miercuri, 27 noiembrie 2013

DISCURS LA LANSAREA DE CARTE: NEVĂZUTELE CĂRĂRI - IDEI DEZVOLTATE




Volumul de faţă - Nevăzutele cărări - l-aş putea foarte bine considera o continuare a celui lansat în urmă cu doi ani – Am fost şi eu revoluţionar! De ce?
În primul rând, păstrează caracterul autobiografic al primului, doar că tratează viaţa dintr-o altă perspectivă, una spirituală şi anume, cea a căutătorului de Adevăr. Dacă în primul volum acest aspect a fost complet ignorat, spiritualitatea reprezintă motorul tuturor naraţiunilor celui de-al doilea.
(Paranteză: nu doresc să aduc nicio atingere credinţei vreunui participant la această întrunire literară. Dorinţa mea nu este nici să polemizez, nici să fac prozelitism, ci doar să-mi dezvălui neliniştile interioare şi răspunsurile pe care le-am primit. În acelaşi timp, odată cu înţelegerile însuşite, mi-am dat seama că Adevărul (scris cu A) este unul singur, oricum ar fi el criptat/decriptat de o religie sau alta.)
Un alt aspect care le apropie/deosebeşte: amândouă lucrările descriu locuri, oameni, fapte, obiceiuri, într-un fel de pictogramă a vremurilor, cu toate cele bune şi rele la un loc. Dacă în prima abordarea este dintr-o perspectivă absolut pământeană (formare şi evoluţie profesională, dezvoltare fizică şi aventuri galante, descrierea câtorva dintre problemele şi tarele societăţii contemporane), a doua se ocupă exclusiv de revelaţia Devenirii de Sine a omului – în general, a mea – în particular.
În ambele încercări literare mi-am permis a mă aşeza în centrul naraţiunii din mai multe motive: a) am trăit faptele descrise; b) mi-am putut însuşi aspectele critice pe care le-am evidenţiat; c) folosindu-mă de persoana I-âi, m-am simţit mai aproape de destinatarul povestirilor mele.
 Trec la temă: NEVĂZUTELE CĂRĂRI. Atingând o vârstă ce-mi permite să cochetez cu... înţelepciunea (?!) am ajuns la concluzia că viaţa unui om se poate derula în două maniere diferite, bine definite.
Prima şi cea mai simplă modalitate: te naşti (eşti botezat), creşti, înveţi (mergi la biserică), munceşti, te căsătoreşti, ai copii, eventual o casă, o maşină, mergi prin concedii, îmbătrâneşti şi... mori. Nu acesta ar fi cursul firesc al vieţii? Ar mai lipsi ceva? Ah, da: mîncare, băutură, aventuri, bani... Artiştii, oamenii de ştiinţă (şi nu numai ei) ar mai putea lua în calcul premiile, recunoaşterile naţionale şi internaţionale. Şi ceilalţi s-ar bucura de recunoaşteri mărunte... Cam asta ar fi...
Chiar cei ce-au bifat toate elementele enumerate (exceptând, bineînţeles, decesul), nici ei, niciodată nu s-a declarat pe deplin fericiţi! De ce? Ce le-a lipsit?
Le-a lipsit... le-a lipsit acel ceva ce poate schimba un drum, un destin. Le-a lipsit revelaţia ce poate transforma un drum anost într-unul unic. Le-a lipsit motivaţia adevăratei împliniri, a adevăratei fericiri, a fericirii ce nu se cuantifică în bani, bijuterii şi aventuri galante, ci în trăiri sublime.
Când ne naştem, o facem în pielea goală, când murim... ceea ce rămâne din noi – adică un corp inert, lipsit de valoarea vieţii, un... cadavru – este înveşmântat de alţii şi abandonat undeva, la doi metri sub pământ, efectului deteriorării naturale până la identificarea completă cu... ţărâna.
Între cele două repere (între naştere şi deces), am avut parte de bani, de case, familii, bijuterii, am obţinut diplome, recunoaşteri... Toate au rămas în urmă, noi ieşind din decor la fel de nuzi ca atunci când am intrat.
Întrebare: posesiunile materiale, succesele obţinute în timpul vieţii – mai pot fi ele considerate motive de satisfacţii reale, asigurătoare de fericire? Când ele s-au dovedit atât de efemere, se pot volatiliza atât de uşor? Banii, proprietăţile, toate sunt generatoare de griji şi trebuie asigurate contra hoţilor, a cataclismelor.
Să luăm câteva exemple:
Exemplul 1: ai câştigat la loto 10 milioane de euro. Eşti fericit şi-i depui, prudent, într-o bancă, cu gândul cuminte de a trăi tu şi urmaşii urmaşilor tăi până la adânci bătrâneţi, din dobândă. Peste noapte, banca dă faliment. Indiferent din ce motive: conducere dezastruoasă, corupţie, hoţii... Întregul eşafodaj al fericirii tale se dovedeşte a fi fals!
Exemplul 2: te-ai căsătorit cu femeia visurilor tale – eşti fericit! Dar... e posibil ca femeia visurilor tale să fie femeia visurilor şi pentru cel mai bun prieten al tău. Care, cu toată prietenia, nu rezistă şi... ţi-o răpeşte! Alt eşafodaj fals al fericirii.
Exemplul 3: eşti un artist foarte apreciat, realizezi câştiguri substanţiale din opera ta, dar... nu te apreciază deloc sau – mai grav! – te dispreţuieşte, chiar muza ta, muza care te inspiră! Ea nu te iubeşte! Şi-atunci, valoarea artistică a operei tale nu-şi pierde din substanţă dacă, chiar de la bază, îi dispare suportul esenţial, cel al iubirii? Se mai poate vorbi de fericire?
Concluzie: fericirea nu este decât un apanaj relativ al vieţii materiale.
Din acest motiv, tinerii sunt atât de dezorientaţi şi apelează la tot felul de paliative – tutun, alcool, droguri, sex – fără a ajunge a fi mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Şi-atunci... mai încearcă şi altceva, alte experienţe destructive, până ajung pe la psihiatrie sau...
Nu, fericirea este un termen relativ în viaţa cotidiană.
A doua manieră a derulării existenţei este cea a omului care a trăit revelaţia cunoaşterii şi recunoaşterii lui Dumnezeu. Practic, aceeaşi viaţă anostă, supusă experienţelor cotidiene se va derula sub noi auspicii, cele divine. Orizonturile limitate ale trăitorului domestic (l-am definit astfel pe individul ce-şi trăieşte viaţa după tipicul descris mai sus: naştere, şcoală, familie...) se vor deschide instantaneu infinitului Cerurilor.
Să reprezinte botezul creştin acea revelaţie de care vorbesc?
Omul – în accepţiunea mea – nu are cum să-şi trăiasă revelaţia Devenirii de Sine la vârsta de câteva luni, atunci când el îşi primeşte botezul creştin. Cel puţin, nu la modul conştient. La acea vârstă, el este manevrabil şi chiar manevrat de către  părinţi, de societate, de biserică. El nu ştie nici să meargă, nici să vorbească, nici să mănânce... Totul se întâmplă instinctual, conform programului divin prestabilit. În ce priveşte botezul... cum ar fi avut el loc dacă s-ar fi născut în ţările arabe, sau în China, sau India?... Nu, botezul nu-i asigură omului revelaţia lui Dumnezeu, pentru că altfel, cele douăzeci de milioane de români ar forma un popor ales, fără corupţie, fără hoţii, fără prostituţie şi toate celelalte rele ce se vor anihilate de cele 10 porunci. Ar fi fost minunat să ne ducem viaţa în Eden! Ne ducem în Eden?
Eu mi-am trăit revelaţia în Sahaja Yoga, prin întâlnirea definitorie pe care am avut-o cu SHRI MATAJI NIRMALA DEVI.
SHRI MATAJI NIRMALA DEVI m-a trezit şi m-a învăţat unde să-l găsesc pe Dumnezeu şi, recunoscându-L, cum să-mi însuşesc poruncile şi cum să le manifest. Acest lucru s-a întâmplat la vârsta de 39 de ani, în deplină maturitate când, ateu convins fiind, mă consideram împlinit din toate punctele de vedere: profesional, familial, social. Dar, chiar aşa să fi fost?
Răspunsul la această întrebare l-am primit prin obţinerea Realizării Sinelui în Sahaja Yoga..
Dacă v-am trezit interesul, puteţi obţine detalii despre ce este Sahaja Yoga, ce înseamnă Realizarea Sinelui şi cum ne putem determina singuri viaţa pe www.sahajayoga.ro.


sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Lansare de carte: NEVĂZUTELE CĂRĂRI

Data: 14 noiembrie 2013;
Afişul evenimentului
Locul: Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila;
Participanţi: aproximativ 50 de persoane;
Moderator: Claudiu Brăileanu;
Referenţi: Adelina Pop - Brăila şi Stan Brebenel - Buzău;
A cântat: Ramona Bivoleanu - elevă;
Atmosferă: intimă;
Ineditul evenimentului: Sahaja Yoga.

                                 
                                                     
                
Explicând corpul subtil



Unii şi-au primit Realizarea Sinelui
                                                         


Personajul principal: Nevăzutele cărări







                                       



 


Au prezentat: Stana Brebenel, Claudiu Brăileanu, Adelina Pop şi... Florin Meşca
                    
                                                     

A cântat: Ramona Bivoleanu - elevă
                                                     

Da: a mai fost nevoie de scaune!
                                                        


NEVĂZUTELE CĂRĂRI
            Când am primit cartea lui Florin Meşca, „Nevăzutele cărări” (editura PIM, Iaşi, 2013), am fost sceptic în ceea ce mă priveşte în a o descifra, considerând că nu voi putea să o înţeleg şi să mă exprim asupra ei având în vedere cunoştinţele mele, mai mult decât profane, despre yoga. Am procedat cumva atipic când am decis să o lecturez. Am studiat cu atenţie cuprinsul, mai ales că titlul mă băga cumva în ceaţă, şi m-am orientat să citesc mai întâi acea parte a cărţii ce descria vizita grupului de yoghini în India. Abia atunci m-am lămurit că este o carte despre Sahaja Yoga şi că nu are nici o legătură cu celebra şi obscura MISA. Odată ce curiozitatea a fost satisfăcută pasul următor a fost unul firesc: lectură cap-coadă. După citirea ultimei pagini rămâi mai mult ca de obicei pe gânduri. Nu ai cum să nu te gândeşti şi să-ţi pui anumite întrebări legate de experienţa prin care a trecut autorul. Cum a putut ca, prin practicarea acestor exerciţii spirituale, să devină un alt om, să se nască, aşa cum se exprimă, pentru a doua oară. Voi reveni asupra acestor consideraţii.
            De regulă, criticii literari încadrează o nouă apariţie editorială într-un anumit gen literar. Aşa am încercat şi eu, recunosc, cu o anumită teamă deoarece mă aflam în faţa unei noutăţi. Prima impresie a fost aceea că lucrarea lui Florin Meşca era una de specialitate, ce se dorea să fie de iniţiere în Sahaja Yoga. Apoi, m-am gândit că ar putea fi o carte cu note de călătorie, atât din ţară cât şi din străinătate. Nici această încadrare nu m-a satisfăcut. M-am mai gândit şi la faptul că ar putea fi un jurnal pentru că toate activităţile şi întâmplările erau datate. Concluzia finală este aceea că avem în faţa noastră o lucrare autobiografică, de o factură aparte, ce îmbină în mod fericit şi trăsăturile acelor genuri literare amintite.
Rolul meu nu este acela de a analiza şi judeca modul în care autorul a procedat corect sau nu atunci când a luat decizia de a-şi căuta un alt drum în viaţă, drum care îl va schimba profund, după propriile-i mărturisiri. L-a căutat mult, umblând pe cărări şi poteci care duceau nicăieri. Trebuie să recunoaştem că nu există fiinţă umană care să nu bâjbâie, chiar cu lanterna în mână în plină zi şi care să ajungă la drumul visat, unii atunci când trebuie, alţii foarte târziu, iar alţii, din păcate pentru ei, niciodată. Uneori şi şansa este de partea noastră. Este necesară o secundă astrală pentru a-ţi găsi calea şi mersul firesc prin viaţă. Cert este că a luat această decizie atunci când calea pe care mergea îl afunda tot mai mult, când starea de sănătate îl ducea spre pierzanie. Se întâmpla acum două decenii. Experienţele sale din această nouă viaţă ni le prezintă în această lucrare nouă, celor care nu avem preocupări ca ale sale.
Dar ce este Sahaja Yoga? Sahaja Yoga este cea mai nouă formă de yoga, la care se ajuge spontan (sahaj în lb. sanscrită înseamnă şi spontan), prin trezirea energiei Kundalini, ascensiunea ei prin corpul energetic (suprapus celui fizic) şi eliberarea prin cel de-al şaptelea centru, Sahasrara. Meditaţia este urmarea firească a atingerii stării de yoga. Fondatoarea acestei forme moderne de yoga, prin anii ´70, a fost indianca Shri Mataji Nirmala Devi.
Interesante sunt dialogurile socratice dintre un proaspăt iniţiat, adică autorul, şi un sceptic, adică ego-ul său, în număr de şapte, sau mai bine zis dintre entuziasmul învăţăcelului şi demonii interiori care îşi făceau treaba pentru care erau creaţi. Până la urmă cei doi (într-unul) au ajuns la acelaşi numitor comun, adică la armonie, acea armonie care este căutată de sahaja yoghini Şi nu numai.
Spuneam că autorul te poate duce cu gândul la o carte cu note de călătorie. Sunt foarte interesante paginile prin care face corp comun cu natura. Vede frumuseţi acolo unde alţii trec fără să le observe. Drumurile prin ţară – Braşov, Slatina, Arad, Oradea, Iaşi, Bucureşti – şi traseele parcurse, întotdeauna din Brăila, oraşul de domiciliu, sunt tot atâtea imne (cum frumos zicea poetul Ioan Alexandru) şi declaraţii de dragoste pentru frumuseţile naturii de la noi din ţară. Elementele (re)descoperite pe traseu, imaginile surprinse cu dealurile împodobite cu păduri şi livezi, sate frumoase, râuri cristaline, munţii semeţi sunt absolut fabuloase. Aici îi descoperim autorului o latură minunată: este un romantic adevărat şi, de ce nu, un patriot.
Deosebite sunt şi paginile care descriu India reală, dincolo de meditaţiile în comun săvârşite pe un imens stadion în preajma Crăciunului şi condiţiile, mai mult decât modeste în care au locuit, în tot timpul petrecut în ţara de admiraţie a lui Eliade, dar şi pe aeroportul din Moscova. Însă India, cu aglomeraţia haotică de pe străzi şi din punctele comerciale din Mumbay, te fascinează şi, în acelaşi timp, te copleşeşte. Realizăm la finalul lecturii că Florin Meşca face de fapt nişte călătorii spirituale. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Chiar şi târguielile sunt făcute după un anumit tipic, ca într-un ritual spiritual. Nimic nu te duce cu gândul că ai putea asimila meditaţia Sahaja Yoga cu şedinţele de spiritism. Cine crede aşa ceva se înşeală amarnic.
Cartea lui Florin Meşca este o carte pozitivă, scrisă cu şi din iubire pentru oameni şi natură, adică: apă, aer, pământ, soare, foc. O carte care pledează pentru armonia dintre om şi elementele naturii. Prin scrierea ei Florin Meşca arată abilităţi nebănuite în mânuirea condeiului făcându-te să fii părtaş la împlinirea lui şi să te bucuri odată cu el. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă ateul din el nu-L descoperea pe Dumnezeu, pe Dumnezeul adevărat acela care afirmă, şi noi credem acest lucru: Eu sunt Calea şi Adevărul! Iar leit-motivul cărţii, cel puţin din punctul meu de vedere, este Lăsaţi copiii să vină la Mine! Ceea ce trebuie luat şi ca un îndemn pentru cei care nu l-au descoperit încă pe Dumnezeu, să găsească imediat Calea.
                                                                                                            Stan BREBENEL










                                                                                                                                                                                           

                         
                                                                                                                                                       

luni, 26 august 2013

NEVĂZUTELE CĂRĂRI



Am îndrăznit din nou! De data aceasta vă propun un volum care s-a născut o dată cu trezirea în mine a unei noi conştiinţe, cea de sahaja yoghin. De fapt, toţi ne-am născut sub aceleaşi stele şi acelaşi soare şi am apărut pe lume goi şi puri, urlând după micul univers placentar la care tocmai renunţasem pentru că aşa stabilise regulile... DUMNEZEU... ALLAH... SHRI SHIVA...
Numai că în programul nostru este stabilit să creştem, să ne dezvoltăm fizic, mental, raţional...
Raţional?! Ce ne-a adus nouă raţionalul? Dorinţe, ambiţii de înavuţire, de putere... dorinţe sexuale...
Obişnuim să ne împăunăm: EU SUNT CEL MAI TARE DIN PARCARE!
Asta să fi vrut Creatorul de la noi?
La această întrebare existenţială am aflat răspunsul târziu, după ce mi-am parcurs şi eu toate etapele lumeşti dictate de Domnul EGO.
Da! Şi eu am fost cândva CEL MAI TARE DIN PARCARE!
Ce am devenit şi cum am evoluat? Dar... am evoluat? Aceasta încerc să stabilesc în volumul NEVĂZUTELE CĂRĂRI ce vi-l propun şi a cărui prefaţă o găsiţi mai jos. Cât despre concluzii... trageţi-le dumneavoastră! Sau aveţi noi întrebări?
PREFAŢĂ



Individ rătăcit în această aglomeraţie planetară, doar un  simplu pion pe uriaşa tablă de şah a lumii, manevrat după legi necunoscute, de forţe nevăzute (nici măcar bănuite), mă caut permanent, inconştient de nelămuririle mele; nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau să găsesc... O agitaţie interioară mă mână... Spre ce? În ce plan se desfăşoară căutarea mea? Cât de stabil este planul căutărilor mele? Am acces, cu adevărat, la vreo cunoaştere? Mă pot considera împlinit în vreun domeniu? Unde se termină... absolutul şi unde începe relativul? Şi, cât de absolut este... absolutul? – iată motorul ce mă împinge permanent din spate sau dintr-o parte, în stare de veghe sau în vis, din interior sau din exterior.
Înţelegând la un moment dat că am ajuns la maturitate, am tras şi o tristă concluzie pentru mine: nu excelez în niciun domeniu, sunt un mediocru perfect! Adăugându-se anii, mi s-a confirmat şi întărit propoziţia de mai sus: la şcoală am fost un mediocru,  profesional mă simt neîmplinit, viaţa de familie este într-o mare suferinţă, financiar sunt permanent la minus!
Mai pot scoate ceva din mine în această viaţă?

JAI SHRI MATAJI!

Da, sunt mulţi pe planetă care înţeleg sensul celor trei cuvinte. Magice cuvinte! Sunt cuvintele ce mi-au oferit răspunsul la întrebările de mai sus, întrebările existenţei mele pământene, ale existenţei mele fizice, mentale şi materiale, ale existenţei pentru care timpul este o dimensiune, a existenţei ce debutează cu naşterea şi a cărei contorizare se finalizează odată cu moartea. Aceste trei cuvinte, revelatorii pentru mine, nu mi-au oferit doar o înţelegere imediată a barbarei existenţe umane pe Pământ, dar ele reprezintă mantra ce m-a ridicat într-un alt plan, un plan ce m-a aşezat mai aproape de Dumnezeu, mi-a arătat direcţia, mi-a aprins făclia şi m-a aşezat în conul de lumină. Dacă aş fi fost părăsit în con, sigur aş fi rămas la statutul de veşnic mediocru perfect! Dar mâna ce m-a aşezat acolo a continuat să mă ghideze, fluxurile luminoase au crescut pe măsură ce mă obişnuiam cu starea de absolut în care, pentru prima oară, mă găseam fără echivoc. Mă aflam, de data aceasta, în acel plan stabil atât de jinduit în care lumea nu se mai mişca cu mine, frumosul era frumos şi dreptul era drept, un plan în care oamenii emit acel ceva… acel ceva nedefinit ce te determină să-i iubeşti fără să ştii de ce. În acest plan toate întrebările legate de materie şi-au pierdut din substanţă, s-au diluat, iar nemulţumirile nu au mai avut suport. Am descoperit, în fine, că sunt altfel decât credeam, altceva, că sunt… altcineva... Criteriile de valoare construite cu atâta zbucium de-a lungul existenţei pământene au căzut. S-au schimbat complet şi priorităţile: nu mai sunt fiinţa schimonosită de dorinţe, ambiţii şi orgolii mărunte şi am încetat a mă mai considera… buricul universului; am aflat că sunt mai mult decât un oarecare eu muritor şi am devenit conştient de natura divină a fiecăruia dintre noi. În clipa aceea eu am devenit Eu. Adică Spirit. Dintr-o dată propria-mi încadrare de mediocru perfect a încetat să mă mai preocupe, pentru că am înţeles că statutul meu real este cu totul altul, că sunt clasificat de Altcineva, din alt plan, după alte legi şi că… am alte misiuni. Abia acum trebuie, cu adevărat, să dau măsura valorii, a valorii subtile, acum este obligatoriu să mă depăşesc, acum nu mai am voie să greşesc sau să mă irosesc! Am aflat că sunt mai tânăr decât sunt, am aflat că sunt frumos, am aflat ce iubesc cu adevărat şi de ce, am aflat adevărata esenţă a vieţii şi sensul ei. Şi, am mai aflat ceva absolut extraordinar: mă iubeşte Dumnezeu!
Aşa am ajuns la Nevăzutele cărări! Cărările căutărilor şi întrebărilor mele. Cărări ce mă conduc spre răspunsuri. Cărări pe care uneori rătăcesc ca un hăbăuc, bătătorindu-le în mod repetat, cărări pe care şi alţii le caută, cu siguranţă, le lărgesc şi le defrişează. De câte ori nu le-am găsit şi le-am pierdut din ignoranţă imbecilă, de câte ori nu m-am înjurat pentru prostie, de câte ori nu mi le-a aşternut Mama înainte, oricât de departe rătăceam! Ele erau întotdeauna aceleaşi, clare, ferme. Mă pierdeam şi mă regăseam. Cum de mă iartă, iarăşi, Mama? La aceste noi întrebări încerc să găsesc răspunsuri scriind povestirile şi exprimând gândurile ce urmează. Sunt frânturi de viaţă – nu vă supăraţi că vă fac părtaşi! – a mea lângă voi, sunt frânturi din viaţa noastră în încercarea de a ne stabiliza pe aceste cărări, de acum bătătorite, spre Absolut. Tot ce este frumos, sublim în ceea ce urmează, ne aparţine tuturor; ceea ce este îndoielnic, de la mine vine! Iar aceste gânduri ce le-am numit îndoielnice, provin de la statutul nostru de oameni ce încercăm să ne ridicăm dintr-o societate-mocirlă, să ne desprindem din starea animalică ce ne fixează la sol, prizonieri în propriul corp şi înlănţuiţi de patimi şi condiţionări. Nu pot ajunge la sublim decât ieşind din actuala stare care este un fapt material; de aici şi rătăcirile... Important este că rătăcirile au trecut – aşa îmi place să cred. Punându-vă la dispoziţie scrierile de faţă, m-am deconspirat intenţionat, pentru că am dorit să vă arăt faţa umană de la care am plecat, dar şi o alta, cea mai frumoasă, a mea, a noastră, a tuturor – cea subtilă – ce sper să transpară din povestiri.
Mi-am deconspirat frământările, luptele cu demonii din mine, victoriile şi revelaţiile. Am luat această decizie pentru că doresc să fiu sincer în faţa propriei conştiinţe înainte de a continua urcuşul spre Absolut. De fapt, scrierea în sine reprezintă, pentru desăvârşirea mea, o etapă a urcuşului.
Pornind de la aceste considerente, vă rog să continuaţi lectura sau... nu! Suntem proprii noştri stăpâni!

                                                                                                                                          Autorul