 |
| Mamaia |
http://www.ecreator.ro/proza/4685-cererea-in-casatorie.html
De data aceasta, mamaia ne povestește despre felul în care tataia a cerut-o în căsătorie. O poveste inedită și... spumoasă, pe alocuri. O puteți lectura accesând link-ul de mai sus sau... rămânând pe blog.
CEREREA ÎN CĂSĂTORIE
Aroma plăcută a cafelei
pusese stăpânire pe bucătărie. Invita la tihnă. Bărbatul, trecut de multișor de
prima tinerețe, își odihnea picioarele în poala iubitei sale, nevastă de-a
doua. Fără acte dar… nevastă. Își uniseră angoasele și tristețile și ajunseseră
la concluzia că, decât să se chinuie târându-se singuri spre anii din urmă ai vieții, parcă mai bine ar fi
să-i parcurgă de mână, împărțind ceea ce aveau mai de preț: iubirea. Decât
trist, mai bine vesel. Decât o săracie, mai bine două. Nu, nu înțelegeți
greșit: nu două sărăcii, ci două pensii!
De partea cealaltă, în
dreapta bărbatului, mamaia – mama nevestei de-a doua – își savura, tăcut,
ceaiul, alăturat unei felii de pâine cu unt și dulceață. Din cauza dinților –
câteva cioturi ce-o mai ajutau ca vai de lume – trebuia să fie foarte atentă la
fiecare mușcătură din felia de pâine. Când simțea că tăria acesteia depășea pe
cea a ruptului dumicatului, se folosea de ceai pentru o mai bună înmuiere.
Bărbatul, ca în fiecare
dimineață, era în vervă. Și, în virtutea bunei sale dispoziții, se întoarse
spre bătrână, o învălui cu o privire tandră și-i făcu – nu era prima oară – o
mărturisire:
- Mamaie, ești atât de frumoasă!
- Ei, mamă, o babă bătrână!
– spuse aceasta cu modestie, dar cu o cochetărie greu mascată.
- Nu mamaie, chiar ești
frumoasă! Ești o „babă” frumoasă! Și bărbatul continuă, pe același ton
admirativ: Uite, îmbrobodită cu baticul ăsta negru ce-ți încadrează fața albă
ca laptele, fără sulemeneli și cu sprâncenele dese și bine conturate, parcă ai
fi coborâtă dintr-o icoană.
- Ai grijă să nu faci
păcate! – îl dojeni bătrâna, cu blândețe.
- Ce păcat mamaie: că ți se
citește frumusețea sufletului pe chip? Că ochii matale strălucesc a bunătate?
Și apoi, pe un ton șugubăt, o necăji cu o nouă prostioară de-a lui:
- Mamaie, te rog, să nu care
cumva să-ți faci vreo operație estetică!...
- Irra, mamă, ce vorbe-s
astea la tine?!
- … Să te vedem după aia,
seara, pe la Capatos, alături de Drăgușanca!
- Ia nu te mai prosti și nu
mai râde de mama! – îl luă femeia la rost pe bărbat. Ce vorbe-s astea?
- Ia lasă omul în pace și
nu-l mai certa – glumim și noi! – se rățoi și mama la fiică. Nu sunt convins că
știa cine era Capatos, dar cu ultimele evenimente din viața „vedetei” tunate
era la curent din emisiunile ei preferate.
În comparație cu bătrâna,
nevasta lui (de-a doua) nu prea avea simțul umorului. Dacă octogenara percuta
la prima provocare și intra, amuzată, în jocul vorbelor cu mai multe înțelesuri,
soția îi tăia imediat elanul. Atunci amuțeau amândoi și-și făceau semnele
dinainte știute: treceau cu mâna de la un capăt la celălalt al gurii, în semn
de mucles!
- Fermoarul, maică! –
concluziona bătrâna și se uitau amândoi înveseliți spre minoritară.
- O să vă arăt eu vouă
fermoar, de n-o să-l puteți duce – intervenea, amuzată la rându-i, nevasta
(de-a doua) bărbatului și fiica bătrânei.
Bărbatul avea limbariță și
se-ntoarse (iar) spre dreapta sa:
- Mamaie!...
- Da, mamă!
- … Te rog, povestește-mi
cum l-ai cunoscut pe soțul dumitale, pe tataia!
- Dar ți-am mai povestit o
dată, mamă! Ce să-ți mai spun?
- Așa este, mi-ai mai spus,
dar… mai spune-o odată, îmi place povestea!
- Bine, dacă vrei tu…
Bătrână își aranjă baticul
negru ce-i încadra chipul angelic, își băgă la loc câteva șuvițe rebele și, cu
mâinile așezate cuminți în poală, se puse pe povestit.
Povestea:
- Era într-o zi de
sărbătoare și mă aflam cu mai multe fete, în centrul satului, la horă. Stăteam
deoparte, vreo nouă fete, eu și prietenele mele. De partea cealaltă a drumului,
un grup de băieți, flăcăi, dar și vreo două femei măritate ce-i însoțeau. Nu-i
luam în seamă. Noi aveam glumele noastre, secretele noastre, iar prietenele mă
tot necăjeau cu un gagic de-al meu, care mă curta nevoie-mare.
- De ce-l respingi fa, tu, pe Costăchel? Se usucă aista pe chicioare de
dragul tău.
-
C-așa vreu eu! – și Paraschiva
întoarse spatele, mândră, unui flăcău imaginar, taman bun de respins, dar numai
așternuturile patului ei de fecioară îi cunoșteau chinurile nopților lungi de
insomnie și dorințe neexprimate. Dacă i-ar cunoaște ele oful inimii! Nu-l plăcea
pe Costăchel, era cam botos. Nu, hotărât lucru, nu Costăchel îi era ursitul!
Dar, Costăchel, insistent, îi tot aținea calea și nu putea spune că nu-i făcea
plăcere că era curtată. Așa se făcuse ea cu un gagic.
-
Fa, tu dacă îl mai chinui mult, ți-l fură
vruna!
-
N-ai hi chiar tu aia? – o luă la
zbârnă Paraschiva, fixând-o cu niște ochi oțeloși.
-
Nu, fa, ce-ți veni? Am zis și eu așa...
Fetele
tăcură și-și îndreptară atenția spre horă, fiecare ascunzându-și cu grijă gândurile
și secretele. Lăutarii trăgeau de zor la arcușe și de burdufurile greu
încercate în timp ale acordeoanelor. Trompeții se-ntreceau și ei cu toba
într-un dialog al zgomotelor cu pretenție de muzică.
Hora
era în toi. Feciorii își învârteau mândrele și băteau colbul de pe drum într-un
ritm drăcesc, anume întreținut pentru a le zăpăci pe fete și a le convinge de
bunele lor intenții, în vreme ce bătrânii își vedeau de ale lor: femeile,
vigilente, căscau ochii-n patru la fecioarele din horă, iar bărbații împărțeau
țara... cu câte-o țuică-n mână, luată de colea, de peste drum.
Scurt intermezzo:
în acest moment al povestirii, bărbatul zâmbi unei amintiri mai vechi, mai bine
spus, a unei vechi snoave populare.
Iată
snoava: Ion și Maria se întâlnesc la horă-n sat. Ion, puțin aprins după fată, își
făcu curaj și-o abordă:
-
Hai, fă Mario, să te joc și eu!
-
Joacă-mă bade!
O
joacă Ion ce-o joacă pe Maria dar, înfierbântat, îndrăznește mai mult:
-
Hai, fă Mario, să te țuc și eu!
Maria,
receptivă:
-
Țucă-mă bade!
O
duce badea mai la o parte de-o țucă pe săturate și, încins de-a binelea, atacă
decisiv:
-
Hai, fă Mario, să te am și eu o dată!
Maria,
cuminte:
-
Nu pot, bade! Dacă vrei, mă duci întâi la biserică...
Îndrăgostit
de-a binelea și cu inima furată definitiv, Ion face toate cele de cuviință și-i
pune cununiile pe cap Mariei. Toate cele rânduite fiind îndeplinite, răbdarea
flăcăului având și ea niște limite și cu sângele clocotind în vine, Ion
o-ntreabă de-a dreptul pe mireasa sa:
-
Fă, Mario, de jucat... te-am jucat, de țucat... te-am țucat, de dus la
biserică... te-am dus la biserică, dar acum să-mi spui, fă Mario, măcar ești tu
fată mare?
Maria,
după câteva clipe de gândire adâncă, îi răspunse dezmierdându-l:
-
D-apoi... cum ți-o fi norocul, bade!
- Auzi, fă Paraschivo,
ia vezi tu la flăcăul ăla de vizavi, că te cam soarbe din ochi!
- Ce-mi pasă mie de el?
Poa’
să se uite unde vrea – făcu tânăra pe nepăsătoarea. Îi
observase și ea ocheadele și nu putea spune că nu era arătos. Bine făcut și
bine îmbrăcat, tânărul stătea țanțos în cizmele sale noi și strălucind de cât
lustru suportaseră înaintea evenimentului. Era însoțit de doi tineri și de
nevestele lor. Sigur nu erau de la ele din sat, căci nu-i mai văzuse niciodată
până atunci. Mândră, ca să dovedească prietenelor că, într-adevăr, îi era
indiferent personajul, își aranjă părul de pe cap, mai îndepărtă o scamă
invizibilă de pe foaia cea nouă și intră în prăvălia de-alături. Tată-său îi
lăsase cartela să mai ia câte ceva pentru casă. Însă, chiar înainte de a
deschide gura și a cere cele ce avea de cumpărat, o tânără a apucat-o ușor de
braț și i-a șoptit la ureche:
- Fă, e afară un tânăr,
cumnatul meu, ce ar vrea să-ți zică vreo două vorbe.
Era
una dintre cele două femei ce-i însoțeau pe tinerii de afară.
- Ce treabă am eu cu
el?
– făcu pe ofensata Paraschiva.
- Du-te fă și vezi ce
vrea băietul, că nu te-o mânca! – o încurajă și
vânzătoarea să dea curs invitației.
Ca
peste tot în satele românești, oamenii se cunoșteau unii pe ceilalți și erau
solidari la bucurii și, mai ales, la nevoi. Paraschiva, ca orice fată de
măritat, reprezenta o problemă a întregii comunități, nu numai a propriei
familii. Prin urmare, în virtutea acestei solidarități, tot satul se bucura
(răsufla ușurat) atunci când o fată de măritat părăsea casa părintească așa
cum, o fată rămasă bătrână, era o rușine a întregului sat. Ce-o hi cu fata aiasta a lu’ Cutărică de n-o ia nimerică? O hi
bolnavă? O hi având făcute farmece? – obișnuiau să circule
bârfele de la un capăt la altul al satului și de la un sat la altul.
-
Ce-ai făcut, mamaie? Ai ieșit să vorbești cu băiatul? – grăbi bărbatul povestirea,
nerăbdător să afle detalii.
-
Am ieșit, maică.
-
Și? Ți-a plăcut de el?
-
Ce pot să spun? Mi-o plăcut, maică. Era un ăla frumos!...
-
Ahaaa! I-ai picat rapid în mreje...
-
Ei, nu chiar așa, maică. Nu așa mergeau treburile pe-atunci.
-
Păi, cum mergeau, mamaie?
-
Ne-om plimbat...
-
Așa, mai pe la întuneric?
-
Ce întuneric, mamă? Pe uliță, la vedere. Ne vedea toată lumea.
-
Doar v-ați plimbat? Doar atât?!
-
Păi, ce-ai hi vrut?
-
Te-a pupat?
-
Văleu, maică – de la prima întâlnire? Nuuu!
-
Dar, măcar te-a ținut de mână?
-
Ei, de mână m-o mai apucat el...
-
Așa, și? Zi mai departe – o îndemnă bărbatul pe bătrână să nu întrerupă șirul
povestirii.
-
Ne-om plimbat așa, când pe o uliță, când pe alta... – tărăgănă mamaia
povestirea, cotrobăind prin cotloanele memoriei.
-
Și ce ți-a zis, cu ce te-a vrăjit?
-
Ei, maică, de-ale lui. Că-i place de mine...
-
Aha!
-
Că-i din satul vecin, din Strâmbu, că are armata făcută, că are gânduri
serioase... Ce mai, mi-o plăcut de el!
-
Recunoști, deci? – făcu bărbatul, triumfător.
-
Recunosc, mamă, de ce să nu recunosc? – și mamaia se îmbujoră, toată, la față.
-
Mai zi, mai zi, mamaie!
-
Nici nu ne-om dat seama când s-o făcut de noapte. Tata mă aștepta cu toroipanul
la poartă.
Bătrâna
făcu o pauză destul de lungă. Fața i se întunecă puțin, a amintiri neplăcute.
Luă o sorbitură din cana de ceai și, aproape pe nerăsuflate, slobozi vorbele ce
le voia ține doar pentru ea:
-
Am luat o bătaie în seara aia... de nu mi-o mai trebuit măritiș!
-
Te-a bătut tare?
-
Ce m-au mai bătut!... Și mama, și tata! Dar și eu m-am căcat în gura lui!
-
A cui, mamaie, n-o lăsă bărbatul, amuzat, să-și curme cursul gândurilor și
să-și ia seama la vorbe.
-
A lu’
Ionel, a cui crezi? Păi ce – el, cu lugu-lugu și eu cu papara?
Iar
pauză. Sorbiră toți din cești, îngândurați.
-
Am plâns toată noaptea – își continuă bătrâna povestirea. Nu știu de-am pus
geană pe geană. Știu doar că mă lecuisem de măritiș.
-
Bine, dar cu Ionel când te-ai mai văzut?
-
Ei, mamă, a doua zi dimineață cine oprea în fața casei cu doi cai mari și
frumoși înhămați la căruță?
-
Cine, mamaie? – simulă bărbatul surprinderea.
-
Ionel, mamă, cu cei doi frați, cu tată-su și mumă-sa și cu țațica. Veniseră să
mă ceară.
-
Cine era țațica, mamaie?
-
Țațica – n-am spus? – era nevasta fratelui mai mare al lu’ Ionel, cea care mă chemase cu o zi
înainte afară din magazin.
-
Aha! Și zi: s-au bucurat mama și tata, mamaie? Vorba ceea: scăpau de pietroi
din casă. I-au primit cum se cuvine? I-au cinstit?
-
Nu știu dacă s-au bucurat, mamă, dar știu că s-or înțeles. După ce-au vorghit
ei, ne-au trimes pe mine și pe Ionel în cealaltă cameră, să vorghim și noi.
-
Mamaie, zi sincer: de data asta te-a pupat?
-
Nu, mamă! – și bătrâna se îmbujoră din nou. Ne-am strâns în brațe...
-
Ardea cămașa pe matale?
-
Ardea, mamă, ce să zic, ardea. Eram și eu tânără.
-
Și-apoi? Mai zi, că-mi place!
Bărbatul
voia să audă detalii ce-i scăpaseră în trecut, inclusiv din cele mai picante,
voia să lege evenimentele și să înțeleagă mai bine cutumele vremii.
-
Când ne-am întors în cameră, ei cinsteau la țuică. Înțelegerea era făcută. Pe
la prânz, Ionel și-ai lui au plecat spre casa lor.
-
Și te-au lăsat pe loc? Nu te-au luat cu ei?!
-
Nu, mamă, nu așa o fost înțelegerea.
-
Dar cum, mamaie?
-
Întâi au pregătit ei camera unde aveau să stea mirii. În timpul aista, și la
noi mămica și tăticu’ au
pregătit zestrea și actele pentru cele câteva pogoane de pământ promise.
- Aha, nu au uitat niciun
detaliu.
- Așa era atunci, mamă! Fata
trebuia să aibă zestre și ceva pământ, iar băiatul aducea mireasa acasă la
părinții lui. După o săptămână m-au luat.
- Cum așa, mamaie, nu ați
făcut nunta mai întâi?!
Bărbatul era sincer mirat.
Știa că, pe vremuri, se punea mare preț pe feciorie atunci când mireasa pășea
în fața altarului pentru a i se pune cununiile pe cap. Se pare că, de astă
dată, a contat doar fecioria, nu neapărat fecioria în momentul ducerii la altar.
- Așa s-au înțeles. Când
toate sunt pregătite… să vină să mă ia. Ce-am mai plans și-atunci…
- De ce, mamaie? De
fericire? Sau că plecai de-acasă?
- Nu mai știu, mamă.
Plângeam și eu așa.
- Socrii te-au primit bine?
S-au purtat bine cu matale?
- La început a fost bine.
Dar apoi… ce m-au mai chinuit! Cât a fost Ionel în concentrare – vreo patru
luni – am muncit la pământul lor și mâncam din mâncarea mea. Turte din tărâțe
și apă. Am fost chinuită, mamă. Dacă n-ar fi fost Ionel om bun…
Iar se întristă bătrâna și
iar căzu pe gânduri. Evocând vremuri triste, retrăia cu intensitate emoții bine
pitite în memorie. Continuă tânguiala, uitându-se spre fiică-sa din celălalt
capăt al mesei:
- Oameni răi! Tot atunci, cât
a fost Ionel în concentrare, eu fiind cu burta la gură cu Didița, voiau să mă
ducă acasă la părinți. N-am suportat și le-am zis: - Eu n-am venit de-acasă cu copchilul aista în burtă. Îl fac, vi-l las
în bătătură și-abia apoi plec la mama. Noroc cu țațica…
- Ți-a ținut partea?
- A vorbit cu bărbat-su, George,
fratele mai mare a lu’ Ionel – ce om bun! Și frumos!... S-a
luat el de tat-su și de mă-sa de i-a liniștit. - Ce-aveți cu fata, cu ce v-a greșit? E cuminte, muncitoare, ce mai vreți
de la ea? Așa
le-o spus.
Bătrâna trebuia smulsă din
noianul amintirilor triste:
- Mamaie, tot nu mi-ai zis:
te-a luat tataia la el acasă și… ați stat așa, cuminți, până la nuntă?
- Nu, mamă (mamaia iar se
rușină), dar cine putea? Ionel avea douășcinci de ani, era bărbat în toată firea.
- Dar mata, câți ani aveai?
- Nouășpe.
- Erai crudă, mamaie.
- Da, mamă. Dar ce-am pățit
în seara aia și cu țațica…
- Ce-ai pățit? Se-ntrevedea
o nouă și inedită mărturisire.
- A stat cu mine și m-a
ajutat la dezbrăcat să vadă… să vadă…
- Ce? Ce să vadă?
Curiozitatea atingea
paroxismul.
- Să vadă dacă nu am vreo
pungă cu sânge ascunsă la chiele, pe sub cămașă…
- Ce pungă, de ce sânge
vorbești mata acolo, mamaie?
- Da, mamă, fetele
necinstite obișnuiau ca, în noaptea nunții, să spargă pe furiș o pungă cu sânge
de… găină, de cucoș… ce-o hi, să creadă lumea că-i fată mare.
- Așa deci…
Bărbatului îi reveni o
amintire veche, de pe vremea bunicii, a singurei bunici pe care o apucase în
viață. Copil fiind, când mergea la țară cu părinții, își aminti cum bunica îi
punea la curent pe ai săi cu ultimele bârfe de prin sat.
- Auzi, maică – abia aștepta
bunica să le împărtășească cele mai proaspete noutăți – putoarea aia a lu’
Niculăeș, aia de s-ontins cu tăt satul, s-o măritat!
- Foarte bine a făcut, mămucă
– aproba tata – trebuia să se mărite și fata aia!
- Cine?! Curviștina
satului?! – riposta bunica contrariată. Dar știi ce-o făcut? – relua ea firul delator
– s-o dus la Bacău și s-o cusut! Și-o fost fată mare la nuntă! O jucat și cămeșa!
Bărbatul se smulse din
noianul amintirilor. Un zâmbet, poate de amuzament, poate ironic, i se întipări
pe chip.
- Matale ți-au jucat
„cămeșa”, mamaie? Au băut rachiul?
- Da, mamă, au băut! Și
cămașa era!... – se semeți fosta fecioară.
- Fără sânge de cocoș? – o
mai tachină puțin.
- Au, mamă, ce vorbe-s astea
la tine? – se oțărî bătrâna. Am fost fată cuminte! S-o petrecut până la ziuă!
- Ia hai, te-ai cam întrecut
măsura! – îl tamponă și soția.
- Hai măi și tu, nu mai sări
așa în sus! Nu vezi câte lucruri minunate are mamaia de povestit? Apoi,
întorcându-se spre bătrână:
- Mamaie, după cât timp ați
făcut nunta?
- Ei, gata pe ziua de azi.
Vrei totul deodată? Mai vorghim și mâine, dar doar dacă… mai dai un ceai.
- Mai dau, mamaie!
Mai zicea mamaia:
1:
O fost la noi în sat o fată, una bogată de s-o măritat în satul vecin. N-o fost
fată mare și, a doua zi dimineață, bărbat-su a pus-o pe o grapă din spini și a
dus-o înapoi, acasă la tat-su. Bietul om o fost nevoit să mai dea vreo două
pogoane de pământ ca să spele rușinea fie-sii și pentru ca mirele să accepte
să-și ia înapoi nevasta.
Concluzie:
fecioria putea fi cumpărată cu două pogoane de pământ.
2.
Era odată un moș ce abia reușea să se aplece să-și lege șireturile. Baba lui,
văzându-l neputincios, îi sărea în ajutor de fiecare dată. Dar moșul, tot
morocănos. – Ce-ai moșule, ce ești așa
morocănos? – se luă baba de el. – De
câte ori te-apleci să-mi legi șireturile, mi-amintesc că nu te-am luat de fată
mare! – se oțărî moșul și-i dădu un brânci bătrânei.
Concluzie:
nici la bătrânețe unele păcate nu pot fi șterse din memorie.
