ni le punea într-un trimestru. Nu cred că avea vreunul dintre noi mai puţin de şapte-opt note până la încheierea unei medii. Îi era foarte uşor să ne verifice cunoştinţele şi calificativele lui erau foarte zgârcite. Noi, cei din... lumea a treia eram fericiţi pentru fiecare notă de 5 trecută în catalog. Şi – vai! – era atât de rar! Bineînţeles, acest pericol permanent al examinării urmat de o notă derizorie, sporea starea noastră de disconfort în care trăiam. Ca să fiu înţeles mai bine, în perioada respectivă, dar şi mulţi ani după aceea, aveam uneori un coşmar noaptea, în care-mi apărea proful de matematică, cu silueta lui înaltă şi cu figura aceea nu rece, dar impasibilă, ce-l făcea inabordabil – nu ştiai de unde să-l apuci... – mereu în acelaşi costum lucios pe la mâneci şi mă trezeam speriat, transpirat şi strigând prin somn: Novetschi... Novetschi... O sudoare rece îmi uda tot spatele...
                O să mă întrebaţi cum poate fi iubit un astfel de monstru? Dar nu era un monstru! Poate acum, în noile coordonate în care se încearcă reformarea învăţământului ar putea fi catalogat astfel. Dar atunci doar aşa puteai spera că vei candida cu şanse reale de succes la o facultate tehnică sau la matematică... Doar muncind şi fiind perseverenţi eram îndreptăţiţi să ne gândim la un viitor confortabil,  la  acea  stabilitate  pe  care ţi-o conferă o profesie de inginer, profesor, medic, avocat...
                Un profesor care te învaţă algebră, trigonometrie, geometrie şi analiză matematică, te învaţă să faci fotografii, să cucereşti o fată, să devii şi să te comporţi ca un bărbat, care în afara orelor de clasă îşi deschide inima şi te învaţă şi pe tine să o deschizi pe a ta, te ascultă cu atenţie şi se interesează de sufletul tău... nu, acesta nu poate fi un monstru!
                L-am îndrăgit!
                M-a încărcat de 2, dar nu m-a lăsat! Nici pe mine şi nici pe colegii mei. Corigent, da! Nu a avut nicio jenă! Dar a şi tras de noi! La cercul de matematică ne certam pe locurile din sală. Profesorul se oprea asupra elementelor celor mai delicate, le explica, le exemplifica, apoi ne lua la rând şi le discuta în funcţie de nivelul fiecăruia de înţelegere. Treptat, vălul a început să se ridice. Funcţiile, acest element nefericit care ni se păruse atât de abstract, au început să aibă un sens, să nu mai fie o tâmpenie – cine naiba le-o mai fi inventat şi pe astea? – şi să ni se supună. Groaza a început să se dilueze pe măsură ce ceaţa din creierele noastre se rarefia. Funcţiile deveniseră vii şi începeam să înţeleg la ce folosesc! Acesta fusese blocajul: pătratul sau cercul de la geometrie era ceva palpabil, iar ceea ce se cerea a afla era foarte clar şi se făcea cu ajutorul unor teoreme demonstrate deja şi al operaţiilor aritmetice, algebrice şi trigonometrice binecunoscute; funcţia însă, dependentă de o necunoscută sau de mai multe, era ca un balaur cu mai multe capete pe care nu ştiai de unde să-l apuci... Novetschi m-a luminat! M-a învăţat să-mi supun... balaurul iar capetele lui să nu mai reprezinte nişte necunoscute. Înţelegând funcţia ca pe un organism viu, ce poate evolua în funcţie de coordonatele pe care eu i le impun, acum operaţiile matematice de bază erau cele pe care puteam să le consider ca fiind abstracte. A fost o revelaţie pentru care a trebuit să mă umplu de 2 în catalog, să rămân corigent, să plâng, să disper, să am coşmaruri...
                L-am îndrăgit pe Novetschi!
                În clasa a XI-a, la analiză matematică se lucra cu funcţii tot mai complexe, ce se cereau rezolvate până la obţinerea unor grafice deloc simple, dar spectaculoase. Nici de data aceasta nu ne-a părăsit! Pe mine, cel puţin, deoarece mi-am exprimat dorinţa expresă să prind uşurinţa rezolvării funcţiilor trigonometrice, ce se finalizau cu nişte diagrame complicate, proful m-a invitat în mai multe rânduri, după-amiaza, la Liceul Pedagogic, unde mai avea el ore la o clasă de fete. Mă aşeza la catedră lângă el, îmi dădea un exerciţiu complex, câteva indicaţii şi apoi îşi începea ora. Venea din când în când la mine, observa în ce stadiu sunt, îmi mai dădea câteva sfaturi şi iar îşi vedea de oră. Aşa am ajuns un adevărat performer al funcţiilor, iar matematica şi-a recăpătat în ochii mei aura de regină, severă dar frumoasă, şi care mă recunoştea la curtea ei!
În realitate, eram tuns zero. Neconvenindu-mi situația...
                Mult m-a marcat întâlnirea cu acest profesor de matematică! Şi nu numai pe mine, pe toţi colegii mei. Îmi amintesc, în clasa a IX-a, după evenimentul cu Europa Liberă când tatăl meu m-a pus să mă tund zero, am făcut mai multe fotografii aşa – chilug cum eram! – cu care mai târziu aveam de gând să-i trezesc remuşcări părintelui meu şi să-l fac să sufere pentru greaua şi nedreapta pedeapsă aplicată... Dragul meu tată a suferit destul pentru mine şi fără această răzbunare copilărească a mea! Dar altceva doresc să relatez. Una din fotografii mă reprezintă din faţă, cu nişte blugi împrumutaţi pe mine, cu o mână în buzunar şi cu cealaltă... aiurea, un tricou demodat şi dintr-un material sintetic, cenuşiu şi de calitate îndoielnică, un fular subţire la gât. Chilug. Cu nişte ochelari mari, negri la ochi. Pe această poză am început să-mi aplic creativitatea. Voiam să fiu modern, un hippy, dar nu eram! Cu un pix cu pastă mi-am desenat plete şi mustaţă. Şi, întrucât în afara modei hippy şi a Beatles-ilor obsesia mea la acea vreme se numea matematica şi Novetschi, pe tricou, la baza lui, am scris formula matematică (funcţia de gradul I): y=mx+n. Privind fotografia,  pe  cracul  ce se vede în stânga se poate citi I’ NOVETSCHI, apoi pe prohab semnul ≡ (identic), iar pe cracul din dreapta fotografiei: DISCIPOLI PITAGORAE. Adică, după ce mi-am desconspirat pasiunea pentru matematică prin formula afişată, m-am declarat şi (alături de colegii mei) discipol al lui Pitagora. Într-o traducere – zic eu – destul de exactă din latină, ar fi cam aşa: Elevii lui Novetschi sunt discipolii lui Pitagora. Sau aceasta am dorit eu să exprim la timpul respectiv.
                Noi, la vârsta aceea voiam să fim hippy şi să avem liber la muzică şi plete, dar Novetschi era cu adevărat un original. Şi aceasta fără niciun efort! Nu era excentric, din contra: era un tip modest (era excentric tocmai prin modestia afişată!), dar prin atitudinea lui, prin maniera de a preda matematica şi de a relaţiona cu noi, era original. La ore era exigent, foarte exigent şi, din acest motiv, au fost unii care au angajat odată nişte derbedei să-i… aranjeze puţin faţa! Nu de la noi din clasă! Nişte seralişti. Trebuie să recunosc faptul că am dezaprobat acţiunea, dar un sentiment de răzbunare şi de satisfacţie tot am avut atunci când a intrat la ore cu nişte ochelari mari pe figură, cu ajutorul cărora încerca să mascheze vânătăile de la ochi.
                A fost un bun profesor de matematică, un bun pedagog, un adevărat prieten… chiar dacă la vremea respectivă noi nu realizam întocmai aceasta. Şi diplomat, pot afirma fără teama de a greşi. Îmi amintesc o fază care acum mă amuză pentru naivitatea mea de licean ce-şi căuta drumul prin viaţă şi şi-l dorea cât mai facil. Nu mai ţin minte ce anume m-a impresionat de am ajuns, la un moment dat, la concluzia că o carieră politică ar fi una potrivită pentru mine, pentru a ajunge un om important. Modele de carierişti politici întâlneam deja la tot pasul. Unul era chiar profesorul de istorie care deţinea şi funcţia de secretar de partid pe liceu şi… observasem şi noi, elevii, cât de temut era omul în şcoală… Tata vorbea şi el acasă de secretarul de partid pe întreprindere care a făcut şi a dres… fratele avea şi el la Politehnică un preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România (A.S.C.R.) care lua doar note de 10 la examene fără a se prezenta totdeauna la nivel maxim… A! Uitam chiar de mine! Eu eram preşedintele Asociaţiei Sportive Lyceum din şcoala noastră, calitate care îmi facilita anumite avantaje, ce-i drept, minore. Îmi închipuiam (şi nu mă înşelam deloc, aveam să-mi dau seama mai târziu) că o astfel de funcţie poate deveni o veritabilă trambulină în cariera de mai târziu. Aşadar, odată, la ieşirea din laboratorul foto, profitând de un moment ce-l consideram propice, am întrebat, pe un ton aparent dezinteresat, dar foarte atent la reacţia profesorului:
                - Ce părere aveţi, tovarăşe profesor, dacă m-aş profila pe o carieră politică?
                Era şi puţină diplomaţie şi puţină viclenie în întrebarea mea. O eventuală încurajare venită din partea lui ar fi reprezentat, implicit, absolvirea mea de caznele funcţiilor. M-a luat prieteneşte (şi prudent la ce spune!) de umeri:
                - Măi, Meşca, măi, întâi învaţă tu bine matematica şi-abia apoi o să mai vezi ce faci cu politica! – mi-a dezumflat naivele speranţe dirigintele meu.
                Şi-a plescăit buzele a satisfacţie pentru răspunsul dat, şi-a scos puţin în faţă – tot a satisfacţie – dantura de sus şi aşa vizibilă, cu vârful limbii rotunjit scos uşor între dinţi şi mi-a indicat cu degetul arătător îndreptat hotărât spre un înainte neprecizat, dar ferm:
                - Matematica! Cu matematica înainte… ‘arş!
                Hotărârea şi imperativitatea răspunsului nu au mai lăsat loc politicii. Până la o astfel de carieră trebuia să trec de Novetschi! Şi omul demonstrase deja că, fără să ştim, niciunul dintre noi nu are vreo şansă de promovare. Am oftat necăjit că diplomaţia nu a funcţionat şi, de la acea discuţie, am renunţat definitiv şi irevocabil la un astfel de proiect.
                Când am început cursurile clasei a XII-a, zvonul vehiculat încă din finalul precedentului an şcolar s-a confirmat: profesorul nostru de matematică s-a transferat la altă şcoală, în alt oraş. A fost nevoit. Chiar dacă eram încă nişte adolescenţi fără experienţă, unele lucruri le mai înţelegeam şi noi… Evocând acum acele vremuri, încep să observ nişte aspecte pe care nu le conştientizasem încă. El era un profesor tânăr şi încrezător în forţele şi cunoştinţele lui. Era entuziast şi hotărât să ne urnească (a şi reuşit!) din inerţia noastră de elevi leneşi ce-şi respectă statutul, trăia la maximum tot ceea ce întreprindea. Atât sub aspect profesional, cât şi cel al vieţii particulare, după cum se vehiculau nişte bârfe. Se afirma fără a-şi fi făcut din aceasta un scop în sine, avea succes şi era controversat. Şi, întrucât viaţa lui particulară era mult prea… tumultuoasă, conform normelor partidului, ne-a… părăsit! A trebuit! Iar noi l-am regretat! Relaţia cu el, începând din clasa a IX-a până la finalul clasei a XI-a a evoluat de la prietenie la ură şi înapoi la prietenie, trecând prin toate etapele intermediare. Doar că, dacă la început îl simpatizam pentru că era el un tip haios, la final îl apreciam şi chiar îl iubeam pentru că ne dezlegase minţile şi ne revelase frumuseţile şi spectaculosul ştiinţelor matematicii. Mai mult, ne învăţase acea matematică atât de necesară râvnitei admiteri la facultate. Nu mai eram nişte nevolnici pe acest tărâm, ci nişte performeri siguri pe noi şi încrezători în steaua noastră.
                Cu toate că în clasa a XII-a nu s-a mai studiat deloc matematica necesară admiterii la facultate, i-am simţit din plin lipsa. Eu, cel puţin – un veşnic visător îndrăgostit – mi-am pierdut mult din antrenamentul atât de necesar menţinerii rutinei, astfel încât la prima admitere la politehnică, la teza de matematică m-am grăbit la un exerciţiu relativ simplu de algebră, am intrat în criză de timp şi… am ratat! Am ratat admiterea! Am fost nevoit să trec prin frustranta experienţă a soldatului la un an şi patru luni şi-abia după ce m-am văzut cu livretul militar în mână, am reuşit să-mi realizez visul: am intrat la politehnică! Dar dacă nu ne-ar fi părăsit Novetschi…

                Permanent în viaţă avem de ales între minimum două alternative. Oricât de lipsită de importanţă pare alegerea de la un moment dat, ea sigur ne va marca viitorul şi va determina următoarele decizii de luat. De exemplu, faptul că Novetschi a trebuit să ne părăsească, ne-a adus în clasa a XII-a o profesoară nouă la matematică, o femeie la fel de exigentă, dar rece şi insipidă, cu care am studiat Teoria probabilităţilor, materie netrebuincioasă în programa pentru admiterea la politehnică. Datorită ei sau, mai bine-zis, datorită faptului că nu mai exista Novetschi în viaţa noastră, cu toţii ne-am pierdut mult din antrenamentul exerciţiului matematic. Ce am păţit eu, am relatat deja! Am ratat prima admitere, am făcut armata la un an şi patru luni, au făcut culcat cu mine toţi ambiţioşii plecaţi de-acasă cu sarcina expresă de a se-ntoarce măcar caporali, am mâncat fasole de la cazan şi am văzut că este bună, am realizat câtă dreptate aveau părinţii când mă îndemnau să studiez temeinic... Mi-am dat seama că eu pot şi vreau mai mult decât atât...
                Dar dacă aş fi intrat din prima la facultate? Aş mai fi fost eu conştient de atâtea adevăruri şi realităţi crude ale vieţii?
                Niciodată nu vom şti cum ar fi fost mai bine pentru noi în anumite clipe de răscruce!

Brăila, 21 decembrie 2009   

(Povestire publicată în volumul de proză scurtă „Am fost și eu revoluționar!”, Brăila, Editura Olimpiada, 2011)                                              






sâmbătă, 24 iunie 2017

SUNT ȘI EU PE-AICI!


În fața Clinicii, bustul Prof. Dr. Dan Setlacec
SUNT ŞI EU PE-AICI!
(Omagiu marilor medici români)
I

V-aţi pus vreodată întrebarea: cum o fi viaţa de dincolo? Şi unde să fie plasat acel dincolo? Să fie în Ceruri? Sau... ceva mai jos, la doi metri sub pământ, ultima destinaţie a celor plecaţi? Nu s-a întors încă nimeni de acolo cu nişte răspunsuri credibile şi care să reprezinte un punct de plecare pentru demonstraţiile ştiinţifice sau filosofice. Aşa că... nu-mi rămân decât întrebările, speculaţiile şi... răspunsurile limitate de puţinătatea cunoştinţelor şi experienţelor mele.
În groapă – nu-i aşa? – este aşezat doar un corp, căci ce altceva mai rămâne după ce sufletul şi-a părăsit vehicolul vremelnic? Subliniez: în groapă a fost coborât un corp inert, un... lucru. Un lucru, pentru că fiinţa, prin definiţie, este caracterizată de viaţă. Dacă inima a încetat să mai bată şi toate funcţiile au încetat şi ele, fiinţa îşi pierde această calitate şi devine... un simplu lucru. Substantiv comun. Adică... ceva fără valoare. Fără valoarea vieţii!
De mort (mai bine spus, de sufletul lui) se mai ocupă preotul dar, personal, nu ştiu în ce măsură cântările lui ajung la destinatarul cel bun şi milos, căruia i se solicită iertarea tuturor păcatelor, deoarece munca lui (a preotului) nu e cuantificabilă. Pe pământ, cel puţin.   
În schimb, pe deplin cuantificabilă este acţiunea celor ce fac posibilă (sau măcar încearcă) menţinerea pacientului în rândul fiinţelor, de a-i conserva valoarea vieţii. Personal, recunoştinţei pe care rudele răposatului i-o aduc preotului ce intermediază înalţarea sufletului decedatului la ceruri, i-o prefer pe cea a salvatului din ghearele morţii prin competenţa, entuziasmul şi umanismul medicilor. Am îndrăznit afirmaţia de mai sus, pentru că nu am cunoscut pe nimeni care să trăiască extazul desprinderii de cele lumeşti în vederea întâlnirii cât mai rapide cu Dumnezeu. Chiar dacă frecventează biserica cu regularitatea succesiunii duminicilor şi a zilelor însemnate cu roşu în calendar. Nu, până la întâlnirea cu sfinţii, oamenii apelează la slujitorii vieţii, la medici. Vor să se facă bine! Vor să scape de boli! Vor SĂ TRĂIASCĂ! Şi, încercând să filosofez şi eu puţin, viaţa este un dar pe care l-am primit, pe care trebuie să-l preţuim şi... de care trebuie (suntem chiar obligaţi moral!) să ne bucurăm!

Am trecut şi eu prin experienţa existenţei la limita dintre fiinţă şi lucru. Adică, dintre viaţă şi moarte – oricum aş jongla cu cuvintele, tot acolo se ajunge! Şi nu am considerat niciun moment că m-aş găsi în dilema de a alege între luminile transfigurate ale Edenului şi lumina soarelui de pe Pământ. Nu! Am umblat prin tot felul de spitale, am trecut de la un doctor la altul, am încercat toate medicamentele româneşti sau străine, am umblat pe la tot felul de tămăduitori populari şi am băut cele mai rele fierturi posibile! De ce? De ce toate acestea? Pentru că voiam să trăiesc! Voiam să trăiesc pentru mine, pentru soţia credincioasă şi iubitoare de-acasă, pentru fetiţa mea ce nu înţelegea că tatăl ei chiar poate muri, pentru părinţii disperaţi şi dispuşi să-şi sacrifice propria viaţă, doar ca fiul lor să şi-o păstreze pe-a lui. Aşadar, nu mă simţeam defel pregătit pentru marea întâlnire transcedentală!

Se spune că acolo unde nu te mai pot ajuta medicii, te ajută Dumnezeu. Cam în situaţia aceasta m-am aflat şi eu. Medicii de la Brăila, după ce au încercat tot ce era posibil din punctul lor de vedere, au dat un verdict crud, dar... de neocolit: mai aveam de trăit o lună, maximum două. Conştient de gravitatea situaţiei şi de puţinătatea timpului rămas la dispoziţie (şi consideram că mai am atâtea de făcut pe Pământ!...), mi-am întors privirea către Divinitate. Oamenii îşi mărturisiseră neputinţa, dar cu Dumnezeu... nu discutasem încă! Vă mărturisesc că – probabil, la fel ca orice om ajuns în nevolnicie – solicitam o minune în care nici nu prea credeam! Cum ar mai putea vreun zeu să-mi înlocuiască ficatul grav avariat cu unul sănătos, viabil? Şi de ce aş cunoaşte tocmai eu clemenţa divină?! Ce mare... personalitate sunt eu? Dar, ca să fiu sigur că nu greşesc şi de această dată, m-am rugat, alternativ, la ambele icoane ce se prezentau ochilor mei din patul de suferinţă în care eram blocat. Era prea mare miza pentru a rata destinatarul rugăciunii mele! Şi m-am legat şi printr-un jurământ.
Mărturisesc din nou: doream enorm să trăiesc, simţeam că mai am treabă pe planeta Pământ şi de aceea m-am rugat fierbinte pentru viaţă, chiar dacă nu eram convins că minunile se şi pot înfăptui.

Dar... planetele s-au învârtit... s-au mai învârtit... şi aşa am ajuns la Clinica de Transplant Hepatic de la Fundeni, chiar în atenţia eminentului Profesor Doctor Irinel Popescu. Aveam să constat că planetele s-au învârtit cu folos, căci inimoasa şi competenta echipă a profesorului m-a şi luat în primire, m-a întors pe toate feţele, m-a introdus în toate aparatele, mi-a fotografiat toate măruntaiele, mi-a verificat fluidele şi m-a înţepat... ce m-a mai înţepat!...
După câteva luni de carantină pe lista de aşteptare, o noapte lungă şi grea petrecută pe masa de operaţie (între noi fie vorba, eu n-am avut niciun merit în această noapte decisivă ce a făcut diferenţa dintre moarte şi viaţă) şi alte trei săptămâni de terapie intensivă şi de supraveghere permanentă mai ceva ca la NASA, mi-a fost comutată pedeapsa de… condamnare la moarte pe motiv de ficat bun de aruncat la coş, în cea de invitaţie la viaţă lungă şi fericită alături de cei dragi. Am fost eliberat şi redat familiei şi prietenilor.

Au urmat momente în care am plâns în hohote. De fericire. După MAREA INTERVENŢIE (da, folosesc cu bună ştiinţă majusculele), când am redevenit conştient şi mi-am dat seama că sunt salvat, inima mi-a fost cuprinsă de o aşa plinătate a bucuriei, încât nu mai reuşeam să-mi stăpânesc lacrimile. Când mă suna soţia, aflată fortuit la mari depărtări, nu puteam să emit nicio idee coerentă, deoarece izbucneam în hohote de plâns ce, până să-şi dea seama despre ce era vorba, o alertau. Minute în şir dura acest dialog surd. Dar acelaşi fenomen se întâmpla şi atunci când mă sunau prietenii sau foştii colegi de serviciu. Doctorii, la un moment dat, au devenit chiar îngrijoraţi: medical, totul mergea perfect, dar psihiatric... Mi-au trimis un specialist să discute zilnic cu mine şi să mă aducă cu picioarele pe pământ. După vreo săptămână, a reuşit şi acest experiment.

Ei, se mai îndoieşte cineva de planete? Sau de zei? De minunile accesibile lui Dumnezeu? Eu unul, nu! În plus, am înţeles mecanismele prin care Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit acţiunile. Am înţeles că nu trebuie niciodată să mă aştept să-mi apară în faţa ochilor vreun moş bonom cu barbă lungă şi albă şi care, răspunzând rugăciunilor mele fierbinţi şi jurămintelor voit sincere, să facă un semn discret şi – gata! – un ficat nou şi sănătos să ia instantaneu locul celui vinovat de boala morţii. (De altfel, în nevolnicia noastră, nici nu sunt convins că am putea face faţă unei astfel de întâlniri... de gradul III!) Nu! Dumnezeu altfel lucrează! El Îşi alege îngerii făptuitori de minuni dintre oameni!
V-aţi gândit vreodată la o astfel de posibilitate? Poate da, poate nu... Dar sigur, în momentele de recunoştinţă faţă de vreun medic ce v-a ajutat să depăşiţi un impas major de sănătate, aţi exclamat: - I-a dat Dumnezeu har!, sau despre un chirurg: - I-a dat Dumnezeu mâini de aur! Sunt exclamaţii exprimate spontan sau simple emisii ale gândirii. Devine firesc, în cazul acesta, să ne dorim serviciilor unor astfel de medici eminenţi, nefiind conştienţi că, de fapt, ne bucurăm de serviciile îngerilor bunului Dumnezeu.

Aşa îl văd şi-l consider eu pe Profesorul Doctor Irinel Popescu: înger al lui Dumnezeu! ÎNGER! Înger însărcinat cu anularea cauzelor determinante ale drumului celui fără de întoarcere şi reînceperea unei noi vieţi, mai intense, mai pline de semnificaţii.  
Aşa îi consider pe toţi medicii din Clinica de Transplant Hepatic Fundeni: îngerii colegi ai profesorului-înger.
Pe aceeaşi treaptă de Divinitate se găsesc toţi membrii personalului: medical sau nemedical.
Toţi şi-ai făcut datoria cu maximum de profesionalism!
NIMENI, NICIODATĂ nu mi-a condiţionat serviciul solicitându-mi ceva în schimb!
NIMENI, NICIODATĂ nu mi-a solicitat bani!
Dar ce? Îngerii preţuiesc banii?
                                                                        
II

În perioada în care boala mă obliga la un repaus fortuit şi îndelungat la pat, urmăream cu interes (atunci când reuşeam să fiu pe… recepţie) toate intervenţiile echipei de chirurgi de la Clinica de Transplant Hepatic Fundeni, pe Profesorul Doctor Irinel Popescu în mod special, din două motive absolut justificate: în primul rând, performanţa ştiinţifică dublată de rezultatele medicale de excepţie şi, în al doilea rând, speranţa nedeclarată că poate, vreodată – cine ştie când? – voi avea şi eu şansa de a fi investigat, monitorizat şi... salvat de la dispariţia fizică. Fiind încă în perioada de pionierat, televiziunile se întreceau în a prezenta cât mai detaliat toate intervenţiile de transplant hepatic efectuate de către echipa coordonată de eminentul Profesor, de cât de bine se simţeau pacienţii în primele zile... Apoi... nimic!
Mintea îmi era încă blocată pe amintirea primului pacient care a suportat o astfel de intervenţie – era din Brăila – şi care a murit la puţin timp după... Iar aceste noi intervenţii caracterizate ca fiind drept mari şi revoluţionare reuşite medicale, nu erau mediatizate decât în primele zile. Dar ce se întâmpla cu pacienţii apoi? Mai existau ei ca pământeni după o săptămână? Dar după o lună-două? Nu cumva au avut aceeaşi soartă cu a primului pacient şi media refuza să semnaleze şi aspectele triste ale intervenţiei? Nimeni nu mai spunea nimic! Era firesc – având o astfel de percepţie – să fiu reticent la îndemnurile familiei de a accepta ideea unui transplant hepatic. – Ce vreţi de la mine? Să devin un fel de cobai? Dacă tot trebuie să mor, măcar să mor de moarte bună, nu de cuţitul chirurgului! Recunosc: manifestam o anumită doză de egoism printr-o astfel de gândire. Cobaiul ar fi adus nişte servicii celor ce i-ar fi urmat!
Soţia a fost cea care mi-a adus argumentul decisiv pentru a accepta astă soluţie. – Florine, tu chiar mă iubeşti?/ - Da, Merişor, ce întrebare mai e şi asta?/ - Dar pe Mădălina?/ - Mă superi cu astfel de întrebări!/ - Atunci, dacă pentru tine nu vrei să mai trăieşti, fă-o pentru fetiţa noastră şi pentru mine şi acceptă şi varianta transplantului hepatic!/ - Bine, dacă aşa pui problema... Aceasta a fost discuţia hotărâtoare. Ultimul blocaj fiind îndepărtat, mai rămânea să urmăresc în continuare ce se întâmplă cu cei supuşi deja intervenţiei decisive. Doar că... la televizor nu se întâmpla nimic! Nicio ştire postintervenţie. În schimb, de fiecare dată, reporterii aveau grijă să nu rateze ocazia de a le lua un scurt interviu pacienţilor aflaţi la terapie intensivă, locul de staţionare temporară a celor ieşiţi cu bine din marea intervenţie. Oamenii, slăbiţi, prezentau o stare de spirit pozitivă. Să fi fost şi din cauză că se vedeau (îi vedeau şi rudele, şi prietenii) la televizor? Ei, acum trebuie să fac o mărturisire: această perspectivă mă încânta şi pe mine: să apar la televizor ca un erou, ca un experiment (nu cobai!) reuşit pe altarul ştiinţei medicale. Era o perspectivă ce, fără să vreau, îmi excita... ego-ul. Dacă vreţi, o consideram ca pe o recompensă pentru faptul că am acceptat ideea transplantului hepatic.
Nu am apărut la televizor! Şi nici nu am dat vreodată vreun interviu! Chiar dacă mi s-a spus, la vremea respectivă, că eu aş fi al zecelea pacient cu transplant hepatic. Era, totuşi, o cifră rotundă! Nu, nu mi s-a luat niciodată interviul sperat! Aşa că, vă propun acest...

INTERVIU VIRTUAL

Reporter: Cum era viaţa dumneavoastră înainte de a fi diagnosticat?
Florin Meşca: Păi, cum să fie? Normală! Adică familie, serviciu, ambiţii de promovare, lecturi, plimbări... Toate clare şi frumoase până... m-am îmbolnăvit!
R: Când şi unde aţi fost diagnosticat?
F.M.: Toate necazurile mi se trag de la o măsea de minte! Mai bine spus, de la o extracţie efectuată cu ajutorul unui instrumentar nesterilizat. Aşa a debutat pentru mine hepatita virală de tip B. Aceasta se întâmpla în Brăila anului 1984, pe vremea când era întreruptă adeseori energia electrică şi toată lumea avea de suferit: copiii îşi făceau lecţiile la lumânare, casnicelor li se opreau maşinile de spălat la mijlocul programului, fabricile îşi schimbau regimul normal al turelor şi-i chemau pe muncitori să lucreze noaptea, iar în spitale... instrumentarul medical pus la sterilizat în etuvele special concepute pentru aşa ceva, rămânea... ca la început! În anul 1992 hepatita a recidivat pentru ca, prin 1995, să fie declarată ciroza. Apoi, totul este istorie. Şi totul a debutat de la o banală extracţie de măsea de minte ce era să mă coste viaţa. Acest lucru nu s-a întâmplat, dar cariera mi-a fost definitiv ratată. Şi aşa am ajuns un asistat social. Adică, un fel de mână întinsă la stat. Nu cerşesc pe malurile Senei, ci pe ale Dâmboviţei. Român, din moşi strămoşi.
R: Cum aţi ajuns pe lista de aşteptare pentru transplant? Şi cum aţi relaţionat cu cadrele medicale?
F.M.: Mult mai simplu decât speram. A fost suficient să mă prezint la Clinica Fundeni pentru a solicita o investigaţie din partea Profesorului Doctor Irinel Popescu (nici nu speram că mă voi intersecta cu Domnia Sa! Cine eram eu să mă bucur de o aşa atenţie?). Eu ştiam că nu mai am nicio şansă, că sunt pe moarte, dar... era şi Profesorul de acord cu aceasta?
La început am fost dezamăgit de marele specialist. După ce m-a văzut şi palpat pe unde credea de cuviinţă, mi-a confirmat îngrijorarea: într-adevăr, eram pe ducă! Nu mi-a spus-o cu astfel de cuvinte, dar nu-mi trebuiau multe explicaţii pentru a înţelege şi eu câte ceva. Mai grav era că m-a trimis la un alt medic, doctorul Gheorghe, pentru investigaţii complete. Gata, m-a pasat! A scăpat de mine! – am gândit imediat.
Doctorul Cristian Gheorghe, gastroenterolog, îşi avea sediul într-o clădire alăturată. Când am mai văzut şi cât de tinerel era, mi-au fost confirmate suspiciunile faţă de atitudinea de mai devreme a Profesorului. Eram tot mai convins că Profesorul se spălase pe mâini. (Retrospectiv, îmi cer iertare pentru judecata pripită din urmă cu mulţi ani.) Doar că, doctorul Gheorghe, tinerelul, venea zilnic la paturile bolnavilor însoţit de o întreagă grupă de studenţi şi le dădea explicaţii complete despre fiecare caz în parte. Dintr-o dată, suspiciunile mele s-au diluat (până la dispariţia completă) locul lor fiind luat de o admiraţie crescândă şi un sentiment tot mai profund de siguranţă şi recunoştinţă. Reapărea încrederea! Doctorul Gheorghe chiar se ocupa de mine! Timp de cinci zile am fost dus neîncetat de la un cabinet la altul, fiind cercetat cu tot felul de aparate sofisticate, până la epuizare. Dosarul meu medical se îngroşa de la o zi la alta. Şi, din câte am aflat ulterior, concluzia a fost una favorabilă vieţii: doctorul Cristian Gheorghe, tinerelul simpatic şi cu mustăcioară, a recomandat, ca ultimă şi unică soluţie, efectuarea transplantului hepatic pentru pacientul Meşca Florin. Atât doctorul Gheorghe, cât şi soţia dumnealui, Liana Gheorghe, tot gastroenterolog, m-au mai avut pacient ulterior, pentru investigaţiile postoperatorii.
Direct din pat de la Gastroenterologie m-a preluat doctorul chirurg Vlad Braşoveanu. Recidivasem cu o hernie inghinală dreapta şi aveam dureri insuportabile. În urma urletelor mele de durere generate de palpările abdominale ale doctorului Braşoveanu, acesta a decis transferarea la Chirurgie, în vederea efectuării imediate a operaţiei ce se impunea. - Nu! – am ţipat eu disperat. - Operaţia asta o fac la Brăila! – am continuat eu hotărât. – Domnul Profesor (Irinel Popescu) mi-a spus să nu plec acasă până nu vă operez! – mi-a replicat doctorul Braşoveanu. – Daţi-mi timp de gândire până luni! – am încercat eu o ultimă rezistenţă cu lacrimi în ochi şi înciudat că tocmai ieşisem dintr-o suită de cinci astfel de operaţii ce nu mai conteneau. – Vă dau timp de gândire cinci minute! – a fost ultima decizie a chirurgului, înainte de părăsirea salonului. - Ce faceţi, domnu’ Meşca?- m-a dojenit asistentul ce tocmai îmi instalase o perfuzie. Vin pacienţi din toată ţara să se opereze la doctorul Braşoveanu – a continuat el – şi dumneavoastră îl respingeţi? Păi, dumnealui este mâna dreaptă a Profesorului Irinel Popescu! Parcă mi-a dispărut un văl de pe ochi: deci, şi doctorul Braşoveanu este o personalitate medicală! Şi pe el îl vedeam cam tinerel... Suntem de multe ori atât de superficiali în gândire noi, oamenii!...
Cât despre doctoriţele chirurg Doina Hrehoreţ şi Luminiţa Băluţă ce mă palpaseră înaintea doctorului Braşoveanu... ele chiar nu aveau ce căuta la patul meu: după ce că erau tinere-tinere, mai erau şi... femei! Ce puteau şti ele despre necazurile mele medicale? Nu-i aşa că manifestam şi simptome de misoginism? Nu ştiu dacă de misogin, dar de… dobitoc... cu siguranţă, da! Ulterior, aveam să mă bucur de atenţia deosebită a amândurora, iar doctoriţa Hrehoreţ îmi urmăreşte şi astăzi evoluţia... SĂNĂTĂŢII! 
R: Nu pot să nu observ că aveţi doar cuvinte de laudă pentru medicii din toate compartimentele. Chiar dacă aţi trecut şi prin faze de contestare... Ce ne-aţi putea spune despre restul personalului: asistente, infirmiere?...
F.M.: Este firesc să am o astfel de atitudine faţă de toţi medicii care m-au avut în evidenţa lor: în definitiv, ei mi-au redat viaţa, VIAŢA ce, pentru mine, nu mai avea alocat prea mult timp aici, pe suprafaţa Terrei! Ce-aş dori să mai scot în evidenţă, este că echipa medicală ce are în grijă un pacient supus transplantului hepatic este numeroasă, despre mulţii îngeri anonimi ce mi-au salvat viaţa neavând nicio informaţie care să mi-i apropie pentru a le întoarce măcar o fărâmă de recunoştinţă. Pe toţi aceştia îi cuprind în personajul colectiv. O remarcă aparte doresc a face pentru Profesorul Doctor Dan Tulbure: este ultimul medic căruia i-am văzut chipul înainte de a fi adormit şi primul recunoscut când am redevenit conştient. Dar dacă nu m-aş mai fi trezit niciodată? Meritul suprem, în acest caz, îi aparţine Profesorului Dan Tulbure şi echipei de anestezişti ai domniei sale.
R: Frumoase aprecieri. Dar... insist, totuşi: despre restul personalului ce ne puteţi spune?
F.M.: În ce le priveşte pe asistente, infirmiere, femei de serviciu, toţi, toate m-au tratat cu dragoste, compasiune şi înţelegere. Asistentele aveau una dintre cele mai ingrate (şi dureroase) sarcini: să manipuleze cu cea mai mare atenţie acele perfuzoarelor. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat pentru un pacient ca asistenta să vină supărată de acasă şi să şi-o manifeste (supărarea) pe …braţele tumefiate de atâtea înţepături ale acestuia? Dar nu! Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva! Din contră, dădeau dovadă de multă blândeţe şi răbdare în relaţia cu noi, bolnavii, iar la capitolul înţepături... să ştiţi că erau chiar bune!
Infirmierele...  mă duceau cu căruciorul la toaletă şi, cu toată împotrivirea mea de bărbat ajuns la maturitate, mă asistau şi mă spălau, găsind întotdeauna cuvintele potrivite pentru a-mi diminua starea de jenă. În ce le priveşte, femeile de serviciu intrau aproape pe vârfuri în salon (de câteva ori pe zi!) pentru a-i asigura curăţenia şi igiena obligatorie.
R: Dacă nu vă întrerup acum, cred că veţi continua până mâine cu superlativele...
F.M.: Da, dacă nu mă întrerupeţi, aşa se va întâmpla. Pentru că nu am avut niciodată şansa de a-mi exprima (măcar parţial) recunoştinţa ce o port tuturor celor ce au avut ca sarcină salvarea unei noi vieţi (în cazul de faţă, a mea). Nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite...
R: Schimbăm atunci registrul. Cum aţi primit vestea atunci când aţi fost anunţat că veţi fi operat?
F.M.: Eram pregătit! Ştiam că nu aveam nimic de pierdut! Dacă îmi supuneam trupul (o... maşină ce se stricase înainte de vreme) unei R.K. (reparaţie capitală) efectuate de colectivul de medici de la Clinica Fundeni, în cel mai rău caz... puteam muri; dar asta şi aşa urma să se întâmple într-un viitor apropiat, previzionat. Dar dacă... reparaţia (operaţia) reuşea? Înţelegeţi acum de ce eram pregătit? Nu aveam nimic de pierdut, ci doar de câştigat din această încercare la care eu nu urma să fac nimic. Unde mai pui că aveam parte de cea mai competentă echipă medicală din România!
R: Aşadar, a fost o veste bună pentru dumneavoastră.
F.M.: Extraordinară veste, dar... conform sistemului meu mai lent de gândire, am solicitat un răgaz doamnei doctor Hrehoreţ, aflată la celălalt capăt al firului. – Vă rog, doamna doctor, nu s-ar putea să vin luni?... (Marele anunț l-am primit într-o vineri)/ - Dacă nu veniţi în seara aceasta până la orele nouă, vom programa pe altcineva pentru transplant! – a fost replica tăioasă a energicei doctoriţe./ – Oh, nu! Voi veni, cu siguranţă! – m-am grăbit să nu-mi anulez singur marea şansă.
R: Să înţeleg că aţi ajuns la timp...
F.M.: Două ore au fost suficiente! Prietenul care mi-a sărit în ajutor pentru acest drum al salvării a gonit cu 160 km/oră. Poliţiştii parcă fuseseră informaţi din timp că urma să treacă un transport deosebit (aici aş poziţiona emoticonul acela zâmbăreţ), aşa că nu şi-au făcut deloc apariţia, dar nici nu s-a întâmplat vreun eveniment rutier nedorit. Pe parcursul întregului drum am ascultat până la saturaţie o casetă cu Nicu Alifantis şi i-am fredonat cât ne ţineau bojocii piesele. Îmi amintesc şi acum cum, prietenul meu, un mare fricos atunci când venea vorba despre spitale şi medici, nu înţelegea cum de pot fi atât de vesel, având în vedere experimentul la care urma să fiu supus. El omitea faptul că mă abandonam benevol unei intervenţii ce-mi putea reda speranţa de viaţă.
R: Aşadar, aţi ajuns la timp...
F.M.: M-au preluat imediat infirmierele care m-au dezechipat, asistentele care mi-au luat tensiunea şi mi-au făcut recoltările pentru primele analize obligatorii, apoi medicul psiholog, într-un salon izolat, m-a provocat la un dialog amical, pentru a vedea dacă sunt pregătit pentru marea intervenţie... – Aveţi un pacient beton din punct de vedere emoţional! – am aflat mai târziu că ar fi declarat tânăra doctoriţă colegilor chirurgi.
R: Şi apoi? Mai ştiţi când aţi ajuns pe masa de operaţie?
F.M.: Nu prea! Aici a intervenit diplomaţia Profesorului Dan Tulbure care, cu o pastilă mică şi cu câteva vorbe calde şi asiguratorii de reuşită, m-a adormit înainte de a-i da vreo replică. Adică... mi s-a rupt filmul!
...
Când m-am trezit, era ziuă, iar eu mă găseam într-un salon cu pereţii din sticlă, astfel încât puteam fi examinat din toate părţile. Medicii au început un adevărat pelerinaj pe la patul meu; puteam citi satisfacţia muncii împlinite pe chipul lor. Toţi mă asigurau că intervenţia a fost un real succes şi că nu mai am motive de îngrijorare. Eram salvat! În acele momente, complet gol sub cearşaf, aveam perfuzii la ambele mâini, sonde introduse peste tot, cateter la gât şi o maşinărie infernală la cap, cu rol de monitorizare, care ţiuia strident la orice ieşire din parametrii normali. Când mă lăsau medicii, mă lua în primire câte o asistentă care îmi administra medicaţia obligatorie. Una din ele, o fată cu un chip de înger (aşa o vedeam eu), cu o colecţie serioasă de capsule gelatinoase în mână, a încercat să mi le administreze rar, una câte una. Dar, când mi le apropia de gură, un miros puternic de ojă îmi irita nările şi mi se punea un nod în gât. Nu puteam să le iau aşa! Dar nici s-o supăr pe tânăra asistentă nu voiam, solicitându-i să nu mai folosească oja pentru unghii. A găsit ea o altă modalitate, iar eu, când am ajuns la salon şi am început să-mi iau singur medicamentele, mi-am dat seama că mirosul de ojă provenea chiar de la… capsulele gelatinoase! Numai că acum nu o mai aveam în preajmă pe ingenua asistentă...
R: Observ că simţul esteticului şi al umorului vă însoţeau şi în timpul spitalizării...
F.M.: Frumosul şi umorul ar trebui să fie o constantă a vieţii noastre. Altfel... de ce am mai vrea să trăim? Pentru a ne ghiftui burţile?
R: Din ce spuneţi, aţi avut parte de un tratament corect din partea personalului...
F.M.: Corect e puţin spus! Ar trebui adăugat: competenţă, compasiune, dragoste, solicitudine, delicateţe, tandreţe, vorbe calde... Nu ştiu dacă aş putea cuprinde în câteva cuvinte-cheie toate calităţile manifestate în întreaga perioadă în care am fost locatarul Clinicii de Transplant Hepatic de la Fundeni.
R: Puteţi să ne mai povestiţi câteva impresii din timpul internării?
F.M.: Impresiile se cam confundă cu amintirile. Şi acestea sunt multe şi, fiind la timpul trecut, au devenit chiar plăcute!
R: Puteţi detalia?
F.M.: Da. Îmi amintesc, imediat ce am redevenit conştient (după marea intervenţie), toată lumea se interesa de cum mă simt şi dacă am început să... trag gaze... Ei, aceasta devenise o problemă pentru mine: nu ştiu cum se făcea dar, ori de câte ori veneau medicii în vizită la mine, mă găseau pe... ploscă... şi/sau trăgând gaze... Surprins a nu ştiu câta oară în această postură jenantă (şi nu tocmai plăcut mirositoare), mi-am cerut scuze doctorului Mihnea Ionescu. – Domnu’ Meşca, omul este o maşină de mâncat şi de eliminat, în egală măsură. Aşa că, daţi-i drumul şi nu vă mai jenaţi! Înseamnă că maşinăria funcţionează bine! Felicitări! A fost şi amabil domnul conferenţiar, nu numai un medic competent şi grijuliu.
R: Vă ascult în continuare.
F.M.: Am prins o perioadă caniculară. La acea vreme saloanele nu erau dotate cu instalaţii de aer condiţionat. Doctoriţa Doina Hrehoreţ insista să consum multe lichide, măcar doi litri pe zi, dar apa, păstrată la temperatură camerei era... clocită! Cum să o bei? Doi litri fierţi pe zi?! Oricâtă silinţă îmi dădeam, nu reuşeam să mă hidratez conform standardelor impuse. – Domnu’ Meşca, dacă vă angajaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, vă scot şi ultima perfuzie. Dacă nu, nu! Acesta chiar era un… troc formidabil! Mâinile mele erau atât de umflate şi deveniseră atât de dureroase din cauza multiplelor înţepături, încât schimbul propus era demn de luat în seamă! De multă vreme visam la deplina libertate de mişcare (atâta câtă putea fi ea în interiorul unui spital ) şi, în plus, eram foarte îngrijorat de situaţia braţelor mele. Ajunsesem să nu mai pot ţine în mână o lingură sau furculiţă, cât despre utilizarea ei... Dacă nu mă mai făceam bine? Aşa că am acceptat imediat. Bănuiesc acum, după trecerea timpului, că doctoriţa Hrehoreţ s-a folosit de o stratagemă pentru a-şi atinge scopul: acela de a mă determina să consum minimul de lichide necesar. Era o determinare ce, de data aceasta, provenea din interiorul meu şi nu dintr-o impunere exterioară. Subtilă stratagemă! Cât despre perfuzii... probabil că le venise şi lor obştescul sfârşit. Vă mai spun?
R: Spuneţi-ne ceva şi despre domnul Profesor Irinel Popescu! Pe dumnealui l-aţi uitat?
F.M.: Cum l-aş putea uita vreodată pe cel care mi-a redat viaţa? Pe cel care mi-a anulat (cancelat, ca să fiu în ton cu vocabularul de împrumut al tinerilor de azi) nedorita întâlnire programată cu …cernita doamnă cu coasă în dotare? Nu, domnul Profesor nu-şi va pierde niciodată locul din inima mea! Numai că, pe cât este de renumit datorită performanţelor medicale şi al umanismului manifestat, pe atât este de modest şi de discret! Domnul Profesor este în spatele a tot ce s-a întâmplat bun cu mine în acea perioadă. Domnia Sa a studiat şi cercetat ani de zile pentru a putea pune bazele transplantului hepatic în România. A făcut pionierat în acest domeniu (ceea ce implică muncă multă, sacrificii, frustrări, trădări...) pentru ca unii ca mine să se bucure din nou de viaţă! Eu intuiesc toate acestea, chiar dacă dormeam în timp ce Profesorul lucra la maşinăria mea, chiar dacă apoi mă vizita de câteva ori pe zi să observe personal evoluţia pacientului său şi... atât! Doar atât! Numai că, după vizitele sale, urma furtuna: tot personalul (medical şi nemedical) zbârnâia prin saloane căutându-şi de lucru. – Vine Profesorul! – arunca câte o asistentă şoptind, pe uşă. Se întâmpla ca la un ceas clasic, cu mecanism. Era suficient să întorci puţin cheiţa, pentru ca acesta să-şi reia mersul normal. Da, nu i-am văzut marile fapte, dar trăiesc datorită lor! Cum l-aş putea uita vreodată pe marele Profesor Doctor Irinel Popescu?! 
R: Vă înţeleg perfect şi nu mai insist pe această temă. Povestiţi-ne acum câte ceva despre perioada posttransplant. Cum v-a primit familia? Cum v-aţi reintegrat în viaţa socială?
            F.M.: Familia a fost tot timpul alături de mine! Fără susţinerea lor morală (în primul rând), dar şi materială, nu aş fi putut suporta o asemenea experienţă. Pentru că un transplant înseamnă, în afara supunerii unei intervenţii de o complexitate deosebită şi un risc asumat: internare pe termen nedeterminat, blocare la pat, investigaţii multe şi (unele) dureroase, dependenţa de personalul medical şi nemedical, jenă determinată de necesităţile fiziologice, gânduri, frustrări... Toţi membrii familiei (soţie, fiică, părinţi, frate, socri, cumnaţi...) au trăit la intensitate maximă experienţa transplantului meu. La plecarea de-acasă, am ieşit pe uşă adus din spate, cu o mină îngrijorată şi o figură cadaverică; m-am întors un bărbat vioi, drept, cu ochii limpezi, luminoşi. Fericirea a revenit în familia mea. Nu mai aveau motive să solicite preotul pentru o ultimă împărtăşanie, ci se făceau noi proiecte de viaţă. Din acel moment, pentru mama mea, Profesorul Irinel Popescu şi Profesorul Dan Tulbure au devenit sfinţii zilelor ei. Câte au mai fost ele.
            R: Ați reușit să vă reintegrați profesional?
F.M. Profesional... hm! Viaţa mea a luat un curs complet diferit. În primul rând, mi-am pierdut locul de muncă pe care îl aveam într-o instituţie culturală brăileană. Şi mi se potrivea atât de bine!... Ulterior, am fost provocat de patronul unei firme să mă angajez la ei pe un post de conducere. Aveau planuri mari de viitor, dar un management defectuos i-a afundat tot mai mult. Am mai avut colaborări cu un ziar brăilean, cu Teatrul Maria Filotti... Colaborări pasagere caracterizate doar de pasiune (artă pentru artă) şi văduvite de recompense pecuniare. Am fost nevoit să apelez iar la pensia medicală, adică să redevin un asistat social. Da, dar mie mintea îmi funcţionează încă în parametri corespunzători şi aş mai putea fi activ din punct de vedere intelectual, dar actualul sistem mă pune să aleg: ori venituri proprii, ori pensie medicală. Riscului unui câştig aleatoriu printr-o muncă creativă i-am preferat asistenţa socială de la stat. Am redevenit un... cerşetor (?)
Da, din punct de vedere profesional mă consider neîmplinit. Nemiloasa boală de ficat a funcţionat ca o forţă centrifugă şi m-a aruncat de pe circumferinţa devenirii mele sociale. Acum sunt exact ca un electron ce şi-a părăsit orbita şi umblă dezordonat prin lumea sa mică (dar atât de mare!) în căutarea unui rost, al unui alt nucleu descompletat. Şi când mă gândesc că totul a fost determinat de defunctul sistem socialist care oprea curentul electric pentru a face economii, pentru a mă milogi acum sistemului capitalist moştenitor, la fel de imperfect, ce mă face să mă simt vinovat că trăiesc şi care schimbă în fiecare lună regulile de acordare a medicamentelor vitale noii mele existenţe. Când îmi analizez destinul de la o astfel de înălţime, aşa îmi vine să le spun vreo două tuturor politicienilor... din toate timpurile! Dar... decât să mă încarc cu păcatele lor, prefer să-mi întorc recunoştinţa spre ultima icoană a mamei mele, eminenţii Profesori Irinel Popescu şi Dan Tulbure. Mama nu a ştiut niciodată, dar, în spatele lor, eu i-am aşezat pe toţi membrii colectivului de la Clinica de Transplant Hepatic Fundeni. Unul dintre ei dacă ar fi lipsit, angrenajul nu ar fi fost la fel de eficient. Eficient în favoarea vieţii. Tuturor le sunt recunoscător, în egală măsură!
R: Este emoţionant ceea ce relataţi. Dar şi... dureros. Să vă simţiţi puternic, dar să fiţi nevoit să vă comportaţi ca un nevolnic...
F.M.: Imperfecţiunile sistemului!
R: Trec la o altă chestiune, pe undeva provocată de subiectul de mai devreme. Spuneţi-mi, vă rog: sunteţi activ în cadrul Asociaţiei Livertrans? 
F.M.: Din păcate, nu! Cu toate că, în interiorul meu, m-am simţit un membru cu drepturi depline încă de la înfiinţarea ei. În ce priveşte partea scriptică, formalităţile le-am îndeplinit abia de curând şi, din vara aceasta (2013), am devenit membru şi pe hârtie. Dar cred în această instituţie! Este a noastră, este pentru noi! Poate fi instituţia ce, în situaţiile limită, să ne protejeze drepturile împotriva tuturor obtuzităţilor, a tuturor neaveniţilor, incompetenţilor şi chiar... – pot s-o spun de-a dreptul? – proştilor!
R: Ştiţi să fiţi şi dur...
F.M.: Mă mai descarc şi eu. Suntem nevoiţi să coexistăm într-o societate strâmbă şi coruptă, condusă de oamenii de cea mai proastă calitate, în timp ce valorile sunt nevoite să se facă cât mai mici, să devină invizibile, pentru a nu fi atinse de otrava ignoranţei ce se întinde ca o molimă. 
R: M-am lămurit. Nu-i agreaţi deloc pe conducători!
F.M.: Hai să spunem că prefer să-mi direcţionez sentimentele şi gândurile frumoase spre tot ceea ce reprezintă Clinica de Transplant Hepatic Fundeni. Şi, sigur, mai sunt şi-n alte părţi oameni de valoare, oameni frumoşi spiritual. Nu suntem, totuşi, o  ţară de… troglodiţi!
R: Vă mulţumesc pentru interviul acordat!
F.M.: Dacă aţi şti de când v-am aşteptat!... 
                                                                   

Octombrie 2013

(Publicat în volumul „Donator, medic, pacient - CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ”, în partea a doua - „Experiențele extraordinare ale pacienților care s-au născut a doua oară”, Maria Timuc, Editura Dharana, București, 2017.)