sâmbătă, 24 iunie 2017

SUNT ȘI EU PE-AICI!


În fața Clinicii, bustul Prof. Dr. Dan Setlacec
SUNT ŞI EU PE-AICI!
(Omagiu marilor medici români)
I

V-aţi pus vreodată întrebarea: cum o fi viaţa de dincolo? Şi unde să fie plasat acel dincolo? Să fie în Ceruri? Sau... ceva mai jos, la doi metri sub pământ, ultima destinaţie a celor plecaţi? Nu s-a întors încă nimeni de acolo cu nişte răspunsuri credibile şi care să reprezinte un punct de plecare pentru demonstraţiile ştiinţifice sau filosofice. Aşa că... nu-mi rămân decât întrebările, speculaţiile şi... răspunsurile limitate de puţinătatea cunoştinţelor şi experienţelor mele.
În groapă – nu-i aşa? – este aşezat doar un corp, căci ce altceva mai rămâne după ce sufletul şi-a părăsit vehicolul vremelnic? Subliniez: în groapă a fost coborât un corp inert, un... lucru. Un lucru, pentru că fiinţa, prin definiţie, este caracterizată de viaţă. Dacă inima a încetat să mai bată şi toate funcţiile au încetat şi ele, fiinţa îşi pierde această calitate şi devine... un simplu lucru. Substantiv comun. Adică... ceva fără valoare. Fără valoarea vieţii!
De mort (mai bine spus, de sufletul lui) se mai ocupă preotul dar, personal, nu ştiu în ce măsură cântările lui ajung la destinatarul cel bun şi milos, căruia i se solicită iertarea tuturor păcatelor, deoarece munca lui (a preotului) nu e cuantificabilă. Pe pământ, cel puţin.   
În schimb, pe deplin cuantificabilă este acţiunea celor ce fac posibilă (sau măcar încearcă) menţinerea pacientului în rândul fiinţelor, de a-i conserva valoarea vieţii. Personal, recunoştinţei pe care rudele răposatului i-o aduc preotului ce intermediază înalţarea sufletului decedatului la ceruri, i-o prefer pe cea a salvatului din ghearele morţii prin competenţa, entuziasmul şi umanismul medicilor. Am îndrăznit afirmaţia de mai sus, pentru că nu am cunoscut pe nimeni care să trăiască extazul desprinderii de cele lumeşti în vederea întâlnirii cât mai rapide cu Dumnezeu. Chiar dacă frecventează biserica cu regularitatea succesiunii duminicilor şi a zilelor însemnate cu roşu în calendar. Nu, până la întâlnirea cu sfinţii, oamenii apelează la slujitorii vieţii, la medici. Vor să se facă bine! Vor să scape de boli! Vor SĂ TRĂIASCĂ! Şi, încercând să filosofez şi eu puţin, viaţa este un dar pe care l-am primit, pe care trebuie să-l preţuim şi... de care trebuie (suntem chiar obligaţi moral!) să ne bucurăm!

Am trecut şi eu prin experienţa existenţei la limita dintre fiinţă şi lucru. Adică, dintre viaţă şi moarte – oricum aş jongla cu cuvintele, tot acolo se ajunge! Şi nu am considerat niciun moment că m-aş găsi în dilema de a alege între luminile transfigurate ale Edenului şi lumina soarelui de pe Pământ. Nu! Am umblat prin tot felul de spitale, am trecut de la un doctor la altul, am încercat toate medicamentele româneşti sau străine, am umblat pe la tot felul de tămăduitori populari şi am băut cele mai rele fierturi posibile! De ce? De ce toate acestea? Pentru că voiam să trăiesc! Voiam să trăiesc pentru mine, pentru soţia credincioasă şi iubitoare de-acasă, pentru fetiţa mea ce nu înţelegea că tatăl ei chiar poate muri, pentru părinţii disperaţi şi dispuşi să-şi sacrifice propria viaţă, doar ca fiul lor să şi-o păstreze pe-a lui. Aşadar, nu mă simţeam defel pregătit pentru marea întâlnire transcedentală!

Se spune că acolo unde nu te mai pot ajuta medicii, te ajută Dumnezeu. Cam în situaţia aceasta m-am aflat şi eu. Medicii de la Brăila, după ce au încercat tot ce era posibil din punctul lor de vedere, au dat un verdict crud, dar... de neocolit: mai aveam de trăit o lună, maximum două. Conştient de gravitatea situaţiei şi de puţinătatea timpului rămas la dispoziţie (şi consideram că mai am atâtea de făcut pe Pământ!...), mi-am întors privirea către Divinitate. Oamenii îşi mărturisiseră neputinţa, dar cu Dumnezeu... nu discutasem încă! Vă mărturisesc că – probabil, la fel ca orice om ajuns în nevolnicie – solicitam o minune în care nici nu prea credeam! Cum ar mai putea vreun zeu să-mi înlocuiască ficatul grav avariat cu unul sănătos, viabil? Şi de ce aş cunoaşte tocmai eu clemenţa divină?! Ce mare... personalitate sunt eu? Dar, ca să fiu sigur că nu greşesc şi de această dată, m-am rugat, alternativ, la ambele icoane ce se prezentau ochilor mei din patul de suferinţă în care eram blocat. Era prea mare miza pentru a rata destinatarul rugăciunii mele! Şi m-am legat şi printr-un jurământ.
Mărturisesc din nou: doream enorm să trăiesc, simţeam că mai am treabă pe planeta Pământ şi de aceea m-am rugat fierbinte pentru viaţă, chiar dacă nu eram convins că minunile se şi pot înfăptui.

Dar... planetele s-au învârtit... s-au mai învârtit... şi aşa am ajuns la Clinica de Transplant Hepatic de la Fundeni, chiar în atenţia eminentului Profesor Doctor Irinel Popescu. Aveam să constat că planetele s-au învârtit cu folos, căci inimoasa şi competenta echipă a profesorului m-a şi luat în primire, m-a întors pe toate feţele, m-a introdus în toate aparatele, mi-a fotografiat toate măruntaiele, mi-a verificat fluidele şi m-a înţepat... ce m-a mai înţepat!...
După câteva luni de carantină pe lista de aşteptare, o noapte lungă şi grea petrecută pe masa de operaţie (între noi fie vorba, eu n-am avut niciun merit în această noapte decisivă ce a făcut diferenţa dintre moarte şi viaţă) şi alte trei săptămâni de terapie intensivă şi de supraveghere permanentă mai ceva ca la NASA, mi-a fost comutată pedeapsa de… condamnare la moarte pe motiv de ficat bun de aruncat la coş, în cea de invitaţie la viaţă lungă şi fericită alături de cei dragi. Am fost eliberat şi redat familiei şi prietenilor.

Au urmat momente în care am plâns în hohote. De fericire. După MAREA INTERVENŢIE (da, folosesc cu bună ştiinţă majusculele), când am redevenit conştient şi mi-am dat seama că sunt salvat, inima mi-a fost cuprinsă de o aşa plinătate a bucuriei, încât nu mai reuşeam să-mi stăpânesc lacrimile. Când mă suna soţia, aflată fortuit la mari depărtări, nu puteam să emit nicio idee coerentă, deoarece izbucneam în hohote de plâns ce, până să-şi dea seama despre ce era vorba, o alertau. Minute în şir dura acest dialog surd. Dar acelaşi fenomen se întâmpla şi atunci când mă sunau prietenii sau foştii colegi de serviciu. Doctorii, la un moment dat, au devenit chiar îngrijoraţi: medical, totul mergea perfect, dar psihiatric... Mi-au trimis un specialist să discute zilnic cu mine şi să mă aducă cu picioarele pe pământ. După vreo săptămână, a reuşit şi acest experiment.

Ei, se mai îndoieşte cineva de planete? Sau de zei? De minunile accesibile lui Dumnezeu? Eu unul, nu! În plus, am înţeles mecanismele prin care Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit acţiunile. Am înţeles că nu trebuie niciodată să mă aştept să-mi apară în faţa ochilor vreun moş bonom cu barbă lungă şi albă şi care, răspunzând rugăciunilor mele fierbinţi şi jurămintelor voit sincere, să facă un semn discret şi – gata! – un ficat nou şi sănătos să ia instantaneu locul celui vinovat de boala morţii. (De altfel, în nevolnicia noastră, nici nu sunt convins că am putea face faţă unei astfel de întâlniri... de gradul III!) Nu! Dumnezeu altfel lucrează! El Îşi alege îngerii făptuitori de minuni dintre oameni!
V-aţi gândit vreodată la o astfel de posibilitate? Poate da, poate nu... Dar sigur, în momentele de recunoştinţă faţă de vreun medic ce v-a ajutat să depăşiţi un impas major de sănătate, aţi exclamat: - I-a dat Dumnezeu har!, sau despre un chirurg: - I-a dat Dumnezeu mâini de aur! Sunt exclamaţii exprimate spontan sau simple emisii ale gândirii. Devine firesc, în cazul acesta, să ne dorim serviciilor unor astfel de medici eminenţi, nefiind conştienţi că, de fapt, ne bucurăm de serviciile îngerilor bunului Dumnezeu.

Aşa îl văd şi-l consider eu pe Profesorul Doctor Irinel Popescu: înger al lui Dumnezeu! ÎNGER! Înger însărcinat cu anularea cauzelor determinante ale drumului celui fără de întoarcere şi reînceperea unei noi vieţi, mai intense, mai pline de semnificaţii.  
Aşa îi consider pe toţi medicii din Clinica de Transplant Hepatic Fundeni: îngerii colegi ai profesorului-înger.
Pe aceeaşi treaptă de Divinitate se găsesc toţi membrii personalului: medical sau nemedical.
Toţi şi-ai făcut datoria cu maximum de profesionalism!
NIMENI, NICIODATĂ nu mi-a condiţionat serviciul solicitându-mi ceva în schimb!
NIMENI, NICIODATĂ nu mi-a solicitat bani!
Dar ce? Îngerii preţuiesc banii?
                                                                        
II

În perioada în care boala mă obliga la un repaus fortuit şi îndelungat la pat, urmăream cu interes (atunci când reuşeam să fiu pe… recepţie) toate intervenţiile echipei de chirurgi de la Clinica de Transplant Hepatic Fundeni, pe Profesorul Doctor Irinel Popescu în mod special, din două motive absolut justificate: în primul rând, performanţa ştiinţifică dublată de rezultatele medicale de excepţie şi, în al doilea rând, speranţa nedeclarată că poate, vreodată – cine ştie când? – voi avea şi eu şansa de a fi investigat, monitorizat şi... salvat de la dispariţia fizică. Fiind încă în perioada de pionierat, televiziunile se întreceau în a prezenta cât mai detaliat toate intervenţiile de transplant hepatic efectuate de către echipa coordonată de eminentul Profesor, de cât de bine se simţeau pacienţii în primele zile... Apoi... nimic!
Mintea îmi era încă blocată pe amintirea primului pacient care a suportat o astfel de intervenţie – era din Brăila – şi care a murit la puţin timp după... Iar aceste noi intervenţii caracterizate ca fiind drept mari şi revoluţionare reuşite medicale, nu erau mediatizate decât în primele zile. Dar ce se întâmpla cu pacienţii apoi? Mai existau ei ca pământeni după o săptămână? Dar după o lună-două? Nu cumva au avut aceeaşi soartă cu a primului pacient şi media refuza să semnaleze şi aspectele triste ale intervenţiei? Nimeni nu mai spunea nimic! Era firesc – având o astfel de percepţie – să fiu reticent la îndemnurile familiei de a accepta ideea unui transplant hepatic. – Ce vreţi de la mine? Să devin un fel de cobai? Dacă tot trebuie să mor, măcar să mor de moarte bună, nu de cuţitul chirurgului! Recunosc: manifestam o anumită doză de egoism printr-o astfel de gândire. Cobaiul ar fi adus nişte servicii celor ce i-ar fi urmat!
Soţia a fost cea care mi-a adus argumentul decisiv pentru a accepta astă soluţie. – Florine, tu chiar mă iubeşti?/ - Da, Merişor, ce întrebare mai e şi asta?/ - Dar pe Mădălina?/ - Mă superi cu astfel de întrebări!/ - Atunci, dacă pentru tine nu vrei să mai trăieşti, fă-o pentru fetiţa noastră şi pentru mine şi acceptă şi varianta transplantului hepatic!/ - Bine, dacă aşa pui problema... Aceasta a fost discuţia hotărâtoare. Ultimul blocaj fiind îndepărtat, mai rămânea să urmăresc în continuare ce se întâmplă cu cei supuşi deja intervenţiei decisive. Doar că... la televizor nu se întâmpla nimic! Nicio ştire postintervenţie. În schimb, de fiecare dată, reporterii aveau grijă să nu rateze ocazia de a le lua un scurt interviu pacienţilor aflaţi la terapie intensivă, locul de staţionare temporară a celor ieşiţi cu bine din marea intervenţie. Oamenii, slăbiţi, prezentau o stare de spirit pozitivă. Să fi fost şi din cauză că se vedeau (îi vedeau şi rudele, şi prietenii) la televizor? Ei, acum trebuie să fac o mărturisire: această perspectivă mă încânta şi pe mine: să apar la televizor ca un erou, ca un experiment (nu cobai!) reuşit pe altarul ştiinţei medicale. Era o perspectivă ce, fără să vreau, îmi excita... ego-ul. Dacă vreţi, o consideram ca pe o recompensă pentru faptul că am acceptat ideea transplantului hepatic.
Nu am apărut la televizor! Şi nici nu am dat vreodată vreun interviu! Chiar dacă mi s-a spus, la vremea respectivă, că eu aş fi al zecelea pacient cu transplant hepatic. Era, totuşi, o cifră rotundă! Nu, nu mi s-a luat niciodată interviul sperat! Aşa că, vă propun acest...

INTERVIU VIRTUAL

Reporter: Cum era viaţa dumneavoastră înainte de a fi diagnosticat?
Florin Meşca: Păi, cum să fie? Normală! Adică familie, serviciu, ambiţii de promovare, lecturi, plimbări... Toate clare şi frumoase până... m-am îmbolnăvit!
R: Când şi unde aţi fost diagnosticat?
F.M.: Toate necazurile mi se trag de la o măsea de minte! Mai bine spus, de la o extracţie efectuată cu ajutorul unui instrumentar nesterilizat. Aşa a debutat pentru mine hepatita virală de tip B. Aceasta se întâmpla în Brăila anului 1984, pe vremea când era întreruptă adeseori energia electrică şi toată lumea avea de suferit: copiii îşi făceau lecţiile la lumânare, casnicelor li se opreau maşinile de spălat la mijlocul programului, fabricile îşi schimbau regimul normal al turelor şi-i chemau pe muncitori să lucreze noaptea, iar în spitale... instrumentarul medical pus la sterilizat în etuvele special concepute pentru aşa ceva, rămânea... ca la început! În anul 1992 hepatita a recidivat pentru ca, prin 1995, să fie declarată ciroza. Apoi, totul este istorie. Şi totul a debutat de la o banală extracţie de măsea de minte ce era să mă coste viaţa. Acest lucru nu s-a întâmplat, dar cariera mi-a fost definitiv ratată. Şi aşa am ajuns un asistat social. Adică, un fel de mână întinsă la stat. Nu cerşesc pe malurile Senei, ci pe ale Dâmboviţei. Român, din moşi strămoşi.
R: Cum aţi ajuns pe lista de aşteptare pentru transplant? Şi cum aţi relaţionat cu cadrele medicale?
F.M.: Mult mai simplu decât speram. A fost suficient să mă prezint la Clinica Fundeni pentru a solicita o investigaţie din partea Profesorului Doctor Irinel Popescu (nici nu speram că mă voi intersecta cu Domnia Sa! Cine eram eu să mă bucur de o aşa atenţie?). Eu ştiam că nu mai am nicio şansă, că sunt pe moarte, dar... era şi Profesorul de acord cu aceasta?
La început am fost dezamăgit de marele specialist. După ce m-a văzut şi palpat pe unde credea de cuviinţă, mi-a confirmat îngrijorarea: într-adevăr, eram pe ducă! Nu mi-a spus-o cu astfel de cuvinte, dar nu-mi trebuiau multe explicaţii pentru a înţelege şi eu câte ceva. Mai grav era că m-a trimis la un alt medic, doctorul Gheorghe, pentru investigaţii complete. Gata, m-a pasat! A scăpat de mine! – am gândit imediat.
Doctorul Cristian Gheorghe, gastroenterolog, îşi avea sediul într-o clădire alăturată. Când am mai văzut şi cât de tinerel era, mi-au fost confirmate suspiciunile faţă de atitudinea de mai devreme a Profesorului. Eram tot mai convins că Profesorul se spălase pe mâini. (Retrospectiv, îmi cer iertare pentru judecata pripită din urmă cu mulţi ani.) Doar că, doctorul Gheorghe, tinerelul, venea zilnic la paturile bolnavilor însoţit de o întreagă grupă de studenţi şi le dădea explicaţii complete despre fiecare caz în parte. Dintr-o dată, suspiciunile mele s-au diluat (până la dispariţia completă) locul lor fiind luat de o admiraţie crescândă şi un sentiment tot mai profund de siguranţă şi recunoştinţă. Reapărea încrederea! Doctorul Gheorghe chiar se ocupa de mine! Timp de cinci zile am fost dus neîncetat de la un cabinet la altul, fiind cercetat cu tot felul de aparate sofisticate, până la epuizare. Dosarul meu medical se îngroşa de la o zi la alta. Şi, din câte am aflat ulterior, concluzia a fost una favorabilă vieţii: doctorul Cristian Gheorghe, tinerelul simpatic şi cu mustăcioară, a recomandat, ca ultimă şi unică soluţie, efectuarea transplantului hepatic pentru pacientul Meşca Florin. Atât doctorul Gheorghe, cât şi soţia dumnealui, Liana Gheorghe, tot gastroenterolog, m-au mai avut pacient ulterior, pentru investigaţiile postoperatorii.
Direct din pat de la Gastroenterologie m-a preluat doctorul chirurg Vlad Braşoveanu. Recidivasem cu o hernie inghinală dreapta şi aveam dureri insuportabile. În urma urletelor mele de durere generate de palpările abdominale ale doctorului Braşoveanu, acesta a decis transferarea la Chirurgie, în vederea efectuării imediate a operaţiei ce se impunea. - Nu! – am ţipat eu disperat. - Operaţia asta o fac la Brăila! – am continuat eu hotărât. – Domnul Profesor (Irinel Popescu) mi-a spus să nu plec acasă până nu vă operez! – mi-a replicat doctorul Braşoveanu. – Daţi-mi timp de gândire până luni! – am încercat eu o ultimă rezistenţă cu lacrimi în ochi şi înciudat că tocmai ieşisem dintr-o suită de cinci astfel de operaţii ce nu mai conteneau. – Vă dau timp de gândire cinci minute! – a fost ultima decizie a chirurgului, înainte de părăsirea salonului. - Ce faceţi, domnu’ Meşca?- m-a dojenit asistentul ce tocmai îmi instalase o perfuzie. Vin pacienţi din toată ţara să se opereze la doctorul Braşoveanu – a continuat el – şi dumneavoastră îl respingeţi? Păi, dumnealui este mâna dreaptă a Profesorului Irinel Popescu! Parcă mi-a dispărut un văl de pe ochi: deci, şi doctorul Braşoveanu este o personalitate medicală! Şi pe el îl vedeam cam tinerel... Suntem de multe ori atât de superficiali în gândire noi, oamenii!...
Cât despre doctoriţele chirurg Doina Hrehoreţ şi Luminiţa Băluţă ce mă palpaseră înaintea doctorului Braşoveanu... ele chiar nu aveau ce căuta la patul meu: după ce că erau tinere-tinere, mai erau şi... femei! Ce puteau şti ele despre necazurile mele medicale? Nu-i aşa că manifestam şi simptome de misoginism? Nu ştiu dacă de misogin, dar de… dobitoc... cu siguranţă, da! Ulterior, aveam să mă bucur de atenţia deosebită a amândurora, iar doctoriţa Hrehoreţ îmi urmăreşte şi astăzi evoluţia... SĂNĂTĂŢII! 
R: Nu pot să nu observ că aveţi doar cuvinte de laudă pentru medicii din toate compartimentele. Chiar dacă aţi trecut şi prin faze de contestare... Ce ne-aţi putea spune despre restul personalului: asistente, infirmiere?...
F.M.: Este firesc să am o astfel de atitudine faţă de toţi medicii care m-au avut în evidenţa lor: în definitiv, ei mi-au redat viaţa, VIAŢA ce, pentru mine, nu mai avea alocat prea mult timp aici, pe suprafaţa Terrei! Ce-aş dori să mai scot în evidenţă, este că echipa medicală ce are în grijă un pacient supus transplantului hepatic este numeroasă, despre mulţii îngeri anonimi ce mi-au salvat viaţa neavând nicio informaţie care să mi-i apropie pentru a le întoarce măcar o fărâmă de recunoştinţă. Pe toţi aceştia îi cuprind în personajul colectiv. O remarcă aparte doresc a face pentru Profesorul Doctor Dan Tulbure: este ultimul medic căruia i-am văzut chipul înainte de a fi adormit şi primul recunoscut când am redevenit conştient. Dar dacă nu m-aş mai fi trezit niciodată? Meritul suprem, în acest caz, îi aparţine Profesorului Dan Tulbure şi echipei de anestezişti ai domniei sale.
R: Frumoase aprecieri. Dar... insist, totuşi: despre restul personalului ce ne puteţi spune?
F.M.: În ce le priveşte pe asistente, infirmiere, femei de serviciu, toţi, toate m-au tratat cu dragoste, compasiune şi înţelegere. Asistentele aveau una dintre cele mai ingrate (şi dureroase) sarcini: să manipuleze cu cea mai mare atenţie acele perfuzoarelor. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat pentru un pacient ca asistenta să vină supărată de acasă şi să şi-o manifeste (supărarea) pe …braţele tumefiate de atâtea înţepături ale acestuia? Dar nu! Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva! Din contră, dădeau dovadă de multă blândeţe şi răbdare în relaţia cu noi, bolnavii, iar la capitolul înţepături... să ştiţi că erau chiar bune!
Infirmierele...  mă duceau cu căruciorul la toaletă şi, cu toată împotrivirea mea de bărbat ajuns la maturitate, mă asistau şi mă spălau, găsind întotdeauna cuvintele potrivite pentru a-mi diminua starea de jenă. În ce le priveşte, femeile de serviciu intrau aproape pe vârfuri în salon (de câteva ori pe zi!) pentru a-i asigura curăţenia şi igiena obligatorie.
R: Dacă nu vă întrerup acum, cred că veţi continua până mâine cu superlativele...
F.M.: Da, dacă nu mă întrerupeţi, aşa se va întâmpla. Pentru că nu am avut niciodată şansa de a-mi exprima (măcar parţial) recunoştinţa ce o port tuturor celor ce au avut ca sarcină salvarea unei noi vieţi (în cazul de faţă, a mea). Nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite...
R: Schimbăm atunci registrul. Cum aţi primit vestea atunci când aţi fost anunţat că veţi fi operat?
F.M.: Eram pregătit! Ştiam că nu aveam nimic de pierdut! Dacă îmi supuneam trupul (o... maşină ce se stricase înainte de vreme) unei R.K. (reparaţie capitală) efectuate de colectivul de medici de la Clinica Fundeni, în cel mai rău caz... puteam muri; dar asta şi aşa urma să se întâmple într-un viitor apropiat, previzionat. Dar dacă... reparaţia (operaţia) reuşea? Înţelegeţi acum de ce eram pregătit? Nu aveam nimic de pierdut, ci doar de câştigat din această încercare la care eu nu urma să fac nimic. Unde mai pui că aveam parte de cea mai competentă echipă medicală din România!
R: Aşadar, a fost o veste bună pentru dumneavoastră.
F.M.: Extraordinară veste, dar... conform sistemului meu mai lent de gândire, am solicitat un răgaz doamnei doctor Hrehoreţ, aflată la celălalt capăt al firului. – Vă rog, doamna doctor, nu s-ar putea să vin luni?... (Marele anunț l-am primit într-o vineri)/ - Dacă nu veniţi în seara aceasta până la orele nouă, vom programa pe altcineva pentru transplant! – a fost replica tăioasă a energicei doctoriţe./ – Oh, nu! Voi veni, cu siguranţă! – m-am grăbit să nu-mi anulez singur marea şansă.
R: Să înţeleg că aţi ajuns la timp...
F.M.: Două ore au fost suficiente! Prietenul care mi-a sărit în ajutor pentru acest drum al salvării a gonit cu 160 km/oră. Poliţiştii parcă fuseseră informaţi din timp că urma să treacă un transport deosebit (aici aş poziţiona emoticonul acela zâmbăreţ), aşa că nu şi-au făcut deloc apariţia, dar nici nu s-a întâmplat vreun eveniment rutier nedorit. Pe parcursul întregului drum am ascultat până la saturaţie o casetă cu Nicu Alifantis şi i-am fredonat cât ne ţineau bojocii piesele. Îmi amintesc şi acum cum, prietenul meu, un mare fricos atunci când venea vorba despre spitale şi medici, nu înţelegea cum de pot fi atât de vesel, având în vedere experimentul la care urma să fiu supus. El omitea faptul că mă abandonam benevol unei intervenţii ce-mi putea reda speranţa de viaţă.
R: Aşadar, aţi ajuns la timp...
F.M.: M-au preluat imediat infirmierele care m-au dezechipat, asistentele care mi-au luat tensiunea şi mi-au făcut recoltările pentru primele analize obligatorii, apoi medicul psiholog, într-un salon izolat, m-a provocat la un dialog amical, pentru a vedea dacă sunt pregătit pentru marea intervenţie... – Aveţi un pacient beton din punct de vedere emoţional! – am aflat mai târziu că ar fi declarat tânăra doctoriţă colegilor chirurgi.
R: Şi apoi? Mai ştiţi când aţi ajuns pe masa de operaţie?
F.M.: Nu prea! Aici a intervenit diplomaţia Profesorului Dan Tulbure care, cu o pastilă mică şi cu câteva vorbe calde şi asiguratorii de reuşită, m-a adormit înainte de a-i da vreo replică. Adică... mi s-a rupt filmul!
...
Când m-am trezit, era ziuă, iar eu mă găseam într-un salon cu pereţii din sticlă, astfel încât puteam fi examinat din toate părţile. Medicii au început un adevărat pelerinaj pe la patul meu; puteam citi satisfacţia muncii împlinite pe chipul lor. Toţi mă asigurau că intervenţia a fost un real succes şi că nu mai am motive de îngrijorare. Eram salvat! În acele momente, complet gol sub cearşaf, aveam perfuzii la ambele mâini, sonde introduse peste tot, cateter la gât şi o maşinărie infernală la cap, cu rol de monitorizare, care ţiuia strident la orice ieşire din parametrii normali. Când mă lăsau medicii, mă lua în primire câte o asistentă care îmi administra medicaţia obligatorie. Una din ele, o fată cu un chip de înger (aşa o vedeam eu), cu o colecţie serioasă de capsule gelatinoase în mână, a încercat să mi le administreze rar, una câte una. Dar, când mi le apropia de gură, un miros puternic de ojă îmi irita nările şi mi se punea un nod în gât. Nu puteam să le iau aşa! Dar nici s-o supăr pe tânăra asistentă nu voiam, solicitându-i să nu mai folosească oja pentru unghii. A găsit ea o altă modalitate, iar eu, când am ajuns la salon şi am început să-mi iau singur medicamentele, mi-am dat seama că mirosul de ojă provenea chiar de la… capsulele gelatinoase! Numai că acum nu o mai aveam în preajmă pe ingenua asistentă...
R: Observ că simţul esteticului şi al umorului vă însoţeau şi în timpul spitalizării...
F.M.: Frumosul şi umorul ar trebui să fie o constantă a vieţii noastre. Altfel... de ce am mai vrea să trăim? Pentru a ne ghiftui burţile?
R: Din ce spuneţi, aţi avut parte de un tratament corect din partea personalului...
F.M.: Corect e puţin spus! Ar trebui adăugat: competenţă, compasiune, dragoste, solicitudine, delicateţe, tandreţe, vorbe calde... Nu ştiu dacă aş putea cuprinde în câteva cuvinte-cheie toate calităţile manifestate în întreaga perioadă în care am fost locatarul Clinicii de Transplant Hepatic de la Fundeni.
R: Puteţi să ne mai povestiţi câteva impresii din timpul internării?
F.M.: Impresiile se cam confundă cu amintirile. Şi acestea sunt multe şi, fiind la timpul trecut, au devenit chiar plăcute!
R: Puteţi detalia?
F.M.: Da. Îmi amintesc, imediat ce am redevenit conştient (după marea intervenţie), toată lumea se interesa de cum mă simt şi dacă am început să... trag gaze... Ei, aceasta devenise o problemă pentru mine: nu ştiu cum se făcea dar, ori de câte ori veneau medicii în vizită la mine, mă găseau pe... ploscă... şi/sau trăgând gaze... Surprins a nu ştiu câta oară în această postură jenantă (şi nu tocmai plăcut mirositoare), mi-am cerut scuze doctorului Mihnea Ionescu. – Domnu’ Meşca, omul este o maşină de mâncat şi de eliminat, în egală măsură. Aşa că, daţi-i drumul şi nu vă mai jenaţi! Înseamnă că maşinăria funcţionează bine! Felicitări! A fost şi amabil domnul conferenţiar, nu numai un medic competent şi grijuliu.
R: Vă ascult în continuare.
F.M.: Am prins o perioadă caniculară. La acea vreme saloanele nu erau dotate cu instalaţii de aer condiţionat. Doctoriţa Doina Hrehoreţ insista să consum multe lichide, măcar doi litri pe zi, dar apa, păstrată la temperatură camerei era... clocită! Cum să o bei? Doi litri fierţi pe zi?! Oricâtă silinţă îmi dădeam, nu reuşeam să mă hidratez conform standardelor impuse. – Domnu’ Meşca, dacă vă angajaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, vă scot şi ultima perfuzie. Dacă nu, nu! Acesta chiar era un… troc formidabil! Mâinile mele erau atât de umflate şi deveniseră atât de dureroase din cauza multiplelor înţepături, încât schimbul propus era demn de luat în seamă! De multă vreme visam la deplina libertate de mişcare (atâta câtă putea fi ea în interiorul unui spital ) şi, în plus, eram foarte îngrijorat de situaţia braţelor mele. Ajunsesem să nu mai pot ţine în mână o lingură sau furculiţă, cât despre utilizarea ei... Dacă nu mă mai făceam bine? Aşa că am acceptat imediat. Bănuiesc acum, după trecerea timpului, că doctoriţa Hrehoreţ s-a folosit de o stratagemă pentru a-şi atinge scopul: acela de a mă determina să consum minimul de lichide necesar. Era o determinare ce, de data aceasta, provenea din interiorul meu şi nu dintr-o impunere exterioară. Subtilă stratagemă! Cât despre perfuzii... probabil că le venise şi lor obştescul sfârşit. Vă mai spun?
R: Spuneţi-ne ceva şi despre domnul Profesor Irinel Popescu! Pe dumnealui l-aţi uitat?
F.M.: Cum l-aş putea uita vreodată pe cel care mi-a redat viaţa? Pe cel care mi-a anulat (cancelat, ca să fiu în ton cu vocabularul de împrumut al tinerilor de azi) nedorita întâlnire programată cu …cernita doamnă cu coasă în dotare? Nu, domnul Profesor nu-şi va pierde niciodată locul din inima mea! Numai că, pe cât este de renumit datorită performanţelor medicale şi al umanismului manifestat, pe atât este de modest şi de discret! Domnul Profesor este în spatele a tot ce s-a întâmplat bun cu mine în acea perioadă. Domnia Sa a studiat şi cercetat ani de zile pentru a putea pune bazele transplantului hepatic în România. A făcut pionierat în acest domeniu (ceea ce implică muncă multă, sacrificii, frustrări, trădări...) pentru ca unii ca mine să se bucure din nou de viaţă! Eu intuiesc toate acestea, chiar dacă dormeam în timp ce Profesorul lucra la maşinăria mea, chiar dacă apoi mă vizita de câteva ori pe zi să observe personal evoluţia pacientului său şi... atât! Doar atât! Numai că, după vizitele sale, urma furtuna: tot personalul (medical şi nemedical) zbârnâia prin saloane căutându-şi de lucru. – Vine Profesorul! – arunca câte o asistentă şoptind, pe uşă. Se întâmpla ca la un ceas clasic, cu mecanism. Era suficient să întorci puţin cheiţa, pentru ca acesta să-şi reia mersul normal. Da, nu i-am văzut marile fapte, dar trăiesc datorită lor! Cum l-aş putea uita vreodată pe marele Profesor Doctor Irinel Popescu?! 
R: Vă înţeleg perfect şi nu mai insist pe această temă. Povestiţi-ne acum câte ceva despre perioada posttransplant. Cum v-a primit familia? Cum v-aţi reintegrat în viaţa socială?
            F.M.: Familia a fost tot timpul alături de mine! Fără susţinerea lor morală (în primul rând), dar şi materială, nu aş fi putut suporta o asemenea experienţă. Pentru că un transplant înseamnă, în afara supunerii unei intervenţii de o complexitate deosebită şi un risc asumat: internare pe termen nedeterminat, blocare la pat, investigaţii multe şi (unele) dureroase, dependenţa de personalul medical şi nemedical, jenă determinată de necesităţile fiziologice, gânduri, frustrări... Toţi membrii familiei (soţie, fiică, părinţi, frate, socri, cumnaţi...) au trăit la intensitate maximă experienţa transplantului meu. La plecarea de-acasă, am ieşit pe uşă adus din spate, cu o mină îngrijorată şi o figură cadaverică; m-am întors un bărbat vioi, drept, cu ochii limpezi, luminoşi. Fericirea a revenit în familia mea. Nu mai aveau motive să solicite preotul pentru o ultimă împărtăşanie, ci se făceau noi proiecte de viaţă. Din acel moment, pentru mama mea, Profesorul Irinel Popescu şi Profesorul Dan Tulbure au devenit sfinţii zilelor ei. Câte au mai fost ele.
            R: Ați reușit să vă reintegrați profesional?
F.M. Profesional... hm! Viaţa mea a luat un curs complet diferit. În primul rând, mi-am pierdut locul de muncă pe care îl aveam într-o instituţie culturală brăileană. Şi mi se potrivea atât de bine!... Ulterior, am fost provocat de patronul unei firme să mă angajez la ei pe un post de conducere. Aveau planuri mari de viitor, dar un management defectuos i-a afundat tot mai mult. Am mai avut colaborări cu un ziar brăilean, cu Teatrul Maria Filotti... Colaborări pasagere caracterizate doar de pasiune (artă pentru artă) şi văduvite de recompense pecuniare. Am fost nevoit să apelez iar la pensia medicală, adică să redevin un asistat social. Da, dar mie mintea îmi funcţionează încă în parametri corespunzători şi aş mai putea fi activ din punct de vedere intelectual, dar actualul sistem mă pune să aleg: ori venituri proprii, ori pensie medicală. Riscului unui câştig aleatoriu printr-o muncă creativă i-am preferat asistenţa socială de la stat. Am redevenit un... cerşetor (?)
Da, din punct de vedere profesional mă consider neîmplinit. Nemiloasa boală de ficat a funcţionat ca o forţă centrifugă şi m-a aruncat de pe circumferinţa devenirii mele sociale. Acum sunt exact ca un electron ce şi-a părăsit orbita şi umblă dezordonat prin lumea sa mică (dar atât de mare!) în căutarea unui rost, al unui alt nucleu descompletat. Şi când mă gândesc că totul a fost determinat de defunctul sistem socialist care oprea curentul electric pentru a face economii, pentru a mă milogi acum sistemului capitalist moştenitor, la fel de imperfect, ce mă face să mă simt vinovat că trăiesc şi care schimbă în fiecare lună regulile de acordare a medicamentelor vitale noii mele existenţe. Când îmi analizez destinul de la o astfel de înălţime, aşa îmi vine să le spun vreo două tuturor politicienilor... din toate timpurile! Dar... decât să mă încarc cu păcatele lor, prefer să-mi întorc recunoştinţa spre ultima icoană a mamei mele, eminenţii Profesori Irinel Popescu şi Dan Tulbure. Mama nu a ştiut niciodată, dar, în spatele lor, eu i-am aşezat pe toţi membrii colectivului de la Clinica de Transplant Hepatic Fundeni. Unul dintre ei dacă ar fi lipsit, angrenajul nu ar fi fost la fel de eficient. Eficient în favoarea vieţii. Tuturor le sunt recunoscător, în egală măsură!
R: Este emoţionant ceea ce relataţi. Dar şi... dureros. Să vă simţiţi puternic, dar să fiţi nevoit să vă comportaţi ca un nevolnic...
F.M.: Imperfecţiunile sistemului!
R: Trec la o altă chestiune, pe undeva provocată de subiectul de mai devreme. Spuneţi-mi, vă rog: sunteţi activ în cadrul Asociaţiei Livertrans? 
F.M.: Din păcate, nu! Cu toate că, în interiorul meu, m-am simţit un membru cu drepturi depline încă de la înfiinţarea ei. În ce priveşte partea scriptică, formalităţile le-am îndeplinit abia de curând şi, din vara aceasta (2013), am devenit membru şi pe hârtie. Dar cred în această instituţie! Este a noastră, este pentru noi! Poate fi instituţia ce, în situaţiile limită, să ne protejeze drepturile împotriva tuturor obtuzităţilor, a tuturor neaveniţilor, incompetenţilor şi chiar... – pot s-o spun de-a dreptul? – proştilor!
R: Ştiţi să fiţi şi dur...
F.M.: Mă mai descarc şi eu. Suntem nevoiţi să coexistăm într-o societate strâmbă şi coruptă, condusă de oamenii de cea mai proastă calitate, în timp ce valorile sunt nevoite să se facă cât mai mici, să devină invizibile, pentru a nu fi atinse de otrava ignoranţei ce se întinde ca o molimă. 
R: M-am lămurit. Nu-i agreaţi deloc pe conducători!
F.M.: Hai să spunem că prefer să-mi direcţionez sentimentele şi gândurile frumoase spre tot ceea ce reprezintă Clinica de Transplant Hepatic Fundeni. Şi, sigur, mai sunt şi-n alte părţi oameni de valoare, oameni frumoşi spiritual. Nu suntem, totuşi, o  ţară de… troglodiţi!
R: Vă mulţumesc pentru interviul acordat!
F.M.: Dacă aţi şti de când v-am aşteptat!... 
                                                                   

Octombrie 2013

(Publicat în volumul „Donator, medic, pacient - CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ”, în partea a doua - „Experiențele extraordinare ale pacienților care s-au născut a doua oară”, Maria Timuc, Editura Dharana, București, 2017.)

duminică, 11 iunie 2017

AM FOST ȘI EU REVOLUȚIONAR!

AM FOST ŞI EU… REVOLUŢIONAR!
(Omagiu simbolului numit: CORNEL CHIRIAC)

Cornel Chiriac (imagine luată de pe net)
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
               Întrebarea revenea ca un leitmotiv, obsedant, otrăvită prin lipsirea de conţinutul de care fusese golită prin repetiţie de cel ce arăta acuzator cu degetul de la tribuna cu catifea roşie şi se voia a fi o veritabilă lovitură de trăznet lansată asupra... vinovatului.
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
               Or clasicul şi nevinovatul Eminescu reprezenta un idol, o piatră de hotar cultural de netăgăduit în cunoaşterea şi conştiinţa acuzatoare, or la atât se limitau cunoştinţele generale ale procurorului improvizat de partid şi însărcinat cu băgarea minţilor în cap a tuturor rebelilor cu matricolă la mână.
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
             Revăd cu ochii minţii întreaga scenă. Sala Casei de Cultură din Galaţi era plină-ochi cu părinţi şi elevi, copiii lor. Şi atunci – ca şi acum, de altfel – adolescenţii erau la fel de obraznici şi tupeişti: credeau că le ştiu pe toate, erau veşnic nemulţumiţi şi, bineînţeles, veşnic nedreptăţiţi. Acum, la vârsta maturităţii, înarmat cu înţelepciunea şi îngăduinţa anilor, altfel judec expansivitatea tânărului ce eram atunci şi-mi găsesc scuze, mie şi colegilor mei de generaţie. Scuze găsesc şi acuzatorilor noştri, activiştii de partid, oameni cu funcţii bine plătite şi beneficiari a tot felul de alte găselniţe politice. Ei, odată intraţi în sistem, nu aveau cum să... evadeze decât devenind trădători de ţară. În plus, erau aşa de bine îndoctrinaţi, aşa de bine înşurubaţi, încât ajungeau să creadă că ei într-adevăr sunt importanţi şi de neînlocuit în programul de promovare a... societăţii socialiste multilateral dezvoltate! De-a lungul perioadei mele de formare, tânăr fiind, destinul mi-a fost de multe ori determinat de acţiunile acestor personaje politice, de felul în care eram perceput de ei, dacă aveam pile sau nu la cine trebuia!... Îi boscorodeam în fel şi chip în sinea mea întotdeauna când mă simţeam umilit de un politruc al cărui singur merit era doar că deţinea o poziţie de forţă pe linie de partid. Cea mai înaltă şcoală a lor era Academia Ştefan Gheorghiu, un loc în care îşi întăreau poziţiile cei mai... merituoşi activişti. Şi când spuneau cuiva că sunt absolvenţi ai unui curs la această înaltă instituţie politică, o făceau cu o... gravitate elaborată, cu un ton scăzut şi o subliniere apăsată pe numele şcolii: - Eu am făcut Ştefan Gheorghiu! Pentru intimi era absolvent la Fane Babanu!  La Ştefan Gheorghiu ajungeau tot felul de activişti, unii dintre ei chiar deţinătorii unei considerabile doze de materie cenuşie; aceştia puteau fi posesorii unei  diplome universitare obţinute pe bune şi care, din motive de ei cunoscute – de noi doar bănuite – îşi aleseseră o carieră politică. Dar am mai cunoscut şi alt tip de arivişti, indivizi goi, lipsiţi de calităţi native, înarmaţi doar cu tupeul propriu celor slabi, dar obraznici. Pentru ei, cursurile la Ştefan Gheorghiu reprezentau trambulina ce-i aşeza pe scaunele moi şi de pe care, acuzator, îşi puteau permite să lansese ucigătoarea întrebare:
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
            Pentru a fi impunătoare, masa prezidiului se întindea pe toată deschiderea scenei, era acoperită cu clasica şi obligatoria catifea roşie, simbolul puternicilor zilei. Toate scaunele erau ocupate de oficialităţi, oameni cu funcţii importante: secretari de partid, secretari U.T.C., reprezentanţi ai Securităţii Statului, directori de şcoli. Toţi în costume impecabile, dar rigide, cu cravatele de rigoare şi cu nişte feţe aproape impenetrabile. Nici nu se putea altfel: deasupra tuturor, pe fundal trona portretul celui mai iubit fiu al României Socialiste, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel care vedea tot şi ştia tot!...
               Acum îmi amintesc cu nostalgie scenografia voit inchizitorială montată atunci. La prezidiu – acuzatorii ce înfierau cu mânie proletară, în sală  părinţii surprinşi şi, mulţi dintre ei, indignaţi şi elevii, majoritatea speriaţi. Tot pe scenă, într-un colţ al ei, chemat la socialistă judecată, un elev eminent de la Liceul Vasile Alecsandri. Vina lui era... uriaşă: asculta frecvent muzică la postul de radio Europa Liberă şi a doua zi comenta la şcoală noutăţile muzicale internaţionale. Privirile încruntate ale celor din prezidiu şi degetul îndreptat acuzator spre inculpat, demonstrau hotărârea şi decizia de a tăia din rădăcină răul reprezentat de acest element duşmănos, neghina din grâu...
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
               Întrebarea a revenit de multe ori până când să primească şi vinovatul dreptul de a răspunde. Iar răspunsul lui de  elev eminent, olimpic la matematică şi fizică, chiar dacă nu l-a ajutat să scape de pedeapsa politică, cel puţin a scos în evidenţă puţinătatea cunoştinţelor şi argumentelor acuzatorilor.
               - Cunosc şi am studiat cu plăcere şi pasiune poezia şi filosofia lui Eminescu, aşa cum am citit la fel de interesat şi cu dorinţă de cunoaştere şi alţi clasici ai literaturii române şi universale: Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu, dar şi pe Shakespeare,  Mark Twain, Kafka... Şi mi-am însuşit tot ce mi s-a părut bun din scrierile lor! În ce priveşte muzica, apreciez toate genurile, de la muzica populară până la cea clasică. Am acasă sute de discuri cu înregistrări de toate felurile şi le audiez cu mare plăcere ori de câte ori simt nevoia. Dacă ascult Beatles, Rolling Stones şi alte grupuri occidentale la Europa Liberă, o fac pentru că la posturile noastre de radio şi televiziune nu se difuzează aşa ceva. Nu mă interesează politica, ci doar muzica de la Europa Liberă!

               ...Şi azi mă minunez şi mă întreb cum a putut colegul meu necunoscut de la Alecsandri să emită aşa de multe idei şi atât de pline de conţinut. Fără să vrea, acuzatul, prin apărarea sa, devenise acuzator. El nu făcea altceva decât să relateze care sunt preocupările lui de adolescent îndrăgostit de scrierile cu conţinut profund şi de muzica de calitate, dincolo de performanţele şcolare de necontestat. Din fericire pentru noi, ne reprezenta pe toţi un elev de excepţie! Generaţia noastră de liceeni nu era absolut deloc interesată pe vremea aceea de politică, de vreme ce totul era dominat de partidul unic! Pe noi doar muzica ne interesa, Metronom-ul de la Europa Liberă, iar idolul nostru era inconfundabilul Cornel Chiriac! Dar acuzarea, oarbă, se blocase în invariabila întrebare:
- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?
               Nimic nu ajungea la ei. Răspunsurile pline de logică şi de încărcătură emoţională nu puteau fi descifrate de minţile îngheţate în dogmele însuşite prin programare de Sus.
               Într-o nişă laterală a sălii, înfierbântat şi furios pe toţi şi toate, o încurajam pe mama unui coleg de clasă, bun prieten de-al meu, care făcuse imprudenţa să scrie la Europa Liberă şi să pună plicul la cutia poştală, în speranţa că preferinţele lui muzicale vor fi luate în seamă la întocmirea topurilor. Colegul meu ajunsese astfel printre fruntaşii listei negre întocmită de Securitatea Statului şi fusese citat printre primii, bineînţeles, ca un element nociv al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Mama lui, văduvă, îşi frângea mâinile iar eu o încurajam cum mă ajuta şi pe mine mintea de adolescent avântat. Alături de noi se mai găsea un individ care urmărea tot ce vorbim şi care a început să ne judece cu aceeaşi mânie proletară, asemenea celor de la prezidiu. Impertinent cum eram la timpul respectiv, m-am pus în gură cu el:
               - Cu ce este vinovat colegul meu? Dacă vreţi să nu mai ascultăm posturi străine, de ce nu difuzaţi la radio şi televiziune această muzică? Daţi-ne Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin şi pe toţi ceilalţi pe posturile noastre şi nu vom mai asculta Europa Liberă, nu vom mai scrie afară! Ne-am săturat de muzica populară şi de Cântarea României!
               Nu eram conştient că mă încontram cu cine nu tre-buia.
               - Tu ştii cine sunt eu, tinere? Eu sunt PARTIDUL! Eu reprezint Securitatea Statului ! Ia spune, care este numele tău?...
               O întrebare clasică a timpurilor evocate! Şi o funcţie enunţată cu importanţa fricii pe care o trezea în interlocutor. Un umor negru mă ispiteşte să-mi amintesc de o altă întrebare, la fel de dură, folosită des după cealaltă Revoluţie, cea din Decembrie 89: Cine eşti dumneata, domnule (sau tovarăşe – după... toane) ?...
               - Nu ştiu şi nici nu mă interesează! – am răspuns cu un curaj şi un tupeu propriu vârstei adolescentine. Numele meu este... şi nu-mi este teamă să-l spun nimănui!
               - Aaaa, dar şi tu eşti pe lista neagră! Tu spui bancuri politice! – îmi aruncă acuzator şi triumfător securistul, fericit că a descoperit... veriga slabă.
               O altă culpă greu de iertat a vremurilor trecute! Aşadar, şi eu eram vizat ca element nociv!
               În timpul acesta, emoţia împărţise publicul spectator în două tabere evidente: o parte, cea a părinţilor speriaţi de turnura evenimentelor pentru copiii lor şi o alta, a celor ce îşi însuşiseră cu conştiinciozitate – probabil, tot din frică! – doctrina partidului şi care dădeau aprobator din cap la toate biciuirile aruncate asupra elevilor. Din nefericire, printre aceştia din urmă se găsea şi tatăl meu, a cărui prezenţă acolo nu o bănuiam nici în visurile mele cele mai sumbre... Revoltat la culme de lucrurile rele pe care le auzise despre tinerii liceeni, neştiind, sărmanul, că şi eu eram pe lista ruşinii, s-a ridicat şi şi-a început, la rându-i, înfierarea:
               - Când eram elev la ţară, mergeam cu opincile pe umăr la şcoală, ca să le păstrez de bune pentru clasă şi pentru serbări. Iar pe mine aveam nişte iţari moşteniţi de la verii mei mai mari, nu umblam cu părul mare şi cu pantaloni cu petice, ca toţi malagambiştii!
                Noţiunea de malagambist, pentru tata, era cea mai mare ocară ce o putea aduce unui tânăr al vremurilor pe care încerc acum să le reînvii. Ea provenea de la numele unui dirijor al orchestrei de muzică uşoară a Radioteleviziunii Române, Sergiu Malagamba. Acesta, prin ţinuta lui mai îndrăzneaţă, reuşise să spargă nişte şabloane şi să impună o anumită linie a modei la bărbaţi. Dar el era artist!
               - Toţi băieţii de mâine să apară tunşi zero – a tunat tata – iar fetele să poarte ciorapi de bumbac, nu din nylon! Ei să-şi vadă de şcoală, nu să facă parada modei! Mai târziu, din cauză că mama nu avea posibilităţi să mă întreţină la învăţătură – şi-a continuat tata monologul – am mers la Şcoala Militară şi m-am făcut aviator. Am făcut războiul, am căzut de două ori în flăcări cu avionul, dar mi-am salvat echipajul! Sunt decorat cu Virtutea Aeronautică pentru fapte de război şi nu accept ca aceşti tineri fără minte să ne facă de râs neamul!
               Sărmanul tata – pentru el, în inocenţa lui, întreaga mascaradă devenise o problemă de patriotism! Şi-a încheiat prezentarea mândru, cu vorbă tare, pătrunzătoare, specifică lui, de altfel:
               - Numele meu este... şi lucrez ca tehnician la Combinatul Siderurgic!
               Sala era cuprinsă de o rumoare generală, dintr-o parte aprobatoare, din alta, acuzatoare. Dar vocea puternică şi stăpână a tatălui meu acoperise întregul zgomot şi se făcuse auzită, iar mesajul său sincer, înţeles diferit...
               Alături de mine, securistul primise un ajutor neaşteptat exact când avea nevoie:
               - A, tu eşti băiatul tovarăşului... O să vorbesc eu cu tatăl tău să-ţi bage minţile în cap!
               - N-aveţi decât să vorbiţi cu cine vreţi!... – i-am răspuns eu impertinent, inconştient încă de gravitatea faptelor ce îmi erau puse în cârcă.
              Pentru mine se cam terminase… Revoluţia; acum îmi construiam în cap fel de fel de scenarii despre ce va afla tata de la securist şi care vor fi repercusiunile din familie şi de la şcoală.
               Nu aveam cum să evit întoarcerea acasă alături de tata. L-am aşteptat până am observat că s-a despărţit de… duş-manul meu şi ne-am însoţit în tăcere. Simţeam lupta ce se dădea în interiorul părintelui meu: primise o lovitură neaşteptată ce-i leza demnitatea, numele. În plus, era frământat de atitudinea cea mai potrivită pe care trebuia să o ia pentru a mă cuminţi acum, până când încă nu era prea târziu... Nu te puteai juca cu Securitatea Statului, iar tata o ştia foarte bine!
               - Adu imediat chitara! – porunci imediat ce am intrat pe uşă.
               Chitara mea! Îmi înjghebasem o chitară dintr-una veche, căreia îi pusesem şi o doză făcută de mine şi mă mândream cu un instrument electric pe care îl cuplam la aparatul de radio pentru amplificare! Încercam tot felul de cântecele din cartea de muzică, descifrând notele, pe o singura coardă. Făcusem ceva progrese...
               Primii nervi, tata pe chitară şi i-a descărcat: a dat cu ea de pardoseală de mai multe ori până ce cutia s-a spart iar griful s-a rupt. Dar nu a fost suficient!...
- Scoate imediat blugii din aragaz!
               Deci, tata ştia şi de blugi!!! Eram foarte mândru de o pereche de blugi polonezi şi plini de petice. Primii mei blugi!... Era vremea modei hippy şi, cu cât erai mai zdrenţuros şi mai murdar şi neglijent, cu părul mare şi neîngrijit, cu atât erai mai modern şi mai demn de atenţie... Îi cumpărasem de ocazie de la un coleg – o pereche plină de petice, numai buni de Woodstock – şi dădusem pe ei o mică... avere! Părinţii îmi interziseseră cu desăvârşire să-i port şi decizia lor trebuia obligatoriu să fie respectată. Ca să-mi îndulcească suferinţa, mama – în secret – îmi indicase un aragaz vechi ca loc de ascunzătoare (dar să nu afle tata!).
               Deci, tata ştia şi de blugi!!! Cu inima strânsă i-am scos din ascunzătoare şi i-am întins tatei, cu obrajii deja încărcaţi de lacrimi şiroind. Era un om suferind, războiul îi marcase serios sănătatea; noi toţi o ştiam şi eram conştienţi de aceasta! Puterea lui cea mare, în spirit se găsea, nu în muşchi. În sufletul meu se dezvolta în acelaşi timp o frondă, cu atât mai puternică, cu cât mai drastice şi mai nedrepte mi se păreau măsurile paterne. A încercat, dragul meu tată să mă aducă pe drumul cel bun aşa cum ştia el mai bine în acel moment: a vrut să-i distrugă rupându-i cu forţa mâinilor, trăgând de cei doi craci, dar degeaba. În anii ’70 se găseau doar blugi autentici, făcuţi din materiale originale, greu de distrus. A cerut atunci mamei să-i a-ducă  un  cuţit  şi-abia  cu  acesta,  dar tot cu dificultate, a reuşit să-i facă bucăţi! Sunt convins că şi tatăl meu suferea la fel de mult ca şi mine – poate mai mult chiar – deoarece el era TATA, şi mă iubea şi tot ce făcea, o făcea din dragoste pentru mine!
               - Mâine să te tunzi zero! – a fost ultima poruncă părintească parcă venită cu o tonalitate în scădere. În seara aceea, toţi ai casei au suferit, fiecare în sinea lui cel mai mult, pentru că toţi ne iubeam! Mama l-a îmbunat şi liniştit pe tata apelând la virtuţile materne, iar fratele meu m-a luat de-o parte, consolându-mă şi promiţându-mi tot sprijinul lui pentru confecţionarea unei noi chitare.
               A doua zi, la şcoală, una din prietenele mele, pe care o şi sărutasem o dată, cu mâinile în şolduri, ca o veritabilă mahalagioaică, supărată foarte pentru că părinţii o trimiseseră la cursuri cu ciorapi de bumbac în picioare, m-a luat în primire  de cum m-a văzut:
               - De  ce  nu  te-ai  tuns zero?  Taică-tu, pe tine de ce nu te-a trimis să te tunzi zero?
               Trist,  supărat  pe  viaţă(!),  m-am  învoit  de la  ore  şi m-am dus la frizer. Am dat comanda. Maşina intra ca pe ogor în mândra mea frizură, iar eu plângeam a doua oară în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.
               Acasă, mama a lăcrimat şi ea pe ascuns când m-a văzut intrând, tuns chilug, pe uşă. Iar tata, când a revenit de la serviciu, a făcut o remarcă ce mi-a mai înmuiat mânia împotriva lui, explicându-se că el a cerut doar ca eu să mă tund numărul 1 sau 2. Răul era însă făcut!
               Cum s-a terminat… revoluţia din ’70? Zilele ce au urmat, am fost chemaţi pe rând, toţi cei ce ne găseam pe ruşinoasa listă, la nişte interogatorii demne de cele mai horror  pelicule poliţiste, în Cabinetul de partid unde, cu o lumină apli-cată în figură, dintr-o beznă adâncă, eram bombardaţi de nişte umbre cu întrebări de genul:
               - Spune! Cine a scris la Europa Liberă? Cine a spus bancuri politice? Cine a comentat? Noi îi ştim pe toţi, degeaba îi acoperi!
               Continuau apoi, pe un ton insidios:
               - Dacă îi vei spune pe colegii tăi, tu n-o să ai niciun fel de problemă, vei primi doar un avertisment  de ochii lumii, care după un an îţi va fi ridicat...
              Jalnică încercare aplicată unor tineri la fel de inocenţi ca şi cei ce şi-au dat viaţa în Decembrie ’89, pentru nişte idealuri în care ei credeau cu toată fiinţa lor şi care au fost uniţi de acest concept ce, la timpul respectiv, se chema: Europa Liberă – Metronom – Cornel Chiriac!...
               Câţiva din elevii aflaţi pe lista neagră au fost excluşi din U.T.C., iar aceasta reprezenta un balast greu pentru ei în vedera admiterii la facultate. Voturi de blam cu avertisment, voturi de blam... Eu am scăpat doar cu un vot de blam. Spusesem doar bancuri!
               Până la sfârşitul cursurilor liceale toate pedepsele au fost anulate, dovadă că ne intraseră la toţi minţile în cap. Dintr-o promoţie de 32 de elevi, câţi eram în clasa noastră, 27 am absolvit facultăţi de patru sau cinci ani: medici, ingineri, avocaţi, ofiţeri… Singura pedeapsă ce ni s-a aplicat ulterior, a fost faptul că nu ni s-a făcut panou la absolvire. În felul acesta, liceul nostru a ratat să se mândrească cu o promoţie de excepţie, o promoţie de... revoluţionari!

28 octombrie 2008                                          
                                                                                                                                         
              Publicat în Monitorul de Brăila nr. 1478 (3877) din 1-2 noiembrie 2008 şi nr. 1479 (3878) din 3 noiembrie 2008.
          Publicat în ediţia on-line a ziarului Adevărul din 2009, în cadrul concursului Înapoi în comunism.
                 Publicat în volumul Am fost și eu revoluționar!, Editura Olimpiada, Brăila, 2011.

           

marți, 6 iunie 2017

CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ - Lansare de carte II

Așa cum am mai amintit, pe 12 mai 2017, cu ocazia  sărbătoririi Zilei Naționale a Transplantului, s-a lansat, într-un cadru restrâns (doar medici, pacienți și familiile acestora), și cartea Mariei Timuc, Donator, medic, pacient - CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ, editura Dharana, București, 2017. A fost o întâlnire intimă, cu o mare încărcătură emoțională, emoții ce s-au sprijinit unele pe celelalte, potențându-se reciproc.
Librăria „Luceafărul” din București
 Astfel încât, pentru a se evidenția meritul apariției cărții Mariei Timuc, o carte necesară, dorită și, din fericire, bine concepută și scrisă, era imperios necesară o lansare și pentru publicul larg.
Organizator: editura Dharana. Librăria „Luceafărul” din București a oferit un spațiu generos, dar, cu toate acestea, au mai rămas persoane în picioare. Personal, am estimat la vreo sută patruzeci de participanți.
Consider că un atu determinant al prezenței unui public atât de numeros l-au reprezentat personalitățile ce au acceptat invitația scriitoarei de a fi prezente și a-și exprima opiniile despre această nouă apariție editorială. Recunosc, și eu am fost atras ca un magnet de acești magnifici:
Prof. Dr. Irinel Popescu (îmi însușesc și subiectivismul de care aș putea fi scuzat - eminentul Profesor mi-a redat viața prin transplantul efectuat în urmă cu șaisprezece ani), Prof. Dr. Dumitru Constantin Dolcan, scriitorul Lucian Avramescu și preotul duhovnic Gelu Bogdan.
În sală: iubitori de carte, cadre medicale, foști pacienți, dar și iubitori de carte, scriitori  și... câțiva actori, prieteni ai Mariei Timuc, care au și recitat din poeziile scriitoarei.  
Se pregătește strategia participării la discuții. Observați panoul ce îndeamnă la donarea de organe.
A fost evident că invitații Mariei Timuc îi sunt și apropiați (de altfel, așa i-a și prezentat: prieteni buni) și, în consecință, nu s-au zgârcit în elogii. Doar că... nu au fost gratuite. Fiecare dintre vorbitori a prezentat cartea din punctul său de vedere (profesional), astfel încât laudele nu s-au repetat și nici nu au picat în derizoriu.
Gata: s-a dat startul
Vorbește Prof. Dr. Irinel Popescu
Prof. Dr. Irinel Popescu, personaj principal (erou transformat într-un veritabil simbol) i-a mulțumit Mariei pentru faptul că a reușit să redea istoria transplantului de organe (în general), și al celui de ficat (în special), în România, într-o manieră exactă și realistă, evitând înfloriturile gratuite și făcând, prin acest act, un mare serviciu medicinei românești de vârf.

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan și Prof. Dr. Irinel Popescu
Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan a evidențiat meritele maeștrilor transplantului din România din punctul de vedere al specialistului în neurologie, făcând însă și niște trimiteri sensibile spre... „Inteligența materiei”.

Poetul Lucian Avramescu a felicitat-o pe scriitoare pentru noua sa reușită (una dintre cele mai importante!), felicitându-se pentru faptul că, în urmă cu mai mulți ani, făcând parte din juriul unui important concurs de poezie, i-a acordat premiul de debut. Se pare că a avut mână bună.

Preotul Duhovnic Gelu Bogdan, un apropiat (și sfătuitor de suflet) al marilor medici-eroi, a evocat mai multe momente dificile cu care aceștia s-au confruntat de-a lungul anilor și pe care le-au traversat împreună, medic-paroh-om.

Pentru mine a fost o seară plăcută, petrecută în compania selectă și onorantă a unor mari personalități ale medicinei (de vârf) românești, veritabile simboluri și etaloane. S-au recitat poezii, s-a cântat pe versurile Mariei Timuc și am avut parte și de o intervenție spumoasă a actriței Doina Ghițescu care ne-a mai scos din atmosfera sobră a manifestării literare.
Apoi... rumoare în sală: felicitări, strângeri de mână, scurte interviuri, fotografii, fursecuri, șampanie. Din păcate, nu am reușit să mă apropii de persoane dragi mie și... am plecat. Nu înainte de a le transmite gândurile mele de iubire și recunoștință.
Vitrina librăriei seara, la plecare

Vedeta serii: „CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ”















Am ajuns acasă, la Ploiești, seara, într-o bună dispoziție generată de resurse ascunse și greu de definit. Mi-era bine. Țineam în mână un exemplar al cărții, fără autografele dorite. Nu sunt acolo, pe prima pagină, dar eu le simt, le știu locul.